ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 433/2021

Ședința publică din data de 23 februarie 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la 14 ianuarie 2016, sub nr. x/2016, reclamanții A., B., C., D., E., F., G. și H. în contradictoriu cu pârâta I. S.A., au solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună:constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar și eliminarea acesteia; obligarea pârâtei la înghețarea/stabilizarea cursului valutar aplicat ratelor lunare încasate de către bancă pentru restituirea împrumutului, la valoarea cursului indicat de la data încheierii contractelor; obligarea pârâtei la restituirea diferențelor încasate de către pârâtă peste cursul valutar de la momentul semnării contractului, ca efect al constatării nulității absolute a clauzei de risc valutar.

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000.

Prin sentința civilă nr. 3351 din 1 iunie 2016 pronunțată de către Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G. și H..

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A., B., C., D., E., cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 1282A din 18 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de reclamanții A., B., C., D., E. împotriva sentinței civile nr. 3351 din 1 iunie 2016 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Împotriva deciziei civile nr. 1282A din 18 iunie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă au declarat recurs reclamanții A., B., C., D., E., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea încheierii atacate.

În motivarea recursului s-a susținut că instanța de apel a analizat formal apărările expuse de reclamanți, rezumându-se doar la aspecte generale motivarea fiind succintă și incompletă, lipsind analiza efectivă a clauzelor considerate abuzive din contractele de credit, respectiv cele referitoare la clauza de risc valutar. Instanța de apel a invocat în mod greșit lipsa temeiului capătului de cerere referitor la constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la clauza de risc valutar.

Recurenții învederează argumentele privind caracterul abuziv al clauzei de risc valutar și faptul că sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 referitoare la lipsa negocierii contractului și obligația de informare a pârâtei, dezechilibrul contractual creat și reaua-credință a băncii.

Recurenții-reclamanți au mai susținut că instanța de apel a aplicat greșit decizia CJUE pronunțată în Cauza C-186/16, întrucât, în cauză, se impune restabilirea prestațiilor inerente contractelor asumate prin înghețarea ori stabilizarea cursului de schimb CHF-RON la momentul semnării contractelor, astfel încât să se asigure o proporționalitate a prestațiilor asumate de părți, care să corespundă manifestării de voință în sensul angajării în acest raport juridic.

Totodată, se apreciază că, în cauză, se poate reține incidența teoriei impreviziunii contractuale prevăzută de art. 970 C. civ., care se aplică și în cazul contractelor încheiate anterior datei de 1 octombrie 2011, astfel cum a statuat și Curtea Constituțională, prin decizia nr. 623/2016.

Intimata-pârâtă I. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care au fost invocate excepțiile netimbrării capătului de cerere vizând impreviziunea, în raport cu art. 24 alin. (2) și art. 3 alin. (1) lit. f) din OUB nr. 80/2013 și inadmisibilității recursului, în raport cu dispozițiile art. XIII din Legea nr. 2/2013, art. 457 și 483 alin. (2) din C. proc. civ. raportat la art. 147 alin. (4) din Constituția României, întrucât litigiul a fost pornit la data de 14 ianuarie 2016, anterior publicării în Monitorul Oficial a deciziei nr. 369/2017, în acest sens fiind interpretarea dată prin decizia nr. 52/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Pe fondul recursului, s-a solicitat respingerea acestuia și menținerea deciziei atacate ca fiind temeinică și legală.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 17 septembrie 2019, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ., acestea nedepunând puncte de vedere.

Prin încheierea din 14 ianuarie 2020 au fost respinse excepțiile netimbrării și inadmisibilității recursului, invocate de intimata I. S.A.. și a fost admis în principiu recursul.

La 3 martie 2020, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a fost suspendată judecata recursului, până la soluționarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, ulterior cauza fiind repusă pe rol.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. îl va respinge pentru următoarele considerente:

Recursul a fost întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai străine de natura cauzei.

Acest motiv de casare sancționează neîndeplinirea obligației legale de motivare a hotărârii judecătorești.

Înalta Curte reține că decizia instanței de apel răspunde exigențelor cuprinse în art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Astfel, hotărârea recurată se referă atât la împrejurările de fapt, cât și la temeiurile de drept și se înfățișează într-o modalitate care corespunde imperativelor logicii. Considerentele hotărârii sunt clare și oferă o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.

În dezvoltarea criticilor întemeiate pe acest text de lege s-a susținut că instanța de apel a analizat doar formal și succint apărările expuse de reclamanți, fără a fi efectuată o analiză efectivă a clauzelor referitoare la clauza de risc valutar din perspectiva caracterului abuziv.

Analizând această critică, Înalta Curte constată că este nefondată, având în vedere că instanța de apel a analizat clauza de risc valutar și a validat raționamentul primei instanțe că această clauză reflectă o normă legală și anume, principiul nominalismului monetar reglementat de art. 1578 C. civ.

Instanța de apel a reținut că acest principiu are o reglementare legală, astfel încât clauza contractuală privind rambursarea creditului în moneda în care a fost acordat și suportarea de împrumutați a eventualelor diferențe de curs valutar, nu poate fi considerată ca afectând interesele economice legitime ale acestora.

Prin urmare, având în vedere că prevederile ce reglementează riscul valutar reflectă un act cu putere de lege, care este obligatoriu, părțile nederogând de la această prevedere legală în cuprinsul contractului, instanța de apel a reținut că acestea sunt excluse de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 și respectiv de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 din domeniul de aplicare al acestor norme de protecție, cu consecința că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acestor clauze.

Reținând această excludere, instanța de apel nu a mai analizat îndeplinirea condițiilor reglementate de art. 4 alin 1 din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce privește obligația de informare, instanța de apel a constatat faptul că Legea nr. 193/2000, art. 3 alin. (2), interzice analiza unei clauze care nu face decât să reia o normă de drept și, totodată, analiza unei clauze care stabilește obiectul principal al contractului, adică prestațiile esențiale ale părților art. 4 alin. (6), în acest ultim caz, excluderea fiind condiționată de exprimarea "într-un limbaj ușor inteligibil". Prin urmare, în considerarea situațiilor de excludere, solicitarea de analiză a contractului din perspectiva acordării creditului într-o monedă străină întemeiată pe legislația clauzelor abuzive încalcă principiul nominalismului consacrat în dreptul pozitiv dar și asocierea clauzei obiectului principal al contractului.

În analiza efectuată, instanța de apel a reținut prioritară stabilirea compatibilității obiectului cererii de chemare în judecată cu dispozițiile legale aplicabile având în vedere că în contract s-a specificat în mod clar obligația reclamanților de plată a ratelor în moneda CHF, stipulându-se inclusiv deschiderea unui cont bancar în această valută, utilizat atât pentru efectuarea viramentului sumei împrumutate, cât și pentru restituirea acesteia, împreună cu accesoriile.

În consecință, Înalta Curte apreciază că decizia recurată cuprinde motivarea în fapt și în drept a motivelor invocate de către recurenții-reclamanți.

Din perspectiva reținerii în cauză a aplicabilității dispoziției legale care consacră principiul nominalismului, sunt nefondate și criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ce vizează faptul că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, în sensul că nu a analizat caracterul abuziv al clauzelor contestate.

Potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestei legi.

Textul de lege transpune prevederile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, conform cărora, dispozițiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.

În acord cu principiul interpretării conforme statuat la nivelul dreptului european, prevederile actului normativ național prin care sunt transpuse în dreptul intern, dispozițiile dintr-o directivă trebuie interpretate potrivit prevederilor directivei transpuse.

Prin urmare, deciziile Curții de Justiție a Uniunii Europene care interpretează art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului prezintă relevanță pentru stabilirea sensului art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte reține că, în ceea ce privește solicitarea recurenților-reclamanți de stabilizare a cursului de schimb valutar CHF/LEU pentru efectuarea plăților, în temeiul convenției de credit bancar, la valoarea de la data încheierii contractului, instanța de apel a constatat în mod corect că o asemenea solicitare nu poate forma obiectul analizei caracterului abuziv întrucât reprezintă o transpunere în plan contractual a dispozițiilor art. 1.578 C. civ. de la1864, care reglementează principiul nominalismului monetar.

Într-o atare situație, ambele părți și-au asumat riscul ca, pe parcursul executării contractului, suma restituită de împrumutat să valoreze mai puțin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării, prin urmare Înalta Curte reține că, în mod corect, instanța de apel a constatat că nu poate fi admisă cererea formulată de către reclamanți prin care s-a solicitat eliminarea riscului valutar prin înghețarea cursului de schimb al francului elvețian la data încheierii contractului, întrucât urmărește înlăturarea principiului nominalismului, instituit de legiuitor prin art. 1578 C. civ.

Potrivit acestui principiu, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluțiile economice să nu influențeze obligațiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Clauzele prin care recurenții-reclamanți s-au obligat la rambursarea creditului în CHF se regăsesc în convenția de credit și nu au un conținut derogatoriu de la principiul nominalismului, dimpotrivă, transpun acest principiu reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Prin paragraful 29 din Hotărârea CJUE pronunțată în cauza C-186/16 s-a reținut că, pentru a se stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.(Curtea a indicat în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, și Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová, C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79).

Prin hotărârea CJUE pronunțată la 9 iulie 2020 în cauza C-81/19, procedând la clarificarea tipului de norme care sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanța europeană a reținut ca relevant al treisprezecelea considerent al Directivei, în care se precizează că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", care figurează la art. 1 alin. (2) se referă și la normele care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

CJUE a arătat că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte, prin urmare, împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Cu referire la caracterul normei prevăzute la art. 1578 C. civ., prin paragrafele 28-31 din decizia menționată, CJUE a arătat că, pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.

În acest sens, CJUE a reținut că, din decizia de trimitere reiese că instanța a calificat art. 1578 din C. civ. ca fiind o dispoziție legală de natură supletivă, cu alte cuvinte o dispoziție care se aplică contractelor de credit atunci când părțile nu au convenit altfel. Prin urmare, s-a concluzionat că, din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte constată că instanța de apel a statuat, printr-o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 1578 C. civ. că, în cauză, clauza criticată din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, dispoziția legală suplinind absența unui acord al părților în această privință.

Întrucât clauza de risc valutar transpune în plan contractual o normă legală supletivă iar prin art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 se instituie pentru acest motiv excluderea acesteia de la examinarea caracterului abuziv, Înalta Curte reține că această clauză nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, prin urmare nu se mai impune analiza criticilor privind încălcarea cerințelor de transparență sau de informare a consumatorului, ale dezechilibrului sau relei-credințe.

Efectul excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 este acela că recurenții-reclamanți nu au deschisă calea constatării caracterului abuziv al clauzei care reflectă principiul nominalismului, ca atare Înalta Curte reține ca nefondate criticile privind aplicarea acestui principiu de către instanța de apel dar și criticile care privesc incidența Legii nr. 193/2000 în legătură cu clauza de risc valutar.

Recurenții-reclamanți au susținut că, în cauză, se poate reține incidența teoriei impreviziunii contractuale prevăzută de art. 970 C. civ., care se aplică și în cazul contractelor încheiate anterior datei de 1 octombrie 2011, astfel cum a statuat și Curtea Constituțională, prin decizia nr. 623/2016.

Și această critică va fi înlăturată deoarece, în primul rând, nu vizează raaționamentul logico-juridic pe baza căruia instanța de apel a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a se dispune adaptarea contractului și nu este relevată modalitatea în care instanța de apel a nesocotit dezlegările date de Curtea Constituțională, prin decizia nr. 623/2016. Apoi, analiza condițiilor impreviziunii presupune evaluarea unor împrejurări de fapt pe baza cărora să se stabilească existența riscului supra-adăugat, iar acest lucru nu este compatibil cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate iar nu netemeinicie.

Pe de altă parte, se constată că recurenții-reclamanți nu au învestit instanța de fond, în principal cu o acțiune vizând adaptarea contractului, ci cu o acțiune în nulitate întemeiată pe legislația privind protecția consumatorului. Or, solicitându-se constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a unor clauze contractuale, au fost supuse analizei împrejurări anterioare și concomitente datei încheierii contractului de credit și nu ulterioare acestei date, prin urmare cererea reclamanților de înghețare a cursului de schimb valutar CHF-LEU la valoarea de la data încheierii contractului, nu se putea întemeia pe instituția juridică a impreviziunii.

În consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții C., E., D., B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1282 A din 18 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Totodată, constatând culpa procesuală a recurenților, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenții-reclamanți să plătească intimatei-pârâte I. suma de 2212,35 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții C., E., D., B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1282 A din 18 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă recurenții-reclamanți să plătească intimatei-pârâte I. suma de 2212,35 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 februarie 2021.