ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2513/2021

Ședința publică din data de 23 noiembrie 2021

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2016, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX. au chemat în judecată pârâta YY. S.A., solicitând tribunalului ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună: constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar a prevederilor contractuale regăsite în anexa 1 la punctul 5, cu conținutul indicat în Anexa 1 la punctul 5, clauze inserate în contractele de credit și eliminarea acestora; obligarea pârâtei la înghețarea/stabilizarea cursului valutar aplicat ratelor lunare încasate de către bancă pentru restituirea împrumutului, la valoarea cursului indicat în Anexa 1 punctul 3, ca efect al constatării ca abuzivă a clauzei de risc valutar, prin adaptarea contractelor precum și obligarea pârâtei la restituirea diferențelor încasate de către pârâtă peste cursul valutar de la momentul semnării contractului, ca efect al constatări nulității absolute a clauzei de risc valutar.

Prin sentința civilă nr. 5858/30.09.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a admis excepția de necompetență materială, fiind declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

Prin sentința civilă nr. 3246/2017, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, secția a II-a civilă, s-a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1 București și s-a declinat în favoarea Tribunalului București competența de soluționare a cauzei. În temeiul art. 133 pct. 2 C. proc. civ. s-a constatat ivit conflictul negativ de competență. În temeiul art. 134 C. proc. civ., instanța a suspendat judecarea cauzei și a înaintat dosarul către Curtea de Apel București, în vederea soluționării conflictului de competență.

Prin sentința civilă nr. 141/20.06.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 19.09.2017.

La 16.09.2016, s-a depus o cerere de renunțare la judecată din partea reclamanților E. și F., iar la termenul din 27.10.2017 tribunalul a luat act de aceasta, în temeiul art. 406 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 4151/10.11.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2016, s-a luat act de renunțarea la judecată cu privire la cererea formulată de reclamanții E. și F., și a fost respinsă cererea, astfel cum a fost precizată, formulată de ceilalți reclamanți.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții Y., L., S., W., KK., LL., MM., OO., RR., WW. și XX., solicitând schimbarea în tot a sentinței apelate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, cu consecința constatării caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, obligarea intimatei la înghețarea/stabilizarea cursului de schimb valutar la valoarea indicată în cerere (anexa 1 pct. 3), precum și obligarea intimatei la restituirea diferențelor încasate de aceasta peste cursul valutar de la momentul semnării contractului, ca efect al constatării nulității absolute a clauzei de risc valutar.

Împotriva aceleiași sentințe a declarat apel și reclamanta V., solicitând schimbarea în tot a sentinței apelate în sensul admiterii cererii principale.

Prin decizia civilă nr. 446/2019 din 7 martie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelurile formulate de apelanta-reclamanta V. și de apelanții-reclamanți Y., L., S., W., KK., LL., MM., OO., RR., WW. și XX. împotriva sentinței civile nr. 4151/10.11.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata pârâtă YY. S.A., ca nefondate.

Împotriva deciziei instanței de apel, au declarat recurs reclamanții Y., L., S., W., KK., LL., MM., OO., RR., WW. și XX., precum și reclamanta V..

I. Recurenții-reclamanți Y., L., S., W., KK., LL., MM., OO., RR., WW. și XX. invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că instanța de apel a aplicat greșit decizia C.J.U.E. din cauza C-l86/16.

Astfel, apreciază că analiza efectuată de instanță asupra clauzelor deduse judecății nici nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13, așa cum a fost explicat de C.J.U.E. în cauza C-186/16 și nici nu se referă la toate dezlegările date de C.J.U.E. în legătură cu mecanismul de verificare a admisibilității analizei caracterului abuziv, ci doar la punctele 25-31 ale hotărârii, ce au vizat aplicabilitatea principiului nominalismului monetar.

Recurenții susțin că principiul nominalismului are caracter supletiv, motiv pentru care clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Excepțiile de la analiza caracterului abuziv sunt de strictă interpretare, neputând fi extinse prin analogie la situații similare, iar analiza, în condițiile Legii nr. 193/2000, a caracterului abuziv al unor clauze contractuale este exclusă dacă aceste clauze sunt prevăzute în contract în temeiul unor alte acte normative în vigoare la data achiziției produsului sau a perfectării contractului.

Astfel, recurenții apreciază că înțelesul excepției de la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 este foarte restrictiv.

Consideră recurenții că soluția instanței conduce, în mod greșit, la concluzia că riscul valutar în contractele de credit în valută trebuie suportat de consumator, soluție care ar fi "impusă" de "principiul" nominalismului monetar, o regulă de drept comun din C. civ. care ar exclude, în condițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, aplicabilitatea acestei legi speciale derogatorii de la dreptul comun.

Numai că riscul valutar, în cele mai multe contracte de acest gen, nu este descris în contract și nu ține de prezervarea valorii nominale a sumei de bani datorate, ci de consolidarea sau ancorarea creanței într-o monedă pentru care debitorul nu este natural acoperit față de riscul valutar. Fluctuațiile cursului valutar nu sunt sinonime cu fluctuațiile valorii creanțelor, iar nominalismul monetar nu este o clauză prevăzută în contract, ci o normă supletivă care acoperă lacunele de reglementare ale convenției părților, suplinind voința acestora.

Or, se arată că, pentru a putea fi exceptată de la aplicabilitatea legii clauzelor abuzive, clauza contractuală trebuie să reflecte un act normativ cu caracter obligatoriu.

Prin urmare, recurenții-reclamanți susțin că principiul nominalismului monetar nu este instituit de norme obligatorii și nici nu respectă minimul de protecție a consumatorului, ceea ce înseamnă că o clauză contractuală ce îl transpune poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.

Consideră recurenții că, instanța de apel, deși a apreciat în mod corect asupra caracterului supletiv al principiului nominalismului, în mod eronat a aplicat excepția instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13; or, așa cum a arătat C.J.U.E. în cauza C-l86/16 la paragraful 31 din decizie, excepția este de strictă interpretare.

Dacă norma legală sau administrativă stabilind, total sau parțial, conținutul contractului, este în sine ilegitimă (întrucât încalcă TFUE, CEDO sau jurisprudența pronunțată în aplicarea și interpretarea acesteia), ea poate fi înlăturată de la aplicare în baza art. 148 alin. (2), respectiv, art. 20 alin. (2) din Constituție, eliminarea din contract a clauzei care o evocă fiind indirectă.

De altfel, asupra caracterului supletiv al principiului nominalismului s-ar fi pronunțat inclusiv Curtea Constituțională prin decizia nr. 62/07.02.2017, în care se arată, la paragraful 37, că textul legal are caracter supletiv, astfel că părțile au posibilitatea să deroge de la principiul nominalismului, dacă se întrunește acordul de voință în acest sens.

Recurenții consideră că instanța trebuie să țină cont de legislația specială a protecției consumatorului și nu de dreptul comun aplicabil împrumutului și să aibă în vedere poziția juridică a consumatorului, garantată de legea română, care este una în care decizia de a contracta este documentată cu toate caracteristicile și riscurile contractului în care se pregătește să intre, iar modul în care profesionistul a acționat 1-a pus pe consumator în postura de a contracta un produs de creditare prejudiciabil, fără a cunoaște riscurile asociate acestuia, ceea ce înseamnă o situație juridică mai puțin favorabilă consumatorului în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare.

Astfel, arată recurenții că, potrivit raționamentului instanței de apel, ar însemna că nu s-ar putea constata niciodată caracterul abuziv al unei clauze dintr-un contract, pentru că nicio clauză nu l-ar putea plasa vreodată pe consumator într-o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național, ce prevede, cu titlu supletiv, principiul pacta sunt servanda - contractul este legea părților.

De altfel, întregul raționament al instanței de apel se bazează pe analiza situației împrumutatului din dreptul comun și a principiilor incidente: forța obligatorie a contractului, executarea obligațiilor cu bună-credință, interzicerea îmbogățirii fără justă cauză.

Ceea ce critică recurenții este modul și condițiile acordării împrumutului: moneda de refugiu, plasarea întregului risc valutar în sarcina consumatorului, încălcarea obligației de informare, practicile comerciale înșelătoare, serviciul defectuos. Or, aceste condiții fac obiectul unor reglementări speciale.

Recurenții susțin că nerespectarea reglementărilor speciale în materie la momentul acordării împrumutului nu poate fi acoperită de reglementările de drept comun cu privire la restituirea împrumutului. Prin acțiune nu a fost criticat principiul nominalismului per se, ci a fost criticat modul în care a fost inserată o clauză prejudiciabilă pentru consumator, despre care s-a spus ulterior că ar transpune acest principiu și că ar fi absolut intangibilă. Consideră că atenția instanței trebuie concentrată pe momentul acordării creditului, nu pe modalitatea în care trebuie restituit creditul. În acest sens invocă decizia nr. 3864/4.12.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Clauzele contestate, deși intră sub incidența noțiunii "obiectul principal al contractului", apreciază recurenții că nu sunt redactate în mod clar și inteligibil, motiv pentru care instanța trebuie să procedeze la analiza caracterului abuziv.

Astfel, în decizia de excludere a analizei caracterului abuziv al unor clauze contractuale, fundamentală este cerința ca respectivele clauze să fie clar și inteligibil exprimate. Exprimarea într-un limbaj prolix și echivoc a clauzelor contractuale determină admisibilitatea analizei caracterului abuziv, fără excepție, așa cum C.J.U.E. a reținut în speța Kasler.

Cu alte cuvinte, caracterul clar și inteligibil, așa cum a fost explicat de către C.J.U.E. în numeroase spețe, trebuie să însoțească o clauză întotdeauna, chiar și atunci când transpune o normă supletivă din dreptul național, iar consumatorul trebuie sa aibă efectiv posibilitatea de a înțelege consecințele economice și potențialele efecte ale unei asemenea clauze.

În situația în care instanța constată că respectiva clauză nu este inteligibilă consumatorului, raportat la specificul, durata și moneda contractului, are obligația de a analiza, chiar și din oficiu, caracterul abuziv al acesteia.

În prezența unor contracte standardizate, caracterizate prin lipsa negocierii, caracterul clar, ușor inteligibil și neechivoc al clauzelor trebuie probat de comerciant prin documente (altele decât contractul) din care să rezulte informarea completă, precisă și promptă a consumatorului în faza pre-contractuală.

Lipsa informațiilor cu privire la condițiile de executare a obligațiilor debitorului, precum și a modalităților de modificare a acestor condiții în cursul executării contractului sunt elemente decisive în cadrul analizei de către o instanță națională a aspectului dacă o clauză este redactată în mod clar și inteligibil. Or, în condițiile speciale ale contractelor cu intimata nu este explicat nici măcar acronimul CHF.

Arată că art. 1 din Legea nr. 193/2000 dispune ca orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, iar în cazul în care persistă un dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.

Chiar dacă instanța constată că, clauzele contestate reflectă principiul nominalismului, dat fiind caracterul supletiv al acestuia, excepția instituită de art. 1 alin. (2) nu se aplică, ceea ce înseamnă că instanța are sarcina de a continua analiza din perspectiva Directivei 93/13.

Or, tocmai aceasta este una din principalele erori ale instanței de apel: a oprit analiza în momentul în care a constatat că respectivele clauze reflectau principiul nominalismului. Potrivit C.J.U.E., un asemenea raționament este prohibit, instanței revenindu-i sarcina de a continua analiza pentru a verifica respectarea minimului de protecție și a efectivității.

Instanța are sarcina de a verifica dacă respectivele clauze intră în sfera noțiunilor de "obiect principal al contractului" și "caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13. În plus, revenea instanței obligația de a verifica în ce măsură clauzele atacate, deși intră sub incidența noțiunii de obiect principal al contractului, sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

În această privință, recurenții arată că C.J.U.E. face o vastă analiză, în paragrafele 44-51 din Hotărârea Andriciuc, din ansamblul motivării rezultând că acest caracter clar și inteligibil trebuie să privească redactarea clauzei și informarea, în faza precontractuală, adică anterior semnării contractului, privind consecințele economice ale clauzei.

În ceea ce privește redactarea clauzei, C.J.U.E. a reținut cerința privind redactarea clară și inteligibilă și transparența clauzei care trebuie înțeleasă în mod extensiv (paragraf 44), iar contractul trebuie să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă clauza respectivă (paragraf 45).

Or, clauzele contestate nu respectă aceste cerințe, pentru că nu expun în mod transparent cum funcționează acest mecanism de a restitui creditul în CHF, în condițiile în care împrumutatul înregistrează venituri în RON.

Informarea, în faza precontractuală, adică anterior semnării contractului, trebuie sa privească mai ales consecințele economice ale clauzei, sens în care recurenții invocă considerentele reținute în paragrafele mai sus arătate.

Astfel, apreciază că analiza prezentului motiv de recurs trebuie făcută prin raportare la situația de fapt dedusă judecății, reținută inclusiv de instanța de apel.

Deși instanța constată că pârâta nu a făcut dovada că i-a informat pe reclamanți cu privire la consecințele efective ale clauzei de rambursare, instanța de apel ar fi concluzionat, complet surprinzător, că această lipsă de informare nu este de natură să conducă la nulitatea absolută a clauzei, astfel de elemente putând prezenta relevanță în cadrul condițiilor prevăzute de lege pentru diferite acțiuni în justiție, precum cele întemeiate pe Legea nr. 193/2000, când vin să circumstanțieze aspecte legate de caracterul clar și inteligibil al unor clauze contractuale ori de existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe.

Cu alte cuvinte, deși se constată o vădită încălcare de către intimată a obligației de informare, impusă, în repetate rânduri, de jurisprudența Curții, instanța de apel lasă nesancționată o astfel de încălcare, contrar obligațiilor trasate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Pentru aplicabilitatea automată a sancțiunii nulității, recurenții consideră relevantă în acest sens cauza C-453/10 Jana Perenicovâ, Vladislav Perenic împotriva SOS financ spol. s r. o., precum și Cauza C- 76/10 - Pohotovosf s. r. o. împotriva Iveta Korckovskâ.

Or, în speță, recurenții susțin că, deși în mod expres s-a reținut ca intimata nu a făcut dovada îndeplinirii obligației de informare a consumatorilor, dovadă ce cădea exclusiv în sarcina acesteia, instanța de apel a reținut că lipsa de informare nu este de natură să conducă la nulitatea absolută a clauzei, lăsând astfel nesancționată, conduita abuzivă a băncii.

Impactul fluctuației de curs valutar asupra profesionistului dintr-un contract de credit este nesemnificativ și nu prezintă absolut niciun risc, mai ales în condițiile în care prestația acestuia, punerea sumei de bani la dispoziție, a fost executată dintr-o dată (uno ictu).

Pe de altă parte, consumatorul se confruntă cu posibilitatea declarării scadenței anticipate a creditului și a executării silite, în cazul în care fluctuația îl pune în situația de a nu-și putea plăti ratele. Tocmai acesta este motivul pentru care, în mod insistent, C.J.U.E. a accentuat, în cauza C-186/16, necesitatea informării cu privire la consecințele economice.

De asemenea, C.J.U.E. se referă la obligația băncii de a avertiza cu privire la posibilele variații de curs și la efectele unor astfel de variații.

Din această perspectivă, este evident că orice bancă vânzătoare de produse de creditare avea obligația să includă în caracteristicile creditului și această avertizare asupra riscului valutar, întrucât art. 15 și, respectiv art. 48 din Codul consumului obligă orice comerciant la avertizarea publică asupra pericolelor.

Comercializarea creditelor în valută exotică, derulată, teoretic, la prețuri mai mici (dar, în realitate, la prețuri egale sau chiar mai mari față de cele practicate în cazul creditelor în euro), nu a fost însoțită de o avertizare asupra riscului valutar, ceea ce reprezintă o practică comercială incorectă.

De aceea, recurenții consideră că este contrară legii și jurisprudenței C.J.U.E., ideea că băncile, în perioada 2006-2008, nu ar fi avut obligația de informare sau de avertizare asupra riscului valutar, fiind eronată afirmația că un consumator mediu informat trebuia să prevadă, în lipsa informării profesionistului, toate consecințele contractării creditului în CHF, inclusiv pe cele imprevizibile, în timp ce pentru bancă această imprevizibilitate a riscurilor ar fi o adevărată cauză de înlăturare a răspunderii.

O astfel de practică incorectă, precum cea descrisă la pct. 4 și 22 din preambulul Directivei 2014/17, a fost utilizată la vânzarea creditelor în CHF, în perioada indicată, dar și ulterior, pe parcursul derulării acestor contracte, bulversând comportamentul consumatorilor care nu au putut acționa în cunoștință de cauză nici la contractarea creditelor, dar nici pe parcursul derulării lor, fiind îndeplinite condițiile art. 3, art. 2 lit. k) și art. 6 și 7 din Legea 363/2007 pentru a putea fi calificate drept practici înșelătoare.

Astfel că, recurenții susțin că sunt eronate argumentele instanței de apel potrivit cărora nu ar fi aplicabile în speță dispozițiile Legii nr. 296/2004 sau O.G. nr. 21/1992.

Recurenții susțin că au contractat creditele necunoscând posibila întindere a obligațiilor și costul total al împrumutului, așa cum ar fi trebuit, potrivit paragrafului 47 din decizia C.J.U.E., pronunțată în speța Andriciuc.

Îndeplinirea obligației de informare de către bancă trebuie analizată prin raportare la "expertiza și cunoștințele" profesionistului în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în moneda străină (paragraf 56 din Decizia C.J.U.E. pronunțată în speța Andriciuc).

Prin urmare, recurenții apreciază că Banca trebuia să prezinte consumatorilor orice informație pertinentă care să le permită să evalueze consecințele economice ale unei clauze, precum cea în discuție în litigiul principal, asupra obligațiilor lor financiare (paragraf 50 din Decizia C.J.U.E. pronunțată în speța Andriciuc).

Printr-o altă critică, recurenții susțin că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 17, art. 25 și art. 27 din Codul consumului, respectiv art. 12 și art. 15 din O.G. nr. 21/1992, ceea ce a determinat respingerea argumentelor referitoare la caracterul toxic/defectuos/neconform/nesigur al produsului oferit de bancă în moneda CHF.

Legislația protecției consumatorilor protejează consumatorii împotriva riscului de a achiziționa un serviciu/produs care aduce atingere drepturilor și intereselor legitime ale acestora, inclusiv sau mai ales cele economice, risc la care au fost supuși consumatorii la momentul contractării creditelor în CHF.

Recurenții-reclamanți învederează instanței de recurs faptul că instanța de apel, în mod greșit și nelegal a reținut ca nefiind întemeiată cererea cu privire la constatarea caracterului abuziv a clauzei de risc valutar.

Astfel, în mod eronat a considerat că nu pot fi considerate ilicite sau abuzive clauzele contractuale care se referă la riscul valutar, reprezentând o aplicare convențională a principiului nominalismului monetar și totodată a apreciat complet eronat și nelegal faptul că respectivele clauze nu sunt de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, nefiind conturată, prin probele administrate în cauză, nici reaua-credință a băncii, nefiind așadar îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru a se retine caracterul abuziv al clauzelor referitoare la riscul valutar.

De asemenea, recurenții menționează faptul că, în concret, în temeiul principiului nominalismului, reclamanții s-au obligat să restituie împrumutul acordat de bancă, în aceeași monedă în care a fost acordat acest împrumut, respectiv CHF.

Este evident, pentru orice persoană cu pregătire medie, că există un risc valutar pe care trebuie să și-1 asume, la încheierea unui astfel de contract, în condițiile în care veniturile împrumutaților sunt în altă monedă decât cea a contractului.

Ceea ce recurenții nu puteau prevedea, și implicit nu puteau, în mod rezonabil, să-și asume, ca risc, a fost apariția crizei economice mondiale, care a determinat o valorizare extremă a monedei CHF, monedă calificată, în lucrările de specialitate, ca monedă de refugiu, care se supraevaluează în momentele de criză.

Consideră relevant faptul că recurenții au încercat renegocierea clauzelor contractuale, ceea ce demonstrează faptul că obligația lor a devenit extrem de împovărătoare, dincolo de limitele posibilităților reale de a face față acesteia.

Așadar, întrucât a avut loc o schimbare importantă a condițiilor în care părțile au contractat, generată de o criză economică mondială, schimbare care nu a fost previzibilă pentru niciuna dintre părți, obligațiile au devenit extrem de împovărătoare pentru recurenți, neputându-se reține vreo culpă în sarcina acestora.

Potrivit jurisprudenței constante a C.J.U.E., sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea ca un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau un furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îi conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora.

Banca nu a respectat obligația de informare a clientului, riscurile de indexare a cursului valutar nu au fost discutate cu recurenții, aceștia neavând posibilitatea de a reflecta înainte de încheierea contractului cu privire la riscurile încheierii acestuia în CHF, în condițiile în care produsul contractual specific implică riscuri majore.

Obligația de informare este în acord și cu dispozițiile art. 6 din Legea 289/2004 și Regulamentul BNR 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice. O astfel de obligație este instituită și de Directiva 2008/48/CE.

Prin urmare, recurenții solicită instanței de recurs să rețină că între drepturile și obligațiile părților contractante există un dezechilibru semnificativ în defavoarea clientului, aceștia fiind singurii obligați să suporte riscul valutar, cu explicația concretă că deprecierea leului față de CHF a fost una extrem de ridicată.

Banca, cu rea-credință, a format consumatorului o impresie falsă cu privire la faptul că un credit în CHF era net favorabil altor produse de creditare și nu au prezentat dezavantajele acestui produs.

Întrucât nu doar împrumutul, dar și dobânda și comisioanele percepute pentru credit sunt plătite cu CHF la cursul de schimb de la momentul plății, se creează un dezechilibru major între drepturile și obligațiile asumate de părți, pe fondul dublării valorii de schimb a francului elvețian, beneficiile băncii crescând în mod nejustificat, în dauna consumatorului.

Solidarismul contractual este principiul care guvernează atât conținutul contractului cât și comportamentul părților contractante. În baza argumentului potrivit căruia echitatea reprezintă o clauză implicită în contract, mai ales în cazul contractelor încheiate pe lungă durată sau cu executare succesivă, art. 970 alin. (2) din C. civ. din 1864 poate constitui un al doilea fundament al teoriei solidarismului contractual.

În consecință, recurenții-reclamanți susțin că, sub apanajul nominalismului monetar nu poate fi tolerat dezechilibrul contractual generat de fluctuația monedei în care s-a generat creditul, fluctuație care conduce la împovărarea excesivă a obligației de restituire, la ruina debitorului și chiar pierderea locuinței familiale contrar deciziilor CEDO în materie de protecție a dreptului la locuința a debitorului, drept care face parte, de altfel, și din Carta drepturilor fundamentale.

În concluzie, recurenții-reclamanți solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate, cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel în sensul reanalizării tuturor capetelor de cerere formulate în cadrul cererii de chemare în judecată.

II. Recurenta-reclamantă V. a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că, în ceea ce privește aplicarea impreviziunii, instanța de apel, în mod greșit ar fi făcut aplicarea prevederilor legale în materie, susținând că reclamanții nu au cerut adaptarea pentru viitor a efectelor contractului pentru reechilibrarea prestațiilor, și chiar dacă ar fi cerut, acest fapt contravine principiului nominalismului.

Recurenta susține că este total eronată această susținere, cererea principală fiind obligarea pârâtei la înghețarea/stabilizarea cursului valutar aplicat ratelor lunare încasate de bancă pentru restituirea împrumutului, la valoarea cursului de la momentul încheierii contractului.

Astfel, consideră că instanța, în aplicarea teoriei impreviziunii, era în măsură să admită înghețarea cursului valutar pentru viitor, pe principiul cine poate da mai mult, poate da și mai puțin.

Limitându-se la aceste dispoziții pe care le-a aplicat greșit, instanța de apel ar fi exclus toate celelalte prevederi legale invocate de recurenta-reclamantă și care sunt aplicabile litigiilor în domeniul protecției consumatorilor, încălcând norme de drept material care sunt esențiale în prezenta cauză (legislația privind clauzele abuzive, obligația băncii de informare a consumatorului, legislația privind practicile înșelătoare sau agresive ale profesioniștilor, precum si pe legislația privind produsele defectuoase și reclamă deceptivă, practica U.E./C.J.U.E.).

Recurenta-reclamantă susține că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, deoarece în realitate, nominalismul monetar, astfel cum a fost el reglementat în C. civ. din 1864, este exact opusul acestei aplicări dată de instanța de apel. Nominalismul monetar ar fi, de fapt, exact regula care permite conversia în RON a creditelor în altă monedă și înghețarea cursului la nivelul celui din data acordării creditului.

Astfel, principiul nominalismului monetar nu interzice conversia în RON a creditelor în valută, ci este chiar regula originară care o impune în caz de fluctuație a cursului.

Din dispozițiile art. 1578 alin. (2) din C. civ. de la 1864 ar rezulta că, dacă există o fluctuație a "prețului" monedelor, anterioară scadenței împrumutului, plata liberatorie se efectuează numai în banii lichizi ai epocii, adică în "specia" aflătoare în curs la data plății.

Regula nominalismului monetar din vechiul C. civ. are în vedere orice credit în valută, adică în alte monede decât cea "aflătoare în curs la momentul plății". Așadar, denominarea poate fi cerută și de debitorii în euro sau în dolari, atunci când aceste monede au curs fluctuant, întrucât și în cazul acestora plățile se efectuează, conform art. 1578 alin. (2) C. civ. de la 1864, în "speciile aflătoare în curs" la momentul plății, adică în RON.

Conform art. 1579 alin. (3) din C. civ. de la 1864, chiar dacă s-a stabilit în contract obligația restituirii sumei împrumutate în aceeași specie și calitate, în caz de fluctuație a monedei se va putea efectua, cu efect liberatoriu, o plată a echivalentului prețului intrinsec al acestei monede stabilit la momentul la care a fost împrumutată. De aici consecința că, în cazul creditelor în valută, dacă există o fluctuație a cursului, se va putea efectua plata în RON la un curs înghețat la nivelul celui din data acordării creditului.

Autoarea căii de atac mai arată că normele relative la nominalismul monetar sunt supletive și, ca orice alte norme supletive, ele nu se impun părților, ci sunt menite să suplinească voința acestora, iar părțile pot deroga de la ele. Or, arată că, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, nu se poate supune analizei, sub raportul caracterului abuziv, o clauză care reflectă sau transpune în contract dispoziții legale sau norme administrative obligatorii.

Recurenta-reclamantă susține că dreptul Uniunii Europene, atât la nivel de normă, cât și la nivel de jurisprudență a C.J.U.E., se opune categoric acestei interpretări contorsionate a principiului nominalismului monetar și deturnării sensului său real, originar.

Recurenta menționează hotărârea RWE Vertrieb (C-92/11), considerentul 26 și hotărârea Mohamed Aziz din 2013, C-415/11, arătând că, în situația în care părțile au prevăzut că riscul valutar va fi suportat doar de consumator, art. 1 alin. (2) nu este aplicabil; Hotărârea Barclays Bank (C-280/13), susținând că hotărârea Barclays, invocată drept temei al respingerii acțiunii ce tindea la conversia în RON și la înghețarea cursului francului elvețian, este inaplicabilă, pur si simplu pentru că vizează o altă situație de fapt (considerentul 41).

Potrivit prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care asigură transpunerea în dreptul intern a dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, mecanismul de verificare a caracterului abuziv al unor clauze contractuale exclude de la examinare prevederile contractuale care privesc obiectul principal al contractului și cele care pun în discuție raportul dintre cerințele de preț sau remunerație față de serviciile prestate sau bunurile livrate consumatorului, în privința acestora din urmă neexistând un criteriu obiectiv sau barem care să poată încadra și ghida controlul acestui caracter adecvat.

Atât prevederile art. 3 lit. i) din Directiva 2008/48, cât și cele ale art. 7 pct. 6 din O.U.G. nr. 50/2010, care asigură transpunerea în dreptul intern a prevederilor Directivei 2008/48, definesc noțiunea de cost total al creditului pentru consumatori într-un sens cât se poate de larg, întrucât impun ca suma totală a costurilor sau a altor cheltuieli impuse în sarcina consumatorului și care sunt aferente unor prestații datorate de acesta creditorului său și oricăror terți, în baza contractului, să fie stabilită în mod clar în contractele de credit pentru consum, iar această obligație a profesionistului, de menționare a sumei totale a costurilor, trebuie să contribuie la realizarea obiectivului principal de transparență urmărit de această directivă, după cum a menționat Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Hotărârea Matei și Matei împotriva Volkbank România S.A.

Contrar acestei accepțiuni largi a noțiunii de "obiect" și "preț" al creditului, noțiunea de "obiect principal" al contractului în sensul prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 se impune a fi interpretată în mod restrictiv, dat fiind faptul că aceste prevederi legale reglementează o excepție de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive care este prevăzut în cadrul sistemului de protecție a consumatorilor pus în aplicare prin Directiva 93/13.

Arată că între YY. S.A. și reclamantă s-a încheiat contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă având ca obiect suma de 51.200 CHF pentru o perioadă de 240 luni.

Conform art. 7 din contractul de credit, "Creditul va fi rambursat în 360 rate lunare, conform graficului de rambursare din anexa 1 care face parte integrantă din prezentul contract. Împrumutatul acceptă faptul că acest grafic poate fi modificat unilateral de bancă în cazul modificării nivelului de dobândă conform art. 8.1".

În considerarea similitudinii dintre aceste dispoziții și prevederile art. 8.1, 12.1 (din contractul de credit), statuările din sentința civilă nr. 10833/2014 a Judecătoriei Cluj-Napoca (rămasă definitivă) se impun în litigiul pendinte cu putere de lucru judecat, lipsa caracterului negociat al clauzei și consecința ce rezultă din aplicarea ei, constând în dezechilibrul prestațiilor, transparând cu prisosință din economia cauzei prin raportare la art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Se arată că art. 4 alin. (2) teza I din Legea nr. 193/2000 instituie o prezumție relativă privind caracterul nenegociat al clauzelor inserate în contractele standard preformulate iar, în speță, contractul de credit și condițiile generale au caracter standardizat.

Pe de alta parte, susține că nu s-a făcut dovada că i s-a comunicat un exemplar din Condițiile Generale de Afaceri în care sunt prevăzute costurile, natura acestor servicii și valoarea lor nu a fost specificată, omisiune care face imposibilă misiunea de a verifica voința părților contractante la momentul încheierii contractului de credit și raportul de proporționalitate între serviciile acoperite și prețul pretins al acestora.

Potrivit art. 9.2 din contract se instituie practic ca restituirea împrumutului să se facă în franci elvețieni (CHF), indiferent de evoluția cursului acestora față de moneda națională la data plății.

În jurisprudența constantă a C.J.U.E. (cauzele C-241/98, C-484/08, C-26/13) și a Î.C.C.J. (Deciziile secției a II-a Civile nr. 3661/20.11.2014, nr. 3864/04.12.2014, nr. 1410/21.05.2015) s-a relevat în mod constant faptul că valabilitatea și caracterul abuziv al clauzelor contractuale din contractele încheiate de profesioniști cu consumatorii se examinează întotdeauna din perspectiva legislației speciale a protecției consumatorilor, nu a dreptului comun; că judecătorul trebuie să examineze și din oficiu caracterul abuziv al unor clauze contractuale, întrucât acesta este un aspect de ordine publică economică, nu de ordine privată; că "limbajul clar și inteligibil" nu înseamnă doar claritate gramaticală ci și posibilitatea pentru consumator de înțelegere a mecanismului contractual și a consecințelor economice, chiar și în cazul unor clauze care vizează obiectul principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului.

Informarea deficitară și neinteligibilă realizată de intimata YY. S.A. în calitatea sa de profesionist rezultă și din simplul fapt că în întreg contractul de credit nu se regăsesc explicit cuvintele "franci elvețieni", ci doar denumirea criptică CHF, care este un cod al valutei respective, alături de precizarea înșelătoare și susceptibilă de multiple interpretări că este vorba de un contract "denominat" în "CHF", aspect care sugerează că este vorba doar de o simplă valoare de referință pentru creditor.

Totodată, recurenta susține că obligația băncii de informare a consumatorilor este impusă de prevederile art. 18 din O.U.G. nr. 21/1992, art. art. 27 lit. a) 44 din Legea nr. 296/2004, art. 56 și art. 8 din Codul consumului.

În cazul contractului încheiat de recurenta-reclamantă, informarea asumată de profesionist a fost sumară, înșelătoare, incompletă. Riscul valutar nu a fost prezentat în niciun fel, produsul de creditare a fost oferit ca deosebit de avantajos doar pe baza cursului actual al monedei în care era "denominat" creditul, ascunzându-se trăsăturile periculoase și cunoscute de profesioniști ale acestei monede de refugiu.

Astfel, în situația recurentei, doar YY. S.A. și-a acoperit propriul risc valutar, în rapoarte sale interne anuale arătându-se că "poziția valutară" este în general închisă.

Conform criteriilor stabilite de C.J.U.E., o clauză potențial abuzivă trebuie analizată în lumina Directivei nr. 93/13/CEE prin prisma criteriilor echilibrului, bunei-credințe și transparenței (a se vedea în acest sens cauzele Perenicovâ și Perenic, C-453/10; Invitel, C-472/10; RWE Vertrieb, C-92/11).

Or, în speță, prin neîndeplinirea obligației de informare (lipsă de transparență) asupra riscului valutar accentuat, reprezentat de o monedă de refugiu recunoscută internațional ca francul elvețian, în cazul unui contract de credit pe termen lung, monedă aflată la un curs minim istoric față de alte valute la momentul acordării creditului, profesionistul a profitat de asimetria informațională față de consumator pentru a transfera integral asupra acestuia riscul valutar, creând un dezechilibru major și contrar bunei-credințe obiective între drepturile și obligațiile părților din contract.

Consumatorul nu a fost niciodată informat complet, corect și precis de intimata YY. S.A., în calitatea sa de profesionist sofisticat din domeniul fmanciar-bancar, înainte de încheierea contractului de credit "denominat" în CHF, asupra posibilității creșterii cursului CHF aplicabil ratelor lunare cu peste 100% în câțiva ani și asupra posibilității înregistrării unor pierderi semnificative, deși aceste aspecte erau cunoscute profesioniștilor în privința monedelor de refugiu cum este francul elvețian. Sigurul reper oferit în mod efectiv a fost cursul B.N.R. a CHF din 13.03.2008, data încheierii contractului de credit.

Art. 970 C. civ. din 1864 obligă cumulativ la respectarea unei îndatoriri substanțiale de bună-credință în executarea contractelor, dar și la toate urmările pe care legea, echitatea sau obiceiul le dau obligației după natura sa. Această îndatorire tradițională din contractele de drept comun este întărită de Directiva nr. 93/13/CEE, de Legea nr. 193/2000 și de art. 78 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului (devenit art. 79 în urma republicării din 2008), care prevăd, ca o îndatorire de rezultat, existența unui echilibru între drepturile și obligațiile consumatorului și ale profesionistului în cazul contractelor de adeziune.

În speță, pe lângă obligația de restituire a împrumutului la cursul actual majorat și cu 100% față de momentul acordării, teza a II-a a art. 9.2 din contractul de credit are un caracter abuziv evident, dezechilibrat și contrar exigențelor bunei-credințe, întrucât permite băncii să stabilească singură și discreționar cursul valutar la care îi încasează consumatorului ratele, permițând profesionistului să aleagă, dintre conturile consumatorului în alte monede decât moneda în care este "denominat" creditul pe care dintre ele să îl debiteze și astfel și să aleagă varianta de schimb valutar cea mai profitabilă pentru bancă și cea mai păgubitoare pentru consumator.

Recurenta face apel la dispozițiile art. 6 și 7 din Legea nr. 193/2000 și susține că, pentru reglarea raportului dintre părți, instanța de judecată este nevoită să recurgă la principiile de bază ale contractelor sinalagmatice, și, prin aplicarea principiului solidarismului contractual, să reechilibreze contractul.

Concluzionând că moneda în care a fost tras creditul nu a fost CHF, fiind utilizat ca o monedă de substituție, asumarea riscului valutar nu conduce numai la existența unui dezechilibru vădit între drepturile și obligațiile părților, dar este și contrară bunei credințe, consumatorul fiind obligat să achite ratele într-o altă monedă decât cea în care a tras efectiv creditul, suportând nejustificat orice devalorizare, fără nicio limită și fără ca acest risc să-i fi fost adus la cunoștință în mod explicit, fiind încălcată astfel și obligația de informare.

În acest context, recurenta consideră că își găsește aplicarea jurisprudența Curții de la Luxemburg, respectiv cauza C-26/13, Arpâd Kasler, ZZ. împotriva OTP Jelzâlogbank Zrt.

În consecință, recurenta apreciază că remediul apt să înlăture toate consecințele negative care derivă din instituirea clauzei abuzive inserate în art. 9.2 îl constituie stabilizarea cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit, la cursul valabil la momentul semnării contractului de credit, respectiv 2.3648 RON/1 CHF.

Recurenta prezintă și alte argumente reținute de C.J.U.E. în cauza C-186/16, Andriciuc și alții împotriva AAA. S.A., arătând că revine instanței naționale obligația să verifice dacă consumatorul a fost informat cu privire la toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale și care îi permit acestuia să evalueze costul total al împrumutului său.

În concluzie, recurenta-reclamantă susține că hotărârea atacată se bazează pe aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile în materia nominalismului monetar, care eclipsează orice alte norme sau principii de drept, aplicabile în prezenta speță, motiv pentru care solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat decizia recurată.

La 21 iunie 2019, intimata-pârâtă YY. S.A. a depus întâmpinare, în termen legal, prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 16.02.2021 instanța a dispus comunicarea raportului către părți, în vederea depunerii unui punct de vedere.

Prin încheierea din 08.06.2021, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursurile și a acordat termen în ședință publică, pentru soluționarea acestora.

Analizând recursurile declarate în cauză prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu preliminar, întrucât prin cele două memorii de recurs au fost dezvoltate, în esență, aceleași critici de nelegalitate împotriva deciziei atacate, instanța supremă apreciază că se poate răspunde acestora prin considerente comune.

Recurenții-reclamanți critică soluția instanței de apel cu privire la clauza de risc valutar prevăzută la art. 9.2 din contractele de credit nr. x/25.09.2006, nr. y/04.03.2008, nr. z/13.03.2008, nr. w/11.09.2007, nr. t/18.10.2007, nr. s/04.03.2008, nr. q/03.06.2008, nr. r/11.09.2007, nr. x9/11.09.2008, nr. x/18.07.2006, nr. x/26.02.2008, nr. x/24.01.2008 care instituie rambursarea ratelor în moneda creditului, respectiv în CHF. Criticile recurenților pot fi calificate ca referindu-se la aplicarea greșită a art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, ce transpune art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, astfel cum au fost interpretate în jurisprudența CJUE (Cauza Andriciuc, C-186/16), art. 1578 și art. 1579 din C. civ. de la 1864, critici care pot fi integrate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, se impune a fi făcută precizarea că Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziții se solicită a fi aplicate pe calea prezentului recurs, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligației de transpunere integrală a acquis-ului comunitar în legislația națională. În consecință, interpretarea prevederilor acestei legi se impune a fi realizată prin filtrul Directivei 93/13/CEE și al jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene (C.J.U.E.) în materie.

Contractele de credit în discuție, ale căror clauze în legătură cu riscul valutar sunt criticate ca abuzive, au fost încheiate în perioada 2006-2008, fiind guvernate, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv Legea nr. 193/2000 și O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actele juridice analizate sunt supuse prevederilor C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, actul normativ în vigoare la data încheierii contractelor, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Prin acțiunea promovată, recurenții-reclamanți au solicitat eliminarea riscului valutar prin înghețarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului. Or, clauza contractuală pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de art. 1578 din C. civ. de la 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecății. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Așadar, această clauză contractuală reflectă o dispoziție supletivă de drept național, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

Articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condițiilor excluderii, Curtea a statuat că instanța națională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, pct. 29 și 30).

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, din însăși hotărârea invocată de autorii căii de atac, respectiv hotărârea pronunțată de C.J.U.E. în cauza "Andriciuc", rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

Consecventă dezlegărilor din jurisprudența sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva BBB., C-81/19, par. 35: împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă este lipsită de relevanță în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare. Deși clauza în litigiu nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, acest aspect nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. În acest sens, C.J.U.E. a statuat că, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența C.J.U.E. sus arătată, a fost preluat în legea națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ.

Prin urmare, prevederile contractuale contestate reflectă o normă de drept național cu caracter supletiv și, întrucât părțile nu au înțeles să deroge de la aplicarea ei, convenția astfel încheiată are putere de lege între părțile contractante, potrivit art. 969 C. civ. de la 1864.

Așadar, criticile formulate de recurenții-reclamanți nu pot fi primite întrucât clauza denumită de recurenți "clauză de risc valutar" este exclusă de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv, respectiv din d