ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 312/2021

Ședința publică din data de 11 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 07.12.2017, sub nr. x/2017, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH. și II., în contradictoriu cu pârâta S.C. JJ. S.A., au solicitat să se dispună: constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar (contracte în moneda toxică), a prevederilor contractuale regăsite in Anexa 1 la pct. 5 cu conținutul indicat în Anexat1 la pct. 5 clauze inserate în contractele de credit și eliminarea acestora; obligarea pârâtei la înghețarea/stabilizarea cursului valutar aplicat ratelor lunare încasate de către banca pentru restituirea împrumutului, la valoarea cursului indicat în Anexa 1 punctul 3 ca efect al constatării ca abuzivă a clauzei de risc valutar, prin adaptarea contractelor; obligarea pârâtei la restituirea diferențelor încasate de către pârâtă peste cursul valutar de la momentul semnării contactului, ca efect al constatării nulității absolute a clauzei de risc valutar, conform Anexei 1 punctul 4.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 1465 din 11.05.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH. și II., în contradictoriu cu pârâta JJ. S.A.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia nr. 1010/A din 18 octombrie 2018, a admis apelul formulat de către apelanții reclamanți M., N., împotriva sentinței civile nr. 1465/11.05.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata pârâtă JJ. S.A.; a anulat în parte sentința civilă apelată și a luat act de renunțarea reclamanților M. și N. la judecata cererii de chemare în judecată; a respins, ca nefondat, apelul formulat de către apelanții reclamanți A., B., C., D., E., G., H., I., J., L., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH. și II., împotriva sentinței civile nr. 1465/11.05.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata pârâtă JJ. S.A.

Împotriva deciziei civile nr. 1010/A din 18 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă au declarat recurs C., D., I., J., K., R., S., V., W., CC., FF., GG., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivelor de recurs invocate, recurenții-reclamanți au susținut, în esență, că instanța de apel, în mod nejustificat și eronat, a considerat că este legală și temeinică soluția de respingere a capătului de cerere vizând stabilizarea sau înghețarea cursului de schimb de la data semnării contractului de credit.

Faptul că anumite aspecte ale unei clauze sau o anumită clauză au fost negociate individual nu exclude aplicarea art. 3 din Directiva 93/2013 pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a acestuia indică faptul că este, cu toate acestea, un contract de adeziune în cazul în care orice vânzător sau furnizor pretinde că s-a negociat individual o clauză standard, acestuia îi revine sarcina probei.

Potrivit jurisprudenței constante a CJUE, sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau un furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îi conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora.

Având in vedere o asemenea situație de inferioritate, articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 prevede că, clauzele abuzive nu creează obligații pentru consumator.

Contractul preformulat a fost definit de Ordinul Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor nr. 92/2007 ca fiind acel tip de contract redactat în întregime sau aproape în întregime de către operatorul economic prestator de servicii, consumatorii neputând modifica sau interveni asupra clauzelor contractuale, ci având doar posibilitatea de a le accepta sau nu la momentul încheierii contractului.

Banca nu a respectat obligația de informare a clientului. Riscurile de indexare a cursului valutar nu au fost discutate cu recurenții, aceștia neavând posibilitatea de a reflecta înainte de încheierea contractului cu privire la riscurile încheierii acestuia în CHF, în condițiile în care produsul contractual specific implică riscuri majore.

Obligația de informare este în acord și cu dispozițiile art. 6 din Legea 289/2004 și Regulamentul BNR 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice. O astfel de obligație este instituită și de Directiva 2008/48/CE. Banca avea obligația de a atrage atenția clientului asupra pericolelor și riscurilor unei operațiuni determinate. Avea obligația de a explica riscurile implicate de un credit în moneda străină și de a furniza informații legate de oportunitatea sau inoportunitatea încheierii unui astfel de contract.

Recurenții-reclamanți consideră că între drepturile și obligațiile părților contractante există un dezechilibru semnificativ în defavoarea clientului, aceștia fiind singurii obligați să suporte riscul valutar, cu explicația concretă că deprecierea leului față de CHF a fost una extrem de ridicată.

Totodată, se susține că, Banca cu rea-credință a format consumatorului o impresie falsă cu privire la faptul că un credit în CHF era net favorabil altor produse de creditare și nu au prezentat dezavantajele acestui produs.

Dezechilibrul major constă în imposibilitatea consumatorului de a cunoaște și anticipa mărimea obligațiilor sale. Banca a stipulat în convenția cu împrumutații obligația acestora de a suporta exclusiv diferențele de schimb valutar, fără vreo distincție și limitare a întinderii acestei obligații.

Așadar, în cazul dublării valorii CHF în raport cu moneda națională, convențiile de credit încheiate de părți dobândesc un caracter aleatoriu, incompatibil cu natura contractului de împrumut întrucât nu doar împrumutul, dar și dobânda și comisioanele percepute pentru credit sunt plătite cu CHF la cursul de schimb de la momentul plății, se creează un dezechilibru major între drepturile și obligațiile asumate de părți, pe fondul dublării valorii de schimb a francului elvețian, beneficiile băncii crescând în mod nejustificat, în dauna consumatorului.

Art. 18 din O.U.G. nr. 21/1992, republicată, privind protecția consumatorilor instituie explicit dreptul consumatorilor de a fi informați, în mod complet, corect și precis, asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor oferite de către operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere rațională, în conformitate cu interesele lor, între produsele și serviciile oferite și să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinației acestora, în deplină securitate.

Art. 8 din Codul consumului obligă agenții economici să pună pe piață numai produse sau servicii sigure, care corespund caracteristicilor prescrise, sau declarate, să se comporte în mod corect în relațiile cu consumatorii și să nu folosească practici comerciale abuzive. Mai mult, art. 27 lit. a) din aceeași lege prevede dreptul consumatorilor de a fi protejați împotriva riscului de a li se presta un serviciu care ar putea să le aducă atingere drepturilor și intereselor legitime, iar lit. b) prevede dreptul de a fi informați complet, corect și precis, asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor, astfel încât decizia pe care o adoptă în legătură cu acestea să corespundă cât mai bine nevoilor lor.

Conform criteriilor stabilite de C.J.U.E., o clauză potențial abuzivă trebuie analizată în lumina Directivei nr. 93/13/CEE prin prisma criteriilor echilibrului, bunei-credințe și transparenței.

Art. 970 C. civ. din 1864, obligă cumulativ la respectarea unei îndatoriri substanțiale de bună-credință în executarea contractelor dar și la toate urmările pe care legea, echitatea sau obiceiul le dau obligației după natura sa. Această îndatorire tradițională din contractele de drept comun este întărită de Directiva nr. 93/13/CEE, de Legea nr. 193/2000 și de art. 78 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului (devenit art. 79 în urma republicării din 2008), care prevăd, ca o îndatorire de rezultat, existența unui echilibru între drepturile și obligațiile consumatorului și ale profesionistului în cazul contractelor de adeziune.

Recurenții-reclamanți susțin că, creditul a fost virat în contul de CHF, reconfigurat concomitent de debitor în euro (moneda de plata negociată pentru vânzare) și RON utilizarea creditului potrivit destinației negociate fiind euro.

În opinia recurenților-reclamanți moneda în care a fost tras creditul nu a fost CHF, transferarea riscului valutar la împrumutat nu conduce numai la existența unui dezechilibru vădit între drepturile și obligațiile părților, dar este și contrară bunei credințe, consumatorul fiind obligat să achite ratele într-o alta monedă decât cea în care a tras efectiv creditul, suportând nejustificat orice devalorizare, fără nicio limită și fără ca acest risc să-i fi fost devoalat explicit și negociat, fiind încălcată astfel și obligația de informare. împrumutatul nu a avut efectiv la dispoziție un împrumut exprimat în CHF.

Recurenții-reclamanți susțin că, nu au avut libertatea de a decide în ce condiții se poate face schimbul valutar, nu au putut dispune liber de valoarea exprimată în CHF, iar viramentul, schimbul trebuiau autorizate și realizate strict prin intermediul împrumutătorului la paritatea pe care o agrea această entitate. Implicit costurile aferente acestei operațiuni nu fost impuse de finanțator, împrumutatul neavând control ori dreptul de a face opoziții cu privire la acestea.

În concluzie, recurenții-reclamanți susțin că, francul elvețian a fost utilizat ca o monedă de substituție, exclusiv pentru conservarea/sporirea valorii economice a contractului și nu ca monedă de creditare, apreciind că sunt în prezența unui mecanism juridic care este utilizat pentru menținerea/sporirea valorii contractului în care părțile stabilesc suma de bani care face obiectul contractului și convin că la momentul plății, cursul care a fost avut în vedere la data acordării creditului va fi modificat.

Or, susțin recurenții reclamanți, acest mecanism nu reprezintă o aplicație a nominalismului, ci reprezintă doar o modalitate de conservare a valorilor economice ale împrumutului, prevăzută exclusiv în favoarea profesionistului care, deși trebuia sa acorde cu titlu de credit o altă monedă s-a protejat exclusiv pe sine, conservând/valorizându-și practic creanța(cu intenția de a o spori în viitor) prin raportarea acesteia la francul elvețian, cu consecința transferării exclusive și nenegociate a riscului valutar, în sarcina consumatorului.

Prezumția relativă a caracterului nenegociat al clauzelor standard poate fi răsturnată de profesionist prin dovada contrară (art. 4 alin. (3) din Legea 193/2000). Nici anterior și nici în momentul încheierii contractului de credit, între părți nu a avut loc o negociere a clauzei de risc valutar, reclamanții nu au fost niciodată informați complet, corect și precis de pârâta, în calitatea sa de profesionist sofisticat din domeniul financiar-bancar, înainte de încheierea contractului de credit, asupra posibilității creșterii cursului CHF aplicabil ratelor lunare cu peste 100% în câțiva ani și asupra posibilității înregistrării unor pierderi semnificative, deși aceste aspecte erau cunoscute profesioniștilor în privința monedelor de refugiu cum e francul elvețian. Singurul reper oferit în mod efectiv a fost cursul B.N.R. RON/1 CHF de la data încheierii contractului de credit.

Produsul « credit in CHF » era prezentat într-o maniera cert înșelătoare, înfrumusețată, încât consumatorul să opteze pentru acest produs, în detrimentul creditelor în RON sau Euro. Mai mult, creditul în CHF era monetizat ca singura opțiune în cazul în care ratingul clientului îl descalifica pentru credite în RON sau Euro pentru care se stabiliseră limite de îndatorare în raport de veniturile lunare ale clientului. Printr-o manipulare grosolană a regulilor legale si a statisticii, banca făcea ca acei clienți care nu se calificau pentru credite în RON sau Euro, să se califice pentru creditul in CHF. Dacă a existat o « alegere » a creditului în CHF, atunci o astfel de "alegere" nu a aparținut clientului, ci băncii. Banca nu a probat în fața instanței de judecată faptul că a propus recurenților și alte oferte de creditare în alt valută decât CHF.

Prin urmare au fost influențate deciziile de însușire a acestui credit în CHF prin neprezentarea de către Banca în piața a unor posibilități negative legate de eventualitatea unor probleme la rambursarea acestui credit (creșteri ale cursului valutar chiar si peste 100%, creșteri ale dobânzilor, scăderi semnificative ale veniturilor) care au determinat reclamanții să adopte decizii pe care altfel nu le-ar fi luat.

Această conduită reprezintă o practică comercială incorectă a operatorului economic în raport cu consumatorul, interzisă și sancționată prin Legea 363/2007 având in vedere faptul că orice consumator așteaptă din partea operatorului care îi oferă servicii de creditare, ca acesta să îi ofere toate diligentele prin competență și prin oferirea tuturor informațiilor necesare, astfel încât consumatorul să poată face o alegere rațională și în cunoștința de cauză raportat la nevoile și puterile sale de rambursare a datoriei.

Solidarismul contractual este principiul care impune ce trebuie să fie contractul și, în acest scop, este dotat cu o funcție corectivă. El guvernează atât conținutul contractului cât și comportamentul părților contractante. In baza argumentului potrivit căruia echitatea reprezintă o clauză implicită în contract, mai ales în cazul contractelor încheiate pe lungă durată sau cu executare succesivă, ari 970 alin. (2) din C. civ. din 1864 poate constitui un al doilea fundament al teoriei solidarismului contractual.

Libertatea contractuală își găsește limita în legătura de solidaritate dintre părțile contractuale, în temeiul căreia flecare parte trebuie să-și asume sarcina de a realiza interesul din contract al celeilalte părți. Or, interesul împrumutatului nu este numai acela de a-și asigura la un anumit moment pentru un anumit interval, lichiditățile pretinse prin convenție, ci și acela de a-și asuma în condiții de transparentă costul împrumutului. Cu alte cuvinte, interesul împrumutatului este acela de a-și da consimțământul în cunoștință de cauză, că produsul de creditare care face obiectul contractului corespunde așteptărilor sale și că angajamentul asumat nu este disproporționat în raport cu bunurile și veniturile sale.

Imposibilitatea împrumutatului de a aprecia, evalua avantajele și inconvenientele care pot rezulta din contract echivalează implicit cu imposibilitatea finanțatorului de a estima la data încheierii convenției dacă este sau nu în măsură să realizeze la rându-i interesul partenerului său contractual.

De aceea, singura dispoziție care se bucură de previzibilitate, claritate și care corespunde exigențelor referitoare la solidarismul contractual putând asigura executarea cu buna credință a contractului de împrumut, este aceea a stabilizării cursului de schimb valutar CHF- LEU pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit mai sus menționat, la cursul valabil la momentul semnării contractului de credit.

Debitorii nu îndeplineau condițiile de creditare pentru suma pe care ar trebui să o restituie luând în calcul cursul de schimb majorat cu un procent de 110%. Clauza abuzivă incriminată supune debitorul obligației de restituire a împrumutului în imposibilitatea îndeplinirii obligației asumate acesta devenind excesiv de oneroasă. De aceea se justifică restabilirea echilibrului prin adaptarea contractului în scopul înlăturării efectelor nocive generate de instituirea acestora. Din maniera în care a ales să structureze ofertele, din maniera defectuoasă a informării consumatorului rezultă indubitabil faptul că profesionistul a acceptat/urmărit crearea premiselor favorabile perturbării raportului dintre prestațiile părților.

Era extrem de clar profesionistului faptul că fluctuația cursului poate înregistra creșteri substanțiale pe parcursul derulării contractului. Finanțatorul a acceptat/urmărit și era conștient ca evenimentul generator al dezechilibrului contractual se poate produce, l-a asumat în tăcere așezându-1 drept fapt generator al profitului pe care urma să-1 realizeze. Cu alte cuvinte finanțatorul era informat și a mizat pe faptul că obligația pecuniară exprimată în CHF va fi perturbată în viitor prin intervenirea unei situații strict economice, financiare generată de fluctuația majoră a cursului valutar care va bulversa economia contractului în favoarea sa. în contextul neinformării consumatorului cu privire la vulnerabilitatea monedei acesta a pus consumatorul în imposibilitatea prospectării viitorului, din perspectiva urmăririi propriilor interese.

Creditele imobiliare destinate publicului larg erau recent lansate pe piață, iar consumatorul român obișnuit nu avea exercițiul decelării între particularitățile diverselor monede străine folosite ca monede de referință.

Se insistă în mod obsesiv și nejustificat asupra riscurilor asumate prin contractarea creditului în franci elvețieni. In contextul istoric și social al epocii la care s-a realizat creditarea era imposibil pentru consumatorul având calitățile medii ale unui om cu diligentă și vigilență normale să sesizeze la momentul încheierii contractului efectul nefast al deciziei de a asuma creditul în franci elvețieni. Prin urmare, apărările legate de caracterul notorietate al volatilității monedei în care s-a contractat nu poate fi opus cu succes în circumstanțele cauzei. Intre statutul de profesionist al finanțatorului și amatorismul consumatorului (raportat la standardele bonus pater familias) nu se ponte pune semnul egalității. Cu alte cuvinte, ceea ce era evident pentru împrumutător nu era deloc predictibil pentru consumator. De asemenea, epoca încheierii contractului este extrem de relevantă în economia cauzei. Intervalul 2007-2008 a constituit apogeul tranzacțiilor imobiliare. In perioada respectivă acordarea creditelor ipotecare a luat o turnură fulminantă, produsul de creditare în franci elvețieni fusese lansat recent și nu era uzual pentru economiile avansate si tradiționale, tranzacțiile imobiliare se realizau cu rapiditate. Starea generală a mediului economico-social, caracterizat de avântul pe care l-a înregistrai creditarea populației, a avut un rol decisiv și a facilitat perfectarea acestuia De aceea nu se poate vorbi de asumarea conștientă și independentă a riscurilor ori de neglijarea de către împrumutat a efectelor păgubitoare generate de o eventuală fluctuație monetară. în contextul neinformării corecte a consumatorului nu se poate susține în mod legitim faptul că riscul major intervenit (fluctuația valutară)

decurge din natura contractului. Finanțatorul a avut însă "diligenta" de a conserva și evidenția creditul acordat în evidențele sale, în altă monedă decât cea în care împrumutul a fost denominat. Apărările formulate pe acest palier de către consumator nu au fost în nici un fel combătute.

Sub apanajul nominalismului monetar nu poate fi tolerat dezechilibrul contractual generat de fluctuația monedei în care s-a generat creditul, fluctuație care conduce la împovărarea excesivă a obligației de restituire, la ruina debitorului si chiar pierderea locuinței familiale contrar deciziilor CEDO in materie de protecție a dreptului la locuința a debitorului, drept care face parte, de altfel, si din Carta drepturilor fundamentale.

Dublarea obligației de restituire a capitalului cu dobânzile aferente, poate constitui un impediment insurmontabil al executării acesteia fiind injustă, nelegitimă. Circumstanțele cauzei impun asigurarea stabilității și siguranței raporturilor juridice generate de actul juridic contestat în modalitatea evocată, care este nu numai utila, dar și morală, justă, echitabilă. Valorizarea judiciară a obligației împrumutatului nu contravine principiului nominalismului monetar care, de altfel, nu are un caracter absolut. Caracterul non-absolutist al principiului permite ca nominalismul să fie surmontat/substituit de soluția reinstaurării normalității, acea normalitate ca stare firească, naturală acceptată de părți la momentul încheierii contractului deoarece prin implementarea acestui remediu mai poate fi asigurată eficacitatea contractului privit ca instrument economic.

Nu este nici rațional nici echitabil ori moral ca din jocul fluctuației monetare cu privire la care consumatorul nu a fost corect informat, valoarea prestației sale să fie dublată, triplată în timp ce starea economică avută în vedere pentru determinarea eligibilității consumatorului a rămas neschimbată. Neexecutarea culpabilă, dolosivă a obligației de informare justifică externalizarea suportării riscului valutar din patrimoniul consumatorului și transferarea sa către finanțator.

Imprumutătorul avea obligația de a se abține de la producerea prejudiciului, buna-credință a băncii trebuie să transpară atât in manifestări negative, constând în abstențiune cât și manifestări active ce presupun un anume comportament, de natura celui anterior evocat. De aceea în economia cauzei se poate reține că există îndatorirea de colaborare tradusă prin îndeplinirea obligațiilor de informare în etapa precontractuală dar și obligația de facilitare a executării contractului de către împrumutător. Facilitarea executării presupune în contextul actual concesia în vederea reinstaurării echilibrului contractual existent la data încheierii convenției, măsura asigurând refacerea proporționalității prestațiilor.

In raport de apărările punctuale evocate în cauză de către bancă, obligarea împrumutătorului la o eventuală renegociere, pe temeiul obligației de cooperare ce-i incumbă, ar fi lipsită de finalitate.

Prin impunerea ulterioară a obligației de renegociere și redirecționarea voinței părților în scopul reamenajării contractului ca obligație "de mijloace" și nu "de rezultat", în contextul în care au existat anterior negocieri nefructuoase ar fi anihilată însăși rațiunea declanșării litigiului, procesul fiind golit de conținut chiar cu concursul organului jurisdicțional.

De altfel, retrimiterea părților la negocieri fără stabilirea unor marje, fără perspectiva concretă a unei sancțiuni în caz de eșec culpabil constituie un obiectiv ilariant, din perspectiva necesității predictibile a inițierii unui nou proces, pentru a sancționa o eventuală conduită a părții mai puternică economic de tergiversare a discuțiilor, de respingere a sugestiilor și propunerilor primite de la consumator.

In consecință "intervenția" instanței, cu scopul corectării/înlăturării împrejurărilor abuzive, ilicite în procedura de declarare a clauzelor litigiu drept abuzive, trebuie să aibă prevalentă în vederea prezervării dreptului la un proces echitabil, a salvgardării prompte a ființei contractului.

Refacerea echilibrului contractual perturbat drastic prin activarea efectelor specifice unei clauze abuzive face necesară plasarea prestaților în trecut când aspectul cantitativ s-a raportat ia un alt curs valutar. Astfel modificarea valorii prestațiilor va ține cont de proporția inițială a acestora,

Cu privire la aplicabilitatea Cauzei C-186/16, Andriciuc si alții vs. Banca Românească, în ceea ce privește susținerile Băncii cu privire la nivelul informațiilor pe care trebuiau sa le ofere, recurenții solicită să se observe faptul că CJUE a statuat că instituțiile financiare trebuiau să furnizeze împrumutaților informații suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente și în cunoștința de cauză. Astfel, aceste informații trebuie să privească nu numai posibilitatea aprecierii sau a deprecierii valutei în care a fost contractat împrumutul, ci și impactul pe care fluctuațiile cursului de schimb valutar si o majorare a ratei dobânzii la împrumuturile în moneda străină îl au asupra ratelor împrumutului. Cerința potrivit căreia o clauza contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil impune și ca contractul să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se refera clauză respectivă.

Contractul trebuie de asemenea să evidențieze relația dintre acest mecanism si cel prevăzut prin alte clauze, astfel încât consumatorul să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise si inteligibile, consecințele economice care rezultă în ceea ce privește. Această chestiune trebuie examinată de instanța română având în vedere ansamblul elementelor de fapt pertinente, printre care se numără publicitatea și informațiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii unui contract de împrumut. Curtea subliniază că, în ipoteza în care instituția bancară nu și-a îndeplinit aceste obligații și, în consecință, se poate examina caracterul abuziv al clauzei în litigiu, revine instanței naționale sarcina să evalueze, pe de o parte, posibilă nerespectare de către bancă a cerinței de bună-credință și, pe de altă parte existența unui eventual dezechilibru semnificativ între părțile contractului.

Această evaluare trebuie efectuată în raport cu momentul încheierii contractului în discuție și ținând seama în special de expertiza și de cunoștințele băncii în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină

Consideră recurenții că, în ce privește posibilitatea ca instanțele să analizeze caracterul abuziv al clauzelor ce țin de caracterul adecvat al prețului există o practică constantă, atât a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și a CJUE, cu privire la faptul că o instanță poate analiza o clauză ce se referă la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, cât timp acestea nu au fost redactate în mod clar și inteligibil. Această problemă a fost tranșată în jurisprudența CJUE, jurisprudența ce este obligatorie pentru instanțele din România.

Astfel, în cauza C-484/08 se arată că:

"dispozițiile art. 4 alin. (2) și art. 8 din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil. Mai mult, în cauza C-241/98, CJUE a arătat că recunoaște judecătorului puterea de a declara, din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, arătând, totodată, că această putere se încadrează pe deplin în contextul general al protecției speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivității, care, făcând parte din ordinea publică economică, depășește interesele specifice ale unor părți. Există, cu alte cuvinte, un interes public că aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-și producă efectele.

Ca atare, instanțele au dreptul să examineze caracterul abuziv al clauzelor privind prețul chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar și inteligibil, cu atât mai mult având acest drept atunci când aceste clauze nu sunt redactate într-un limbaj clar și inteligibil, astfel încât se poate afirma că instanțele nu au doar dreptul, ci au, chiar, această obligație. Instanța de apel a concluzionat, în mod greșit, ca soluția tribunalului este corectă și legală, după cum urmează: având în vedere că prevederile ce reglementează riscul valutar reflecta un act cu putere de lege, care este obligatoriu acestea sunt excluse de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 si respectiv de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 din domeniul de aplicare al acestor norme de protecție cu consecința că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acestor clauze, pe cale de consecință nu se poate examina dacă respectiva clauză a fost inserată fără a respecta obligația de informare, consiliere și avertizare a consumatorului în legătură cu riscul contractării unui credit în CHF. în acest context, trebuie analizat ce înseamnă sintagma redactarea clauzelor într-un limbaj clar și inteligibil, dar această analiză trebuie făcută nu din perspectiva dreptului comun, ci din perspectiva legislației speciale, privind protecția consumatorului.

Limbaj clar înseamnă, în primul rând, exprimarea corectă din punct de vedere gramatical, însă, sub acest aspect, chiar dacă respectivele clauze au fost exprimate clar din punct de vedere gramatical, trebuie ținut seama de faptul că ele nu au fost negociate, așa după cum s-a arătat mai sus, contractul fiind unul de adeziune, iar faptul că banca a informat pe reclamanți în legătură cu conținutul contractului și că le-a lăsat timp de analiză și gândire nu înseamnă că a și negociat aceste clauze cu reclamanții.

Instanța nu a procedat în acest fel, nefăcând o analiză asupra caracterului clar și inteligibil al clauzei privind restituirea împrumutului în aceeași monedă în care a fost acordat împrumutul, în ce privește consecințele economice ale acesteia, din punctul de vedere al producerii unui dezechilibru, vădit și semnificativ, între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor, situație ce pune în discuție buna-credință a băncii la încheierea acestui contract, în ce privește clauza respectivă.

Cu privire la înghețarea cursului de schimb valutar CHF - leu la valoarea de la data încheierii și semnării convenției, având în vedere caracterul abuziv al clauzelor de suportare a riscului valutar exclusiv de către consumatori, se impune înghețarea cursului de schimb valutar CHF - leu, pentru efectuarea plăților in temeiul convenției încheiate, la valoarea de la data încheierii și semnării convenției, calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la această valoare pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului și restituirea sumelor plătite în plus către reclamanți.

Având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, în detrimentul consumatorului, se impune restabilirea prestațiilor inerente contractului asumat prin minim istoric, iar ca urmare a schimbării acestor condiții este necesar ca și contractul să fie adaptat la noile împrejurări economice.

Având în vedere că schimbarea condițiilor economice a fost imprevizibilă, iar recurenții nu am avut cunoștințe de specialitate în domeniul financiar-bancar care să ne permită anticiparea unei devalorizări vădite a leului față de francul elvețian, se poate considera că revizuirea efectelor contractului corespunde acordului de voință al părților, întrucât hipervalorizarea CHF- ului deturnează contractul de la scopul în vederea căruia a fost încheiat, schimbând natura acestuia, astfel ca executarea lui în contextul actual nu mai corespunde voinței concordante a părților.

Stipularea unei clauze de risc valutar, cu consecința strămutării în întregime asupra reclamanților împrumutați a riscului generat de hipervalorizarea CHF este contrară dispozițiilor legale, valorizarea accelerată a CHF constituie un eveniment imprevizibil, viitor și incert raportat la puterea de înțelegere a consumatorilor întrucât aceștia nu au cunoștințe de specialitate în domeniul financiar-bancar care să permită anticiparea unei creșteri accelerate a cursului de schimb și, în consecință, asumarea în cunoștință de cauză a riscului valutar.

In primul rând, pentru a fi exceptată de la analiza caracterului abuziv, clauza vizată trebuie să fie prevăzută în contract, adică sa reproducă fidel sau măcar să reflecte regula din actul normativ. Este, deci, necesară condiția minimală ca respectiva clauză să fie inserată în contract, adică să existe în forma materială, scrisă, nefiind suficientă confuzia sau vaga similaritate cu o regula dintr-un act normativ oarecare. Echivocul, caracterul vag al unei clauze contractuale sunt, în ele însele, motive ale unei prezumții de caracter abuziv al unor clauze contractuale,

Unele contracte nici măcar nu sunt redactate în forma materială sau, dacă există o oarecare formă scrisă a acestora, multe aspecte esențiale ale raporturilor juridice dintre părți sunt lăsate "pe seama'" normelor supletive, care completează lacunele contractului, fie automat, fie prin trimiteri generice, imprecise, la "dreptul comun". In astfel de situații, nu este întrunită condiția legală a exceptării de la analiza caracterului abuziv, adică, inserarea in contract a clauzei respective. O regulă supletivă din acte normative sau o trimitere imprecisa la dreptul comun nu echivalează cu sintagma "clauză prevăzută în contract in temeiul altor acte normative".

Referitor la teoria impreviziunii și la Decizia nr. 623/2016 a Curții Constituționale menționate și de către instanța de apel în cuprinsul motivării hotărârii, recurenții menționează că impreviziunea intervine când în executarea contractului a apărut un eveniment excepțional ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de părți la data încheierii contractului, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligației debitorului. Se învederează instanței faptul că, Curtea Constituțională a României consideră că impreviziunea este ca un echilibru între forța obligatorie a contractului de credit și executarea cu bună credință a acestuia de către client. Pornind de la instituția impreviziunii, se constată că aceasta nu poate opera în baza legii și trebuie ca instanța de judecata sa verifice condițiile impreviziunii.

Inclusiv CCR apreciază în întreaga motivare că scopul legii în cele din urmă este acela de echilibrare a riscurilor contractuale, potrivit expunerii de motive a legii, adoptarea acesteia a fost determinată de ideea de echitate și împărțirea riscurilor contractuale în executarea contractului de credit.

Impreviziunea vizează numai riscul supra-adăugat și, în condițiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestațiile la care părțile s-au obligat în condițiile noii realități economice si juridice. Ea nu are drept scop revenirea la prestațiile de la momentul încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părți la același moment, fiind, așadar, străină acestora, dar oferă o bază legală pentru adaptarea sau încetarea contractului.

Curtea Constituționala propune ca varianta înaintea instanței de judecata, renegocierea contractului, ceea ce deschide oportunitatea inserării cu șanse mari de acceptare, a metodei de negociere. In consecință, Curtea Constituționala a României reține că revine, în primul rând, părților obligația de a renegocia contractul, iar, în al doilea rând, renegocierea trebuie să fie una efectivă prin raportare la noua realitate.

Deși considerată prin decizia CCR, ca neconstituțională, sintagma "și prin devalorizarea imobilelor", aceeași decizie nu interzice instanțelor de judecată ce au sarcina să constate impreviziunea, să analizeze dacă si prin această devalorizare impreviziunea poate si trebuie aplicată.

În concret, în temeiul principiului nominalismului, recurenții-reclamanți ne-am obligat să restituim împrumutul acordat de bancă, în aceeași monedă în care a fost acordat acest împrumut, respectiv CHF.

Este evident, pentru orice persoana cu pregătire medie, că există un risc valutar pe care trebuie să și-l asume, la încheierea unui astfel de contract, în condițiile în care veniturile împrumutaților sunt în altă monedă decât cea a contractului. Se poate constata foarte ușor faptul că, față de nivelul cursului valutar de la data contractării, în prezent, cursul valutar este dublu sau chiar mai mult. Această hiper-valorizare a monedei elvețiene a generat un risc supra-adăugat riscului asumat de către consumator, care s-a dovedit excesiv de greu de suportat, pentru acesta.

Pentru aceste motive recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 7 noiembrie 2019 potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 5 martie 2020 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul și a acordat termen pentru judecata pe fond a recursului, în ședință publică, cu citarea părților, iar ulterior prin încheierea din 28 mai 2020, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a dispus suspendarea judecării recursului până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Urmare a soluționării cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, judecata recursului a fost repusă pe rol.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin raportare la criticile aduse prin cererea de recurs, constată că acestea sunt nejustificate, urmând a respinge ca nefondat recursul, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din perspectiva motivului de recurs invocat recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel, în mod nejustificat și eronat, a considerat că este legală și temeinică soluția de respingere a capătului de cerere vizând stabilizarea sau înghețarea cursului de schimb de la data semnării contractului de credit.

Înalta Curte, constată că soluția instanței de apel este motivată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., că nu există contradictorialitate între motive sau între motive și dispozitiv și nu a fost motivată pe motive străine de natura pricinii, astfel încât nu există temei pentru atragerea efectelor motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

În cauză, instanța de apel a respectat exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale, în raport și cu criticile invocate în apel, analiza tuturor motivelor de nulitate invocate, motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția la care s-a oprit instanța, astfel că nu se poate susține cu temei că este vorba de nemotivarea hotărârii.

Instanța de apel, în analiza efectuată, reflectată în considerentele hotărârii, a examinat cauzele de nulitate invocate de reclamanți, cu respectarea succesiunii etapelor analizării conformității unei clauze contractuale dintre profesionist și consumator în lumina dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13.

În concluzie, Înalta Curte constată că decizia recurată corespunde exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, în soluționarea apelului în temeiul art. 476 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel a expus, într-o manieră clară, precisă și concisă argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt și în drept soluția adoptată, decizia atacată fiind astfel la adăpost de orice critică din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Întreaga argumentare subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată, întrucât decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Legea nr. 193/2000, ale Directivei 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16.

Procedând la examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., prin prisma motivului de nelegalitate invocat, respectiv greșita interpretare a prevederilor legale, raportat la incidența art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 și a art. 1 alin.,(2) din Directiva 93/13 a Curții de Justiție a Uniunii Europene, Înalta Curte constată că se impun anumite precizări preliminare.

Contractele de credite ipotecare în discuție, ale căror clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, au fost încheiate, sub imperiul aplicabilității prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 193/2000 și a C. civ. de la 1864.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Toate actele normative sus-arătate, din domeniul protecției consumatorului, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziții se pretinde că au fost greșit interpretate și aplicate de către instanța de apel, au fost adoptate pentru implementarea și, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive.

Astfel, Legea nr. 193/2000 este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligației de transpunere integrală a acguis-ului comunitar în legislația românească până la momentul aderării.

Așadar, interpretarea prevederilor Legii nr. 193/2000, inclusiv domeniul de aplicare al acestui act normativ și cauzele de excludere de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv pentru anumite clauze contractuale, se impune a fi făcută prin filtrul Directivei 93/13/CEE și al jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene (C.J.U.E.) în materie.

Rolul C.J.U.E. este acela de a stabili un standard unitar de interpretare a prevederilor Directivei 93/13/CEE, aplicabil în toate statele membre, eliminându-se marja de apreciere discreționară a judecătorului național și riscul de disparitate în aplicarea mecanismului de control al clauzelor abuzive.

Altfel spus, atunci când dreptul Uniunii nu lasă la aprecierea statelor membre sensul și domeniul de aplicare al unei anumite noțiuni cuprinse în cadrul unei dispoziții de drept al Uniunii, principiul aplicării uniforme și cel al egalității impun ca respectiva noțiune să primească pe întreg teritoriul Uniunii "o interpretare autonomă și uniformă, care trebuie stabilită ținând seama de contextul prevederii și de obiectivul urmărit de reglementarea în cauză" (a se vedea, printre altele, Hotărârea Fish Legal și Shirlay, C-279/12, pct. 42).

În aceste condiții, se impune a arăta că acele clauze contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. de la 1864, aplicabil, așa cum s-a precizat în precedentele considerente, raportului juridic dedus judecății.

Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Așadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

Or, în exercitarea competenței pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.

Totodată, Curtea a reținut că, așa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă și la normele care, conform legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva Banca Taransilvania S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea sus-citată).

În plus, prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie "o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35).

În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența C.J.U.E. sus arătată, a fost preluat în legea națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ. Trecând peste calitatea transpunerii acestei dispoziții de drept unional, sensul și interpretarea normei naționale de transpunere a unei directive nu pot fi altele decât cele care rezultă din jurisprudența C.J.U.E.

Așadar, criticile formulate de recurenții-reclamanți, relative la greșita aplicare a prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 sau a art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE sunt vădit străine de raportul juridic dedus judecății și, prin urmare, nu se impune a fi analizate. Este evident că excluderea clauzelor de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege sau a îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1).

În cauză, nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, așa cum urmăresc în fapt recurenții, întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reajusta drepturile și obligațiile părților, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens invers, în defavoarea pârâtei, deși nici o dispoziție legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă și din care reiese, în esență, că obligația împrumutaților este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a și fost obținut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar și că și-a exprimat opțiunea ca fiecare din părțile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuații monetare.

Așadar, se observă că prevederile contractuale ale părților din prezenta speță nu reprezintă nimic altceva decât transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurenților și intimatelor și în lipsa mențiunilor din contract, în sensul obligării împrumutaților să restituie suma arătată în contract.

Față de cele preze