ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1984/2020

Ședința publică din data de 15 octombrie 2020

Asupra recursului de față,

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată inițial înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 18 mai 2017, sub numărul x/2017, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ. și KK. au chemat în judecată pârâta S.C. LL. S.A., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

A) constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar (contracte în moneda toxică), a prevederilor contractuale regăsite în Anexa 1 la punctul 5, cu conținutul indicat în Anexa 1 la punctul 5, clauze inserate în contractele de credit și eliminarea acestora;

B) obligarea pârâtei la înghețarea/stabilizarea cursului valutar aplicat ratelor lunare încasate de către bancă pentru restituirea împrumutului, la valoarea cursului indicat în Anexa 1 punctul 3, ca efect al constatării ca fiind abuzivă a clauzei de risc valutar, prin adaptarea contractelor;

C) obligarea pârâtei la restituirea diferențelor încasate de către pârâtă peste cursul valutar de la momentul semnării contractului, ca efect al constatării nulității absolute a clauzei de risc valutar, conform Anexei 1 punctul 4.

Prin sentința civilă nr. 3659 din data de 12 octombrie 2017 pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția necompetenței materiale, în ceea ce privește cererile formulate de reclamanții A. și B., C. și D., E., F., G. și H., I. și J. K. și L., M. și N., Q., R., X., Y. și Z., GG. și HH., II., JJ. și KK., cereri formulate în contradictoriu cu pârâta S.C. LL. S.A.

A declinat în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București competența de soluționare a cererilor formulate de reclamnții de mai sus și a dispus formarea a câte unui nou dosar, pentru flecare dintre contractele având ca titulari pe reclamanții din dosarul nr. x/2017, respectiv O. și P., S., T., U., V. și W., AA. și BB., CC. și DD., EE. și FF..

Cauza privind pe reclamanții S., T., U., V. și W. a fost reînregistrată la data de 12 octombrie 2017 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub numărul x/2017.

Prin sentința civila nr. 4326 pronunțată la data de 9 noiembrie 2017 în dosarul nr. x/2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins acțiunea formulată de reclamanții S., T. U., V. și W., în contradictoriu cu pârâta S.G LL. S.A. București, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții S., U. și T., la data de 21 mai 2018.

Prin decizia civilă nr. 2127/A pronunțată la data de 30 octombrie 2018 în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 4326 pronunțate la data de 9 noiembrie 2017 de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, având ca obiect nulitate act juridic, în contradictoriu cu intimata- pârâtă LL. S.A. și intimații-reclamanți V. Și W..

Împotriva deciziei mai sus menționate au declarat recurs, la data de 14 ianuarie 2019, reclamanții S., U. și T., invocând motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Prin recursul declarat, recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului și casarea în tot a deciziei recurate, cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, în vederea reanalizării tuturor capetelor de cerere ale cererii de chemare în judecată.

În cadrul memoriului cuprinzând motivele de recurs, pe lângă o serie de considerații referitoare strict la situația de fapt și modul în care această a fost stabilită în speță, recurenții au arătat, în esență, că intimata-pârâtă nu a făcut dovada îndeplinirii obligației de informare (invocată prin prisma dispozițiilor O.G. nr. 21/1992 și ale Legii nr. 296/2004) sau a obligației de a nu folosi practici înșelătoare (conform dispozițiilor legii nr. 363/2007), că nu a existat o negociere a clauzelor contractuale și că, în realitate, există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, astfel cum rezultă din contract.

Au mai precizat că instanța de apel a concluzionat, în mod greșit, că soluția tribunalului este corectă și legală, conchizând, în decizia recurată, că prevederile ce reglementează riscul valutar reflectă un act cu putere de lege, obligatoriu, de la care părțile nu au derogat în cuprinsul contractului, și că aceste clauze sunt excluse, prin art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 și, respectiv, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, domeniului de aplicare al norme de protecție.

A considerat greșită concluzia instanței de apel că nu se poate examina caracterul abuziv al clauzei privind riscul valutar și, ca atare, nu se poate verifica dacă respectiva clauză a fost inserată în contract cu încălcarea obligației de informare, consiliere și avertizare a consumatorului în legătură cu riscul contractării unui împrumut în moneda CHF.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la data de 11 aprilie 2019, intimata- pârâtă NN. S.A. (fosta LL. S.A. - prin absorbție) a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

În conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor, magistratul-asistent raportor considerând recursul declarat ca fiind admisibil.

Prin încheierea din data de 19 septembrie 2020, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din data de 30 aprilie 2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat și a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul dispozițiilor art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 din Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României - Partea I nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Prin rezoluția din data de 21 mai 2020, Înalta Curte, constatând încetarea efectelor Decretelor nr. 195/2020 și nr. 240/2020 privind instituirea și, respectiv, prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, a dispus repunerea cauzei pe rol și a fixat termen în ședința publică din data de 15 octombrie 2020, pentru reluarea judecății.

Analizând recursul formulat, în conformitate cu dispozițiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Litigiul de față are ca obiect o acțiune întemeiată pe Legea nr. 193/2000, prin care recurenții-reclamanți au solicitat, în esență, constatarea caracterului abuziv al clauzei de la pct. IV privind riscul valutar din contractul de credit încheiat cu intimata-pârâtă și eliminarea acesteia, obligarea intimatei-pârâte la înghețarea/stabilizarea cursului valutar aplicat ratelor lunare încasate pentru restituirea împrumutului, prin adaptarea contractelor și, totodată, obligarea pârâtei la restituirea diferențelor încasate de către aceasta, suplimentar sumelor corespunzătoare cursului valutar de la momentul semnării contractului.

Se constată, sub un prim aspect, că în cuprinsul memoriului cuprinzând motivele de recurs nu pot fi identificate critici care să poată fi subsumate cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciind că acest motiv a fost invocat doar formal.

Procedând la examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivului de recurs prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., respectiv aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 și ale celorlalte acte normative invocate în cuprinsul cererii de recurs, Înalta Curte reține că în speță, contractul de credit ipotecar semnat de părți, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 2 iulie 2008, fiind guvernat de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului, în forma în vigoare la acea dată, respectiv de dispozițiile Legii nr. 193/2000, ale O.G. nr. 12/1992, Legii nr. 296/2004 și ale Legii nr. 289/2004.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. din 1864 referitoare la împrumutul de consumație cu dobândă, act normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Legea nr. 193/2000, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate, cu consumatorii.

Ca urmare, interpretarea prevederilor Legii nr. 193/2000, inclusiv în ceea ce privește domeniul de aplicare al acestui act normativ și cauzele de excludere de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale, se impune a fi făcută prin filtrul Directivei 93/13/CEE și al jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie.

Rolul C.J.U.E. este acela de a stabili un standard unitar de interpretare a prevederilor Directivei 93/13/CEE, aplicabil în toate statele membre, eliminându-se marja de apreciere discreționară a judecătorului național și riscul de disparitate în aplicarea mecanismului de control al clauzelor abuzive.

Altfel spus, atunci când dreptul Uniunii nu lasă la aprecierea statelor membre sensul și domeniul de aplicare al unei anumite noțiuni cuprinse în cadrul unei dispoziții de drept al Uniunii, principiul aplicării uniforme și cel al egalității impun ca respectiva noțiune să primească pe întreg teritoriul Uniunii "o interpretare autonomă și uniformă, care trebuie stabilită ținând seama de contextul prevederii și de obiectivul urmărit de reglementarea în cauză" (a se vedea, printre altele, hotărârea OO. și Shirlay, C-279/12, pct. 42).

În aceste condiții se impune a arăta că acele clauze contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecății, potrivit căruia:

"debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Prin urmare, clauzele contractuale privind ceea ce se denumește, în mod generic, "riscul valutar", reflectă o dispoziție de drept național de natură supletivă, în sensul că aceasta se aplică între părțile contractante, în lipsa unui acord diferit în această privință.

Or, în exercitarea competenței conferite de art. 267 din TFUE, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.

Totodată, Curtea a reținut că, așa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă și la normele care, conform legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma, în mod legitim, că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, PP. și QQ., pct. 53).

În cauza C-81/19, prin Hotărârea din 9 iulie 2020, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între dispozițiile imperative, care se aplică independent de alegerea părților contractante și dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărâre).

Prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în privința anumitor contracte nu constituie "o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27).

Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpune o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea excluderii unei astfel de clauze, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, s-a arătat că este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din din Hotărârea din 9 iulie 2020).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, a fost preluat în legea națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ. Ca atare, sensul și interpretarea normei naționale de transpunere a unei directive nu pot fi altele decât cele care rezultă din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Rezultă că susținerile formulate de recurenții-reclamanți, referitoare la greșita aplicare a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, sunt vădit străine de raportul juridic dedus judecății și, prin urmare, nu pot fi a fi analizate.

Este evident că excluderea clauzelor de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege sau a îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1).

Cât privește pretinsa greșita aplicare a dispozițiilor art. 970 C. civ. și a teoriei impreviziunii, critică subsumată de recurenți motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se reține că, deși a invocat, în dezvoltarea motivelor de recurs, incidența prevederilor art. 970 C. civ., în cadrul motivelor de fapt ale cererii de chemare în judecată, dezechilibrul prestațiilor părților contractante, intervenit în cursul executării convenției, a fost folosit ca argument în susținerea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor ce impuneau restituirea împrumutului în moneda în care a fost acordat.

Înalta Curte reține justețea argumentelor instanței de apel, care a arătat că:

"Spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze și anularea ei, care se analizează pentru motive concomitente încheierii contractului, impreviziunea privește un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților, produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

Spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze și anularea ei, care se analizează pentru motive concomitente încheierii contractului, impreviziunea privește un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților, produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.".

Înalta Curte constată ca fiind corect raționamentul instanței de apel, care, în temeiul argumentelor mai sus redate, a apreciat că nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii în modalitatea solicitată de apelanți, respectiv stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, deoarece teoria impreviziunii are scopul de a reajusta drepturile și obligațiile părților, întinderea acestora, în timp ce, prin modul de formulare a capătului B de cerere, reclamanții nu tind spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens invers, în defavoarea intimatei.

În plus, este just argumentul instanței de apel în sensul că, fără a indica momentul concret în care raportul contractul, valabil încheiat, a fost dezechilibrat, ca urmare a apariției unor evenimente externe părților, reclamanții solicită ajustarea prestațiilor cu începere de la momentul încheierii convenției, când un astfel de dezechilibru nu exista.

În lumina celor anterior expuse, criticile privind greșita aplicare, de către instanța de apel, a prevederilor art. 970 C. civ. și a teoriei impreviziunii nu pot fi primite.

Se mai reține că, inclusiv prin prisma dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante sau al cerințelor bunei-credințe, nu se poate realiza o aplicare a art. 970 C. civ. din 1864 sau a teoriei impreviziunii ca argument în susținerea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar, deoarece acest tip de clauze, astfel cum s-a arătat mai sus, sunt excluse domeniului de aplicare al Legii nr. 193/2000.

În concluzie, în baza considerentelor mai sus expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții U., S. și T. împotriva deciziei civile nr. 2127/A din 30 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții U., S. și T. împotriva deciziei civile nr. 2127/A din 30 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 octombrie 2020.