ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2100/2024

Ședința publică din data de 7 noiembrie 2024

Asupra cererii de recurs de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la 3 octombrie 2018, sub nr. x/2018, reclamantele A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat instanței:

Prin sentința civilă nr. 224 din 18 ianuarie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2018, Judecătoria Sectorului 1-București a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București, secția Civilă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2018.

Prin sentința civilă nr. 1639 din 6 septembrie 2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția lipsei de interes și a respins ca fiind lipsită de interes cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele A. și B. împotriva pârâtei C. S.A. și a respins ca neîntemeiată cererea pârâtei privind cheltuielile de judecată.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamantele A. și B..

Prin decizia civilă nr. 1141 din 16 septembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul formulat de reclamantele A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1639 din 6 septembrie 2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, pe care a anulat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În fond, după casare, cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 8 ianuarie 2021, sub nr. x/2018*.

Prin sentința civilă nr. 1958 din 8 iulie 2021 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantele A. și B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A..

A fost constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei din contractul de credit nr. x/27.07.2007 care permite băncii modificarea unilaterală a dobânzii contractuale în funcție de variația marjei, stabilită inițial la 4,2% pp pe an (art. 5.1 teza a 4-a).

A fost obligată pârâta să restituie reclamantelor suma încasată cu titlu de dobândă majorată, ca urmare a creșterii marjei de la 4,2% pp pe an la 6,2% pp pe an, începând cu data de 2 iulie 2009 și până la data implementării dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010.

Au fost respinse celelalte petite ca neîntemeiate și a fost obligată pârâta să plătească reclamantei B. cheltuieli de judecată, în sumă de 2000 RON.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel pârâta C. S.A. (fostă C.).

Prin decizia civilă nr. 1554/A/2023 din 26 octombrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul formulat de pârâta C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1958 din 8 iulie 2021 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, fiind respinsă ca neîntemeiată cererea intimatelor-reclamante privind cheltuielile de judecată din apel.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta C. S.A..

Prin cererea de recurs, pârâta a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, desființarea deciziei atacate și, în consecință, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată ca fiind neîntemeiată, cu obligarea intimatei la suportarea cheltuielilor de judecată.

În susținerea acestui motiv, recurenta susține că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile O.U.G. nr. 50/2010, art. 4 din Legea nr. 193/2000, C. civ.

În acest context, se arată că nu poate fi reținut motivul privind caracterul abuziv al dobândii contractuale stabilite, în condițiile în care, părțile au agreat în mod clar modalitatea de calcul a dobânzii, iar marja, singurul element din compoziția dobânzii care ar fi putut suferi modificări urmare a voinței unilaterale a băncii, nu a suferit în fapt modificări.

În acest sens, se arată că dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este o consecință a caracterului variabil al dobânzii, pentru care chiar împrumutatul a optat prin cererea de creditare, fiind conformă manifestării sale de voință exprimată la data încheierii contractului de credit.

Fiind vorba despre o dobânda variabilă, de esența acesteia este înregistrarea unor fluctuații, a unor modificări fie în sensul creșterii ei, fie în sensul reducerii, acest aspect fiind cunoscut și agreat de ambele părți, atât de către consumator, cât și de către bancă la momentul încheierii contractului.

In ceea ce privește structura dobânzii variabile, teoretic, aceasta poate să varieze în funcție de un singur indice (Euribor, Libor, Robor) sau în funcție de indicele de referință al băncii, influențat de mai mulți factori, precum: condițiile pieței monetare, costurile generate de prevederi legale/administrative care derivă din nivelul și remunerarea rezervelor minime obligatorii, costul cu provizionarea obligatorie și costurile de refinanțare pe piețe și nivelul mediu al dobânzii aferente depozitelor atrase de către bancă. Concret, aceste modificări au respectat întru totul mecanismul agreat prin contract, fiind determinate de modificarea factorilor care influențează costurile resurselor băncii.

În acest sens, recurenta arată că aceasta era o practică bancară generalizată și permisă, în condițiile în care nu exista nicio dispoziție legală de natură să limiteze sau să interzică un asemenea mod de calcul al dobânzii variabile în raport cu mai mulți factori obiectivi care reflectă costul intern al băncii.

Mai mult decât atât, potrivit dispozițiilor art. 93 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, "în cadrul contractelor încheiate cu consumatorii, furnizorii de servicii financiare sunt obligați să respecte următoarele reguli: dobânda poate varia în funcție de dobânda de referință a furnizorului de servicii financiare, cu condiția ca aceasta să fie unică pentru toate produsele financiare destinate persoanelor fizice ale operatorului economic respectiv și să nu fie majorată peste un anumit nivel, stabilit prin contract".

Astfel, clauzele referitoare la caracterul variabil al dobânzii contractuale nu pot fi considerate abuzive întrucât sunt permise de dispozițiile legale menționate, devenind aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, conform cărora "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi", astfel încât, dacă s-ar interpreta în sens contrar, s-ar ajunge la situația în care respectivele norme legale ar fi lipsite de eficiență juridică.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992, costul total al creditului este definit ca fiind "toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie sa le suporte consumatorul în legătura cu creditul acordat", rezultând că dobânda reprezintă prețul contractului de credit.

Astfel, dobânda contractuală fiind o parte semnificativă din prețul contractului, devin aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora, "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produse și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor și inteligibil". Întrucât la data încheierii contractului de credit, împrumutatului i-a fost înmânat și un grafic de rambursare pe toată perioada contractuală, inclusiv pentru cea în care dobânda era variabilă, iar valoarea ratelor, inclusiv cea reprezentată de dobândă, era precizată într-o sumă fixă, rezultă că împrumutatul a avut reprezentarea exactă a sumelor plătite cu acest titlu.

Astfel, rezultă că este îndeplinită cerința ca o clauză contractuală să fie exprimată într-un limbaj ușor și inteligibil, întrucât graficul de rambursare face parte integrantă din contractul de credit, iar mențiunile acestuia conduc la lămurirea clauzele referitoare la costul creditului, inclusiv cele care stipulează dobânda contractuală. Prin urmare, sunt aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 care exclud de la controlul caracterului abuziv al clauzelor referitoare la prețul contractului, strict aleatoriu al modului de formare a dobânzii.

Potrivit dispozițiilor legale, ce urmează a fi analizate de către instanță, sunt și prevederile Anexei 1 lit. a) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori: sunt considerate abuzive acele clauze contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie prevăzut în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Această modificare a dobânzii contractuale a fost anunțată consumatorilor prin notificare, fiind vorba de o majorare a marjei contractuale de la 4,2% la 6,2%, începând cu 2 iulie 2009 astfel că, modificarea dobânzii în mod unilateral era posibilă, în condițiile alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, nefiind abuzivă clauza prin care:

"un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator [...] dacă exista o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul".

Modificarea dobânzii acesteia era permisă de legiuitor și era prevăzută în contract, condițiile menționate fiind îndeplinite:

a. Banca a modificat dobânda având la bază o motivație întemeiată - modificarea a fost determinată în mod direct de creșterea costurilor de finanțare ale C., creștere impusă de o serie de factori externi asupra cărora Banca nu a avut nicio influență.

b. Consumatorul a fost de îndată informat cu privire la majorarea dobânzii. Potrivit Notificării de majorare a ratei dobânzii nr. 9054 din 17 aprilie 2009, reclamanții au fost informați cu privire la necesitatea majorării dobânzii, datorită costurilor de finanțare crescute pentru Bancă.

Potrivit art. 5.4, ultimul paragraful din contract, împrumutații au avut la dispoziție rezilierea Contractului de credit în termen de 30 de zile de la data notificării, în acord și cu prevederile Anexei 1.

În acest context, recurenta apreciază că articolul 1.2 din Contract este redactat în mod clar și inteligibil chiar și pentru un neprofesionist, astfel că sunt pe deplin aplicabile în speță prevederile lit. a) din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000.

În ceea ce privește capetele de cerere privind restituirea sumelor încasate pretins abuziv, la care se adaugă dobânda legală, recurenta apreciază că acestea reprezintă capete de cerere subsecvente ce urmează a fi respinse ca efect al respingerii capetelor de cerere principale.

Pentru aceste motive, recurenta se consideră îndreptățită să solicite admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris și depus la dosar.

În cauză, nu s-a depus întâmpinare de către intimatele-reclamante.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenta a susținut că decizia atacată este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010 și a art. 4 din Legea nr. 193/2000, arătând că nu poate fi reținut motivul privind caracterul abuziv al dobândii contractuale stabilite, întrucât părțile au agreat modalitatea de calcul a dobânzii.

În acest sens, se arată că dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este o consecință a caracterului variabil al dobânzii, pentru care chiar împrumutatul a optat prin cererea de creditare.

Astfel, clauzele referitoare la caracterul variabil al dobânzii contractuale nu pot fi considerate abuzive, întrucât sunt permise de prevederile art. 93 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor.

În ceea ce privește dobânda contractuală, aceasta fiind o parte semnificativă din prețul contractului, devin aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, iar în cauză, recurenta susține că a fost îndeplinită cerința ca o clauză contractuală să fie exprimată într-un limbaj ușor și inteligibil, întrucât graficul de rambursare face parte integrantă din contractul de credit.

Prin urmare, recurenta apreciază că articolul 1.2 din Contract este redactat în mod clar și inteligibil chiar și pentru un neprofesionist, astfel că sunt pe deplin aplicabile în speță prevederile lit. a) din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000.

Aceste critici sunt nefondate, urmând a fi respinse în considerarea următoarelor argumente:

Așadar, în privința caracterului negociat al clauzelor contractului de credit, instanța supremă constată că dispozițiile legale din legislația specială internă - art. 4 alin. (2) și (3) din Legea nr. 193/2000 - instituie în favoarea consumatorului prezumția relativă a caracterului nenegociat al clauzelor standard, aceasta putând fi răsturnată de profesionist prin dovada contrară, sens în care sarcina probei aparține, în exclusivitate profesionistului.

În contextul arătat, se reține că în cauză nu a fost administrată nicio probă în raport de care să se poată aprecia că reclamantele-consumatori au avut posibilitatea reală să influențeze caracterul variabil/modul de formare al dobânzii, respectiv suportarea riscului valutar, iar alegerea ofertei bancare a C. S.A. și încheierea contractului de credit nu pot constitui elemente suficiente pentru a se considera probată negocierea clauzelor contractuale.

Prin urmare, dovada negocierii clauzelor contractuale prin alegerea ofertei bancare a pârâtei și încheierea contractului de credit, nu pot constitui elemente suficiente pentru a fi considerată probată negocierea clauzelor contractuale, întrucât acest aspect nu a oferit posibilitatea consumatorului de a influența efectiv conținutul clauzelor, context în care, în lipsa oricăror dovezi administrate de creditorul profesionist în raport de care să se poată constat răsturnarea prezumției legale, se apreciază că cerința legală a negocierii clauzelor la data perfectării contractului de credit nu a fost respectată.

În acest sens, se reține că aceste clauze nu conțin elemente necesare pentru deplina informare a consumatorului, care ar fi putut evalua, de la semnarea contractului, consecințele economice ale acestora, aspect ce a creat un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, având în vedere că modalitatea de exprimare și redactare a clauzelor privind variația dobânzii nu este clară și inteligibilă, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, iar din această perspectivă, instanța supremă constată că modalitatea de inserare în contract relevă lipsa de transparență din partea băncii, aspect ce denotă încălcarea cerinței de bună-credință ce revine profesionistului, care nu a produs nicio probă prin care să demonstreze, că în cauză, nu s-ar fi produs vreun dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, potrivit dispozițiilor legale.

Așadar, în ceea ce privește cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților necesar a fi produs în detrimentul consumatorului, se apreciază că acesta trebuie să existe ca urmare a relei-credințe a celeilalte părți contractante, în condițiile în care, C. avea libertatea să modifice cuantumul dobânzii prin majorarea marjei în absența oricărui motiv sau criteriu obiectiv prevăzut în contract.

În acest context, se reține că nu este îndeplinită condiția bunei-credințe, deoarece C. S.A. nu a acționat corect față de reclamante, întrucât nu le-a informat și nu a specificat în contract situațiile concrete care puteau duce la modificarea cuantumului dobânzii și nici mecanismul unei astfel de modificări.

Prin urmare, prevederile contractuale referitoare la modificarea dobânzii variabile în raport de marja variabilă, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, întrucât plasează reclamantele, într-o situație juridică inferioară în raport cu banca, acestea fiind obligate să accepte modificarea costului creditului, conform deciziei unilaterale a băncii, iar o astfel de clauză este incompatibilă cu prevederile legislației în material protecției consumatorului, în vigoare la data încheierii contractului.

În raport cu aceste aspecte, se constată că prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, precum și prevederile lit. a) și g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, au fost corect aplicate de către cele două instanțe, care au apreciat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei din Contractul de credit nr. x/27.07.2007, care permitea băncii modificarea unilaterală a dobânzii contractuale în funcție de variația marjei, stabilită inițial la 4,2% pp pe an.

De asemenea, recurenta face trimitere la prevederile art. 9

3

lit. g) din O.G. nr. 21/1992, învederând că clauzele referitoare la caracterul variabil al dobânzii contractuale nu pot fi considerate abuzive, întrucât sunt permise de dispozițiile legale, privind protecția consumatorilor.

Aceste susțineri nu pot fi primite, având în vedere că aceste prevederi nu sunt incidente, întrucât au fost introduse în corpul actului normativ prin O.U.G. nr. 174 din 19 noiembrie 2008, care a intrat în vigoare la data de 27 decembrie 2008, ulterior încheierii contractului de credit dedus judecății în prezentul dosar - 27 iulie 2007 și cum, acest act normativ nu cuprinde nicio prevedere, conform căreia, ar fi aplicabil și contractelor aflate în derulare, reiese că urmează să guverneze doar acele convenții ce vor fi încheiate după data intrării sale în vigoare, categorie care nu include însă și contractul de credit din prezenta cauză.

Mai susține recurenta că, în ceea ce privește dobânda contractuală, aceasta fiind o parte semnificativă din prețul contractului, în cauză devin aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În acest context, se apreciază că valabilitatea clauzelor contractuale se analizează în funcție de legislația în vigoare la momentul încheierii contractului de credit, respectiv 27 iulie 2007, iar din această perspectivă, se constată că dispozițiile art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, prevedeau că sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia.

Față de aceste aspecte, se constată că clauza contractuală este abuzivă, realizându-se unilateral, fără consultarea consumatorilor și fără indicarea unor criterii obiective, având în vedere că nu permite consumatorilor posibilitatea de a prevedea consecințele economice care rezultă din aceasta, nefiind descris un mecanism clar și inteligibil de modificare a dobânzii, iar furnizarea unui grafic de rambursare împrumutatului nu poate satisface această cerință, întrucât graficul de rambursare predat la momentul încheierii contractului cuprindea dobânda calculată potrivit formulei inițiale, fără majorarea pe care banca a operat-o ulterior.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1554/A/2023 din 26 octombrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1554/A/2023 din 26 octombrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A. și B..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 noiembrie 2024.