ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1715/2020

Ședința publică din data de 24 septembrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 27 aprilie 2017, sub nr x/2017 reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. au solicitat să se constate caracterul abuziv al următoarelor clauze stipulate în convenția de credit nr. x/12.08.2008: a) clauzele conținute la art. 2.3. din Condițiile speciale, referitoare la comisionul de acordare a creditului; b)clauza conținută la art. 2.2. din Actul adițional nr. x/24.12.2009 la Condițiile speciale de creditare, referitoare la marja fixă; să se constate nulitatea absolută a clauzelor sus-menționate; obligarea pârâtei la restituirea sumei de 2400 CHF, reprezentând contravaloarea comisionului de acordare a creditului, precum și a dobânzii legale aferente acestei sume, de la data încasării acestuia, 12.08.2008 și până la data plății efective; obligarea pârâtei la restituirea sumei reprezentând diferența de dobândă dintre dobânda menționată în convenția de credit și dobânda percepută ulterior și majorată în mod unilateral; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente, a diferenței de dobândă dintre dobânda curentă menționată în convenția de credit și dobânda percepută ulterior și majorată în mod unilateral de la data achitării fiecărei sume și până la data plății efective a acesteia.

La data de 11 octombrie 2017, reclamanții au depus cerere precizatoare a cererii introductive de instanță prin care au solicitat să se constate caracterul abuziv al următoarelor clauze stipulate în convenția de credit nr. x/12.08.2008: a) clauza conținută la art. 2.3. din Condițiile speciale, referitoare la comisionul de acordare a creditului; b) clauza conținută la art. 2.2. din Actul adițional nr. x/24.12.2009 la Condițiile speciale de creditare, referitoare la marja fixă; să se constate nulitatea absolută a clauzelor sus-menționate; obligarea pârâtei la restituirea sumei de 2400 CHF, reprezentând contravaloarea comisionului de acordare a creditului, precum și a dobânzii legale aferente acestei sume, de la data încasării acestuia, 12.08.2008 și până la data plății efective; obligarea pârâtei la restituirea sumei reprezentând diferența dintre marja fixă, de 4,9 %/an stabilită în contractul inițial și 5,4 %/an, stabilită prin actul adițional; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente diferenței de marjă fixă, de la data achitării fiecărei sume și până la data plății efective a acesteia.

Prin sentința civilă nr. 1787 din 6 iunie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A..

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A. și B..

Prin decizia civilă nr. 1448A din 26 septembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1787 din 6 iunie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017.

Împotriva acestei decizii, reclamanții A. și B. au declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, admiterea apelului și, pe cale de consecință, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, precizată și completată, având în vedere că hotărârea recurată este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a art. 4 din Legea 193/2000, art. 9

3

lit. e) și g) din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor și art. 969-970 și art. 5 C. civ. din 1864.

În argumentarea memoriului de recurs, recurenții susțin că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 9

3

lit. e) și g) din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor și art. 969-970 și art. 5 vechiul C. civ.

În acest context, se arată că, în mod greșit a reținut instanța de apel, cu referire la comisionul de acordare că acesta nu intră sub incidența art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000 și a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

Astfel, analiza caracterului abuziv al oricărei clauze contractuale trebuie să înceapă cu observarea dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, instanța de judecată având a stabili în mod prioritar dacă respectiva clauză se află în situațiile de exceptare prevăzute în acest text legal.

Aparent, examenul caracterului abuziv al acestei clauze pare a fi exclus de plano de dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, însă, contrar reținerilor instanței de apel, el este posibil în speță, întrucât clauza respectivă nu întrunește cerința impusă de teza finală a aceluiași text legal, clauza respectivă nefiind exprimată într-un limbaj ușor inteligibil.

Limbajul ușor inteligibil presupune ca, în cazul convențiilor, fiecare dintre părțile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii și întinderii propriilor drepturi procurate și obligații asumate și în egală măsură a drepturilor și contraprestațiilor părții adverse, acest aspect fiind reținut și în hotărârea pronunțată de C.J.U.E. în cauza C-26/13, Kasler contra O.T.P.

Instanța de apel a reținut că, comisioanele, deși parte din costul total al creditului, nu se circumscriu noțiunii de "obiect principal al contractului" și, prin urmare, Curtea a apreciat că nu intră sub incidența art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Contrar reținerilor instanței de apel, acest comision intră sub incidența dispozițiilor sus-menționate, având în vedere faptul că, acesta a fost inclus în costul total al creditului, fiind inclus în suma împrumutată, adică în capital, reprezentând, astfel, o prestație esențială.

Astfel, comisionul de acordare nu a fost perceput recurenților în mod distinct, ci banca 1-a tras din suma acordată cu titlu de împrumut, din capital. A

Așadar, suma acordată cu titlu de împrumut a înglobat și contravaloarea comisionului de acordare, iar pentru acest comision, astfel configurat de către bancă, recurenții au achitat, în mod corespunzător și dobândă.

Prin urmare, acesta se circumscrie noțiunii de prestație esențială a convenției de credit.

Într-o altă critică, recurenții susțin că în mod greșit a reținut instanța de apel că, în ceea ce privește comisionul de acordare, nu este îndeplinită condiția unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și la exigențele bunei credințe, însă, contrar reținerilor instanței de apel, clauza contractuală care prevede comisionul de acordare este abuzivă, raportat la existența unui dezechilibru creat în detrimentul recurenților.

Instanța de apel, în mod greșit a reținut că însăși denumirea comisionului de acordare relevă rațiunea perceperii lui, respectiv activitatea de acordare a creditului, acreditând teza că nu era necesară definirea acestui comision în cuprinsul contractului, reținând, pe de o parte că legislația în materie nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la activitățile concrete desfășurate, iar pe de altă parte, pentru ca un consumator să înțeleagă rațiunea perceperii, nu este necesară detalierea activităților.

În cauză, în lipsa menționării, în cuprinsul contractului de credit, a rațiunii perceperii acestuia, atât instanța de fond, cât și cea de apel, au preluat punctul de vedere exprimat prin întâmpinare de către bancă, respectiv pentru acordarea creditului.

Or, Curtea Europeană de Justiție a statuat în hotărârea pronunțată de C.J.U.E. în cauza C-26/13, Kâsler contra O.T.P. că fiecare dintre părțile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii și întinderii propriilor drepturi procurate și obligații asumate și în egală măsură a drepturilor și contraprestațiilor părții adverse.

In contractul de credit s-a menționat că recurenții au împrumut suma de 120.000 CHF, însă, în realitate, aceștia au primit mai puțin cu 2400 CHF, comisionul de acordare, însă la finalul contractului, aceștia au achitat toate costurile menționate în contract pentru suma de 120.000 CHF, iar nu pentru suma efectiv încasată.

Această practică a avut ca scop deformarea substanțială a comportamentului economic al consumatorilor, fiind afectată capacitatea consumatorilor de a lua o decizie în cunoștință de cauză, cu consecința încălcării exigenței bunei credințe.

În condițiile în care comisionul de acordare a fost inclus în cuantumul sumei acordate cu titlu de credit, pentru acesta s-a plătit o dobândă pe termen lung, ceea ce înseamnă că se produce un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Instanța de apel a reținut că, comisionul în sine nu generează costuri suplimentare, însă o astfel de reținere ar fi fost conformă realității în măsura în care banca, în mod deliberat, nu l-ar fi inclus în costul creditului, ci ar fi solicitat recurenților să-1 achite distinct. Or, această practică, de a-1 include în costul creditului și rambursării acestuia pe toată perioada contractuală implică și plata dobânzii curente pentru acesta, pe toată perioada contractuală.

Mecanismul de restituire a acestui comision și, implicit, întinderea obligației, nu putea fi, în mod rezonabil, prevăzut la momentul încheierii contractului de credit, întrucât aceștia nu aveau reprezentarea împrejurărilor în care funcționează această clauză și nici a consecințelor economice.

Comisionul de acordare credit este perceput de două ori, atât prin includerea lui în costul creditului, generând alte costuri, cum ar fi dobânda curentă datorată pentru întreaga perioadă contractuală, alte comisioane, dobânzi penalizatoare, iar a doua oară, este perceput în cadrul componentei marjă fixă, aceasta cuprinzând cota de profit a băncii, dar și toate costurile legate de acordarea creditului. Prin urmare, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Mai susțin recurenții, că în mod greșit a reținut instanța de apel, în ceea ce privește actul adițional, caracterul negociat al acestuia, aplicând prezumția că, odată ce inițiativa încheierii acestuia a aparținut recurenților, clauzele inserate reprezintă manifestare de voință.

În materia contractelor încheiate între profesioniști și consumatori, dispozițiile art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000 inversează sarcina probei, obligându-1 pe profesionist să facă dovada faptului că o clauză standard dintr-un contract preformulat a fost negociată direct cu consumatorul.

Este, de asemenea, necontestat faptul că, în speță, este vorba de un contract de adeziune, preformulat, care nu este interzis de lege, dar care cade sub incidența regimului legal de protecție instituit de Legea nr. 193/2000 și de Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului.

In acest context, se constată, raportat la probatoriul administrat sub acest aspect, că nici un mijloc de dovadă nu autorizează a se conchide că vreuna din clauzele denunțate în cauza de față ar fi fost negociată direct cu recurenții, așa cum impune textul legal evocat.

Preliminar, trebuie subliniat faptul că teza probatorie care ar fi trebuit să fie urmărită și dovedită viza o etapă anterioară celei a realizării acordului de voință, respectiv faza negocierii actului adițional, din interpretarea logico-gramaticală a textului legal evocat putându-se deduce indubitabil că legiuitorul nu acordă preferință necondiționată aspectului formal legat de semnarea contractului, ci modalității de realizare a acordului de voință și posibilității reale acordate consumatorului de a discuta clauzele propuse de profesionist, de a le negocia și de a le accepta în cunoștință de cauză și în acord cu propriul interes. În acest context, împrejurarea că inițiativa încheierii actului adițional a aparținut recurenților nu echivalează cu negociere.

Din perspectiva protecției consumatorului, existența procesului de negociere între părți nu se prezumă, ci trebuie dovedit, iar în acord cu dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, sarcina probei negocierii efective a clauzelor contractuale revenea intimatei-pârâte, iar aceasta nu a administrat nicio probă prin care să dovedească caracterul negociat al clauzelor actului adițional.

Pornind de la situația premisă - diminuarea capacității de rambursare a ratelor de credit, situația economică dificilă și solicitarea expresă în sensul acordării unor facilități/înlesniri în ceea ce privește rambursarea sumelor datorate - s-a agreat încheierea actului adițional nr. x/24.12.2009, în scopul reeșalonării obligațiilor lunare de plată, prin diminuarea acestora, înlesnirea rambursării sumelor datorate presupune stabilirea unor condiții favorabile, de ușurare a situației, iar nu de îngreunare.

Însă, banca, profitând de situația financiară dificilă, de nevoia reală de a obține, în mod real, efectiv, o înlesnire, nu a dat recurenților posibilitatea de a negocia clauzele actului adițional, ci a impus condiții de natură a crea recurenților o situație mai dificilă, împovărătoare, dar avantajoasă pentru bancă, în scopul creșterii profitului său, ceea ce face cu totul improbabile atât negocierea clauzei, cât si acordul de voință al părților cu privire la conținutul acestuia, fiind de domeniul evidenței că acesta a fost asumat de către împrumutați în contextul aderării la un contract preformulat.

Prin actul adițional, banca și-a majorat tocmai cota de profit, majorând marja fixă, ceea ce înseamnă că și-a urmărit scopurile sale prin încheierea actului adițional, fără a crea în mod real și efectiv vreo "înlesnire" recurenților, ceea ce exclude negocierea.

Totodată, în mod greșit a reținut instanța de apel că art. 9

3

lit. e) și g) din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor nu este aplicabil în cauză, în contextul în care, la data încheierii actului adițional, aceste dispoziții legale erau în vigoare, rezultă că sunt aplicabile actului adițional încheiat la data 24.12.2009, nefiind încălcat principiul neretroactivității legii, astfel cum eronat a reținut instanța de apel.

Recurenții au susținut incidența acestor dispoziții legale prin raportare la actul adițional, iar nu prin raportare la contractul de credit inițial.

Mai susțin recurenții că, în mod greșit a constatat instanța de apel că nu se poate reține caracterul abuziv al comisionului de administrare.

Instanța de fond a reținut că, în lipsa unei clauze în conținutul contractului în formă inițială sau a actului adițional, prin care să se fi convenit asupra comisionului de administrare, instanța nu poate analiza acest capăt de cerere.

In combaterea acestei rețineri, în apel, recurenții au susținut că, dimpotrivă, comisionul de administrare este prevăzut în contractul de credit, în art. 2.4 din Condițiile speciale de creditare) și în art. 2.5.1 din Actul adițional nr. x/24.12.2009 la Condițiile speciale de creditare, dispoziții conform cărora "comisionul de administrare a creditului este 0.00%/lună din soldul creditului".

Instanța de apel a reținut faptul că acest comision este contractual reglementat, însă a reținut în mod greșit că perceperea acestuia ține de executare, iar nu de caracterul abuziv al clauzei.

In contextul în care, deși în contract, comisionul de administrare este 0, iar din relațiile comunicate de intimată rezultă că aceasta a încasat un astfel de comision, iar suma astfel încasată este considerabilă, rezultă că intimata a adoptat o conduită abuzivă, instanța având prerogativa sancționării acesteia, cu consecința obligării intimatei la restituirea sumelor încasate nelegal, abuziv.

Prin întâmpinarea depusă la data de 25 ianuarie 2019, intimata D. S.A. arată că prin recursul formulat, recurenții-reclamanți critică decizia recurată dezvoltând motive care vizează temeinicia acesteia sub aspectul respingerii pretențiilor exprimate, iar pe fondul cauzei susține că recursul este neîntemeiat și nedovedit, sens în care solicită respingerea recursului și menținerea deciziei atacate ca fiind legală.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 27 februarie 2020, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 4 martie 2020, părțile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea din 2 iulie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1448 A din 26 septembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și a acordat termen la data de 24 septembrie 2020, cu citarea părților.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenții susțin că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 9

3

lit. e) și g) din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor și art. 969-970 și art. 5 vechiul C. civ.

În acest context, arată că în mod greșit a reținut instanța de apel, cu referire la comisionul de acordare că acesta nu intră sub incidența art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

În cauză, reclamanți au încheiat două convenții de credit cu intimata-pârâta C., respectiv nr. x/12.08.2008, care face obiectul prezentei cauze și x 16508/17.10.2007, depus la dosarul cauzei la termenul din 23 mai 2018. Prin contractul de credit dedus judecății, pârâta a pus în sarcina reclamanților un comision de acordare de 2% la valoarea creditului de 120.000 CHF, rezultând un comision de 2400 CHF, iar prin cel de-al doilea contract de credit, contract de credit ipotecar, comisionul de acordare stabilit a fost de 1 % din valoarea creditului în sumă de 170.000 CHF, rezultând un comision de acordare în sumă de 1700 CHF.

Astfel, sub aspectul motivului de recurs, care conține critici referitoare la modalitatea de percepere a comisionului de acordare, Înalta Curte constată că în mod legal și corespunzător instanța a reținut caracterul clar și inteligibil al acestei clauze, că nemulțumirile ulterioare ale recurenților sub aspectul prestației băncii care ar fi trebuit să justifice încasarea respectivei sume nu echivalează cu o neacceptare a clauzei, cum consideră aceștia și, contrar susținerilor acestuia, denumirea comisionului și modul de redactare al art. 2.3, nu este influențat de caracterul negociat sau nu al clauzei respective.

Arată recurenții că acest caracter clar și inteligibil al clauzei contractuale trebuie analizat din punctul de vedere al comisionului la care se face referire, dar și raportat la serviciile prestate de bancă în considerarea comisionului solicitat.

Cu toate acestea, față de conținutul clauzei referitoare la comisionul de acordare credit, transparența unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice și juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler și Rabai, C-26/13).

În speță, față de conținutul clauzei referitoare la comisionul de acordare credit și chiar față de denumirea comisionului, se constată că împrumutatul a fost în măsură să prevadă, la data încheierii convenției de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică respectivul comision.

Acest comision a fost stipulat și perceput într-un procent fix aplicat la valoarea inițială a creditului, astfel încât consumatorul cunoaște și își asumă încă de la început ce sumă urmează să plătească pentru acordarea creditului.

În acest context, se constată că cele două instanțe au reținut, în mod corect faptul că, reclamanții nu au dovedit existența unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților care să fie o materializare unei rele-credințe, în condițiile în care, comisionul de acordare a fost stipulat și perceput în mod clar și inteligibil fiind menționat atât în contractul de credit cât și în graficele de rambursare.

Așadar, valoarea comisionului și modalitatea lui de calcul sunt detaliat exprimate în contract, iar motivele perceperii lui rezultă cu ușurință din lecturarea condițiilor convenției.

Fiind indicată valoarea comisionului perceput, această clauză transpune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă, așa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultau din clauză.

De observat și că legislația din materia protecției drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta, ceea ce ar conduce la inserarea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva acordării creditului și a obligațiilor părților.

Mai mult, nicio dispoziție în vigoare la momentul încheierii contractului părților nu interzicea perceperea unui comision de acordare credit, în considerarea acelor activități de monitorizare a creditului.

Mai susțin recurenții, că în mod greșit a reținut instanța de apel, în ceea ce privește actul adițional, caracterul negociat al acestuia, aplicând prezumția că, odată ce inițiativa încheierii acestuia a aparținut recurenților, clauzele inserate reprezintă manifestare de voință.

În ce privește actul adițional, se reține că în mod corect cele două instanțe au apreciat caracterul negociat al acestuia, întrucât așa cum susțin și recurenții inițiativa de încheiere a acestuia a aparținut reclamanților, clauzele inserate reprezintând manifestarea de voință a părților urmare a discutării și negocierii acestora, nefiind vorba de întrebuințarea unui formular standard. Or, în speță, reclamanții au recunoscut că Actul adițional s-a încheiat la solicitarea lor și, chiar în cuprinsul Actului adițional se menționează acest aspect, astfel că, susținerea recurenților că încheierea actului adițional le-a creat o situație dezavantajoasă, în condițiile în care acesta reglementează "reeșalonarea obligațiilor de plată lunare ale împrumutatului aferente contractului… prin diminuarea acestora pe o perioadă scurt determinată", nu poate fi primită.

Într-o altă critică, recurenții susțin faptul că art. 9

3

lit. e) și g) din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor nu este aplicabil în cauză, în contextul în care la data încheierii actului adițional aceste dispoziții legale erau în vigoare, rezultă că sunt aplicabile actului adițional încheiat la data 24 decembrie 2009, nefiind încălcat principiul neretroactivității legii, astfel cum eronat a reținut instanța de apel.

Recurenții au susținut incidența acestor dispoziții legale prin raportare la actul adițional, iar nu prin raportare la contractul de credit inițial.

În acest context, se reține că, într-adevăr, majorarea marjei fixe s-a realizat prin actul adițional, acesta fiind încheiat la data de 24 decembrie 2009, dată la care dispozițiile art. 93 erau în vigoare, având în vedere că acest articol a fost introdus prin art. II pct. 9 din O.U.G. nr. 174/2008.

În speță, actul adițional s-a încheiat la data de 24 decembrie 2009, ulterior intrării în vigoare a dispozițiilor evocate, care au fost introduse în cuprinsul O.U.G. nr. 21/1992 la data de 21 noiembrie 2009, astfel că, în mod corect cele două instanțe au apreciat că nu se poate aplica această dispoziție în ce privește actul adițional prin raportare la contractul de credit inițial, întrucât la momentul încheierii acestuia din urmă dispoziția invocată nu era în vigoare. Astfel, a aplica regulile cuprinse în dispozițiile art. 93 din O.U.G. nr. 21/1992, referitoare la interdicția de modificare a dobânzii, prin raportare la prevederile contractului inițial, reprezintă o aplicare retroactivă a legii.

Mai susțin recurenții că, în mod greșit a constatat instanța de apel că nu se poate reține caracterul abuziv al comisionului de administrare.

Comisionul de administrare a fost prevăzut în contractul de credit dedus judecății - art. 2.4 din Condițiile speciale de creditare) și în art. 2.5.1 din Actul adițional nr. x/24.12.2009 la Condițiile speciale de creditare, dispoziții conform cărora "comisionul de administrare a creditului este 0.00%/lună din soldul creditului’.

În acest context, se reține că în mod corect instanțele au apreciat că nu se poate reține caracterul abuziv al comisionului de administrare, în lipsa unei clauze în contractul încheiat între părți, iar împrejurarea că, încălcând aceste dispoziții contractuale, pârâta, în scopul de a-și procura suplimentar sume de bani, a înțeles să perceapă comision de administrare, reprezintă un aspect care ține de executarea contractului, iar nu de caracterul abuziv al clauzei care reglementează perceperea unui comision de administrare de 0% pe lună din soldul creditului.

De observat și că legislația din materia protecției drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta, ceea ce ar conduce la inserarea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva acordării creditului și a obligațiilor părților.

Mai mult, nicio dispoziție în vigoare la momentul încheierii contractului părților nu interzicea perceperea comisioanelor denumite generic de către recurent "de administrare"pe lângă dobânda aferentă creditului; comisionul de administrare incluzând costul acelor activități de monitorizare a creditului.

Pentru toate considerentele prezentate, având în vedere și dispozițiile legale invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1448 A din 26 septembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă D. S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1448 A din 26 septembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă D. S.A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 septembrie 2020.