ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2087/2020

Ședința publică din data de 22 octombrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 28 iulie 2016, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. au solicitat în contradictoriu cu S.C. C. România S.A. să se constate caracterul abuziv al prevederilor contractuale din art. 9.1. lit. a) din contractul de credit nr. x din 26.06.2007 și actele adiționale la contractul de credit și art. 8.1, 8.2, 8.3 și art. IV din actul adițional nr. x privind majorarea dobânzii, 9.2 care prevăd posibilitatea de modificarea unilaterală a comisioanelor, 11.1, 11.2 referitoare la plata creditului în moneda CHF, obligarea pârâtei la restituirea sumelor plătite de reclamanți în baza acestor clauze, stabilirea marjei, stabilizarea cursului de schimb CHF la momentul semnării convenției de credit - contractul nr. x/2007 pentru suma de 102.000 CHF -, obligarea la emiterea unui nou grafic de rambursare în care să se prevadă restituirea creditului în RON, cât și la plata dobânzii legale aferente de la data încasării până la achitarea debitului.

Prin sentința civilă 435 din 7 februarie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016 a fost admisă in parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., a fost constatată nulitatea absolută a clauzelor din contractul de credit nr. x din 26.06.2007 de la art. 8.1 privind modificarea dobânzii în funcție de politica băncii și art. 9.2 privind modificarea nivelului comisioanelor și taxelor fără acordul împrumutatului.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A. și B. solicitând admiterea apelului și schimbarea în parte a sentinței apelate în sensul admiterii în totalitate a acțiunii, cu cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 1528 din 12 octombrie 2017 a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. C. ROMÂNIA S.A. București împotriva sentinței civile nr. 435 din 7 iulie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A. și B., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei atacate cu consecința admiterii apelului, în sensul rejudecării cauzei pe fond, respectiv admiterea acțiunii în totalitate, după cum urmează:

- să se constate că în Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipoteca pentru persoane fizice nr. x din data de 26.06.2007 și actele adiționale la contractul de credit sunt stipulate clauze abuzive și anume:

a). - Clauza prevăzută la art. 9 pct. 9.1 lit. a) din Contractul de credit care prevede perceperea unui comision de acordare în cuantum de 2,00 % din suma împrumutată;

b). - Clauza prevăzută la art. 8 pct. 8.2 și 8.3, precum și art. IV din actul adițional nr. x care prevăd condiții speciale de creditare privitoare la majorarea dobânzii;

c). - Clauza prevăzută la art. 11 pct. 11.1 și 11.2 referitoare la plata creditului în moneda CHF și clauza de risc valutar;

Să se dispună anularea acestor clauze, cu repunerea părților în situația anterioară și obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor încasate nelegal de la reclamanți, reprezentând comision de acordare credit în cuantum de 2.040 CHF și sume încasate cu titlu de diferență de dobândă, de la cea inițială din contract de 6,5 % la cea majorata unilateral, deoarece modalitatea de stabilire a variației dobânzii este lăsată la discreția băncii, nestabilindu-se o marjă fixă;

- stabilirea marjei fixe, componentă a dobânzii curente, luându-se în calcul dobânda inițială din contract și valoarea indicelui de referință LIBOR de la semnarea contractului, după următoarea formulă de calcul: marja fixa: dobânda inițială (6,5%) - valoare indice LIBOR de la momentul încheierii contractului de credit;

- să se dispună modificarea clauzelor contractuale în sensul eliminării acestor prevederi abuzive din contract menținând ca valabile restul dispozițiilor convenției de credit;

- să se dispună stabilizarea cursului de schimb CHF - LEU la momentul semnării convenției de credit;

- cu obligarea pârâtei la despăgubiri, constând în suma plătită în plus cu titlu de diferență dintre cursul valutar de la data încheierii contractului 26.06.2007 și cursul aplicat de pârâtă pe perioada 26.06.2007 până la zi;

- cu obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare în care să se prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la data semnării convenției de credit;

Reclamanții solicită și rambursarea acestor sume începând de la data încheierii contractului și până la data plății efective.

Reclamanții au mai solicitat și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale asupra sumei plătite pârâtei cu titlu de comision acordare credit și de diferența dintre dobânda inițială și dobânda majorată de la data plății de către reclamanți a fiecărei sume de bani în parte și până la data restituirii efective de către pârâta a acestor sume, precum și a dobânzii legale asupra sumei plătită în plus cu titlu de diferență dintre cursul valutar de la data încheierii contractului 26.06.2007 și cursul aplicat de pârâtă pe perioada 26.06.2007 până la zi. Cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată prilejuite de acest proces.

Criticile recurenților se întemeiază pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenții în dezvoltarea recursului susțin în esență caracterul abuziv al dispoziției contractuale referitoare la comisionul de acordare, raportat la normele juridice generale prevăzute de legislația de drept comun reprezentată de vechiul C. civ. sub care convențiile de credit au fost încheiate sub imperiul art. 948 C. civ.

De asemenea, critică decizia de apel din perspectiva nereținerii caracterului abuziv al clauzei prin raportare la nedefinirea lui de către bancă, aceasta limitându-se doar la perceperea comisionului de acordare.

În argumentarea criticilor referitoare la nelegalitatea hotărârii atacate în privința clauzelor de plată a creditului în moneda CHF și de risc valutar, recurenții arată că instanța de apel nu a analizat impactul financiar privind moneda de împrumut și faptul că împrumutații, reclamanții-recurenți au fost induși în eroare prezentându-li-se moneda CHF-ului ca fiind o monedă sigură cu o fluctuație minimă; cu privire la fluctuația acestei monede, recurenții învederează că francul elvețian pe parcursul contractului de credit s-a dublat, ceea ce a condus la consecințe grave asupra lor în sensul neîndeplinirii obligațiilor contractuale.

În opinia recurenților, s-a creat un dezechilibru semnificativ între prestațiile părților semnatare ale contractului de credit.

Recurenții menționează că suma ridicată a fost în RON sau euro, după un curs valutar al băncii, când au înregistrat pierderi suportate de reclamanți.

În continuare, recurenții expun pe larg aspecte privind stabilizarea cursului valutar cu referire la jurisprudența relevantă a Curții Europene de Justiție și evoluția monedei străine, respectiv a francului elvețian. Sub acest aspect, recurenții învederează că au suportat exclusiv riscul valutar, că nu a fost negociată direct cu consumatorii, precum și omisiunea băncii de a-i informa asupra riscurilor de hipervalorizare a CHF, fenomen previzibil numai pentru experții financiari.

În acest context, recurenții susțin stabilizarea/înghețarea cursului de schimb a CHF-LEU, invocând și dispozițiile legale în materia protecției consumatorului, respectiv Norma B.N.R nr. 17/2003, care prevede obligația băncii de a administra riscul în sensul diminuării lui prin organizarea adecvată a activității de creditare. Astfel, această prevedere exclude asumarea riscului operațiunii de creditare de către consumator, iar o măsură în acest sens o constituie înghețarea cursului de schimb valutar la cursul solicitat, măsură ce corespunde cerințelor echității și bunei-credințe.

Tot în același context, se susține și teoria impreviziunii prevăzută în Noul C. civ. în art. 1271, având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, în detrimentul consumatorului, aspecte care justifică, în opinia recurenților, adaptarea contractului pentru a distribui în mod echitabil între părți pierderile și beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor, în vederea restabilirii echilibrului contractual, în sensul stabilizării cursului la valoarea pe care moneda o avea la momentul încheierii contractului, fără a genera o situație injustă pentru una dintre părți.

Prin întâmpinarea depusă la data de 1 martie 2018, intimata-pârâtă S.C. C. ROMANIA S.A. a invocat în principal excepția inadmisibilității recursului, raportat la prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefundat, cu menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 3 mai 2018, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 15 mai 2018, recurenții depunând punct de vedere.

Prin încheierea din 26 septembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1528 din 12 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și a acordat termen la data de 14 noiembrie 2019.

Prin încheierea pronunțată la 14 noiembrie 2019, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, soluționată la 9 iulie 2020.

Prin rezoluția instanței din 21 iulie 2020, părțile au fost citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei și continuării judecății, cauza fiind repusă pe rol la termenul de judecată din 22 octombrie 2020.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenții arată că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în acest sens, se susține caracterul abuziv al dispoziției contractuale referitoare la comisionul de acordare și faptul că instanța de apel nu a analizat impactul financiar privind moneda de împrumut și aspectul că împrumutații au fost induși în eroare prezentându-li-se moneda CHF-ului ca fiind o monedă sigură cu o fluctuație minimă, chestiune ce a creat un dezechilibru semnificativ între prestațiile părților semnatare ale contractului de credit.

Tot în dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenții susțin stabilizarea/înghețarea cursului de schimb a CHF-LEU, invocând și dispozițiile legale în materia protecției consumatorului, respectiv Norma BNR nr. 17/2003, precum și teoria impreviziunii, având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, în detrimentul consumatorului, aspecte care justifică adaptarea contractului pentru restabilirea echilibrului contractual între părțile semnatare.

Sub aspectul criticilor prin care se contestă soluția instanței de apel prin care s-a statuat asupra legalității și valabilității clauzei contractuale inserate la art. 9 pct. 9.1 lit. a) din Contractul de credit care prevede perceperea unui comision de acordare în cuantum de 2,00 % din suma împrumutată, se constată că, în mod legal, instanța de apel a reținut caracterul clar și inteligibil al acestei clauze.

Nemulțumirile recurenților sub aspectul prestației băncii care ar fi trebuit să justifice încasarea respectivei sume sunt nejustificate și, contrar susținerilor acestora, denumirea comisionului și modul de redactare a art. 9 pct. 9.1 lit. a) nu este influențat de caracterul negociat sau nu al clauzei respective.

Față de conținutul clauzei referitoare la comisionul de acordare credit, transparența unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice și juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler și Rabai, C-26/13).

În speță, față de conținutul clauzei referitoare la comisionul de acordare credit și chiar față de denumirea comisionului, se constată că recurenții, în calitate de beneficiari ai creditului, au fost în măsură să prevadă, la data încheierii convenției de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică respectivul comision.

Valoarea comisionului și modalitatea lui de calcul sunt detaliat exprimate în contract. Fiind indicată valoarea comisionului perceput, această clauză transpune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă, așa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultau din clauză.

De subliniat este și faptul că legislația din materia protecției drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta, ceea ce ar conduce la inserarea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva acordării creditului și a obligațiilor părților. Mai mult, nicio dispoziție în vigoare la momentul încheierii contractului de credit nu interzicea perceperea unui comision de acordare credit, în considerarea acelor activități de monitorizare a creditului.

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunțată în cauza evocată, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În același sens, CJUE a statuat în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19, că "art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză (…) care impune consumatorului plata unui comision de acordare poate crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților (…) atunci când instituția financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli efectuate".

Instanța de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare credit și a reținut că această clauză a fost redactată într-un limbaj clar și inteligibil ținând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei, intimata-pârâtă demonstrând serviciile furnizate și cheltuielile efectuate.

Din aceste rațiuni aserțiunile recurenților privitoare la necesitatea restituirii sumelor percepute cu titlu de comision de acordare apar ca fiind lipsite de fundament.

Cu privire la invocarea dispozițiilor legale în materia protecției consumatorului, respectiv Norma BNR nr. 17/2003, se reține că riscul valutar, ține efectiv de natura împrumutului în moneda străină, fiind definit în Normele Băncii Naționale a României nr. 17/2003 ca o componentă a riscului de piață, care apare din fluctuațiile pe piață ale cursului valutar, dar și în Regulamentul Băncii Naționale a României nr. 4/2005 privind regimul valutar.

Orice contract de credit încheiat în monedă străină poartă amprenta riscului valutar, iar clauza contestată are caracter inteligibil pentru un consumator mediu avizat, caracter care nu implică detalierea modului în care va fluctua cursul valutar pe toată perioada contractuală, întrucât acest element este deopotrivă necunoscut intimatei-pârâte.

Astfel, în raport cu soluția primei instanțe, în mod legal s-a apreciat de către instanța de apel că respectiva clauză contestată este valabilă, în dosar ținându-se în mod corect seama de jurisprudența CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc și alții; soluție confirmată ulterior și prin Hotărârea CJUE din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19.

În sensul celor de mai sus se reține că recurenții au beneficiat de un credit acordat în franci elvețieni ca urmare a încuviințării sale, în calitate de consumator, pentru că acest tip de credit era mai avantajos atât sub aspectul cuantumului acordat, cât și prin raportare la valoarea ratelor la data acordării.

Nu se poate vorbi în schimb despre reaua-credință a băncii care ar fi trebuit să informeze împrumutatul despre riscul hipervalorizării CHF, în condițiile în care evoluția cursului de schimb RON/CHF a fost constant, cu variații minime, pe o perioadă îndelungată de timp, anterioară datei acordării creditului, informațiile din piață de la momentul acordării creditului, la care au avut acces atât banca, cât și recurenții, fiind acestea, că CHF era o monedă stabilă, fapt pentru care era greu de prevăzut o hipervalorizare a cursului.

Cererea de stabilizare/înghețare a cursului de schimb CHF-LEU, așa cum se urmărește, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părți implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunțată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulității nu există astfel de dispoziții supletive, ceea ce face ca intervenția judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurenți, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretind recurenții este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creșterea cursului de schimb valutar cât și pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care l-ar fi pus într-o situație de inferioritate față de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituția impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară și jurisprudențială, așa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată și în prezenta speță. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenției, impreviziunea privește un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, așa cum urmăresc în fapt reclamanții care doresc stabilizarea/înghețarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenției.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile și obligațiile părților, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deși nicio dispoziție legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă și, din care reiese, în esență, că obligația împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a și fost obținut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. de la 1864, în vigoare la momentul încheierii convenției de credit.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar și că și-a exprimat opțiunea ca fiecare din părțile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuații monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că prevederile sale nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbește de excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, și în Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată în cauza C-186/16 Andriciuc și alții, paragraful 29, CJUE a menționat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință."

Asupra acestei chestiuni s-a aplecat în mod legal și instanța de apel atunci când a reținut că prevederea contractuală contestată de reclamant reprezintă întocmai transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părți și în lipsa mențiunilor din convenție, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul. Pe cale de consecință rezultă că prevederile art. 1578 din C. civ. 1864 cuprind o dispoziție legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord între părți.

Din această perspectivă, în mod corect, instanța de apel a mai apreciat că respectiva clauză contestată este exclusă din domeniul de aplicare al normelor de protecție, consecința fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acesteia.

Acest raționament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite și pe jurisprudența CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curții din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj; cerere prin care instanța de trimitere a urmărit să se lămurească și întinderea obligației de informare ce revine băncii în ceea ce privește fluctuațiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede și care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanța pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziție supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reținut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia și normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive.

În considerentul 36 se reține că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 și 38 din Hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință (dispoziție națională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În cauza de față se observă că prevederile contractuale ale părților reprezintă transpunerea în convenție a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurenților și intimatei și în lipsa mențiunilor din contract, în sensul obligării recurenților de a restitui suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul.

Față de cele prezentate, având în vedere și dispozițiile legale invocate și hotărârile pronunțate de CJUE, Înalta Curte constată că prevederile contestate de recurenți transpun în convenție o dispoziție legală supletivă și, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Se mai observă că recurenții reiau alegațiile din cuprinsul cererii de apel referitoare la teoria impreviziunii și necesitatea reechilibrării contractului de către instanța judecătorească.

Înalta Curte reține că recurenții au avut o atitudine oscilantă în susținerile referitoare la impreviziune: astfel, în primă instanță, impreviziunea a fost invocată pentru a determina o recalculare a ratelor de credit raportat la cursul LEU/CHF de la momentul semnării contractului; în apel, aceeași instituție a fost invocată subsumat solicitării de stabilire a dobânzi la un curs mediu al ratei de schimb LEU/CHF în funcție de momentul semnării contractului și momentul formulării căii de atac.

În ambele căi devolutive de judecată, teoria impreviziunii a fost invocată doar prin raportare la solicitarea de stabilizare/înghețare a cursului valutar.

În memoriul de recurs, impreviziunea este invocată pentru prima dată în mod independent de petitele cererii de chemare în judecată; în consecință, având în vedere dispozițiile art. 494 C. proc. civ. coroborat cu art. 478 alin. (3) C. proc. civ., criticile recurenților sub acest aspect nu vor fi analizate, contravenind dispozițiilor legale menționate.

Înalta Curte reține, totodată, că recurenții au invocat nelegalitatea deciziei de apel și sub aspectul soluției pronunțate pe petitul vizând clauzele 8.2 și 8.3 din contractul de credit și clauza IV din actul adițional nr. x, fără să arate în ce constă pretinsa nelegalitate; în consecință această critică nu poate fi supusă examinării impuse de art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1528 din 12 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1528 din 12 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. C. ROMANIA S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 octombrie 2020.