ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2058/2020

Ședința publică din data de 21 octombrie 2020

Asupra recursului de față, din actele dosarului constată următoarele:

Prin cererea formulată la 1 martie 2016 de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A. s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale cuprinse în art. 1.1(b)*, art. 2.4, art. 3.1, art. 3.2, art. 3.3., art. 3.4, art. 3.7, art. 3.12, art. 3.13., art. 3.14., art. 4.1 si art. 5.5. din contractul de credit nr. x/07.10.2008 și, pe cale de consecință, a se constata nulitatea absolută a acestor clauze precum și a actelor de modificare a ratei dobânzii emise în temeiul acestora; ca o consecință a caracterului abuziv si a eliminării clauzelor privind dreptul băncii de a modifica unilateral rata dobânzii, au solicitat instanței a se constata că reclamanților urmează a li se aplica o dobânda fixă, prevăzuta în contract pentru primul an de contract, respectiv 5.5 % pe toată perioada până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, iar după data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 o dobânda variabilă formată din marja fixă a băncii + Libor la 6 luni, unde marja fixă a băncii este marja fixă percepută la data la care s-a stabilit dobânda fixă inițială de 5,5%; stabilirea (înghețarea) cursului de schimb CHF - leu la cursul de schimb de 2,5331 RON/CHF valabil la data de 07.10.2008, data semnării contractului de credit, curs care să fie valabil pe toata perioada de derulare a acestuia; obligarea pârâtei să restituie sumele plătite nedatorat de către reclamanți cu titlul de dobândă, comisioane și diferențe de schimb valutar, percepute în temeiul clauzelor contractuale abuzive de la data încasării acestor sume și până la data încetării perceperii lor; obligarea pârâtei la plata de dobânzi legale pentru sumele achitate în plus în mod nedatorat de reclamanți, cu titlu de dobândă și comisioane cu începere de la data la care au fost făcute aceste plăți și până la restituirea lor efectivă; obligarea pârâtei la achitarea cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2342/2016 din 22 noiembrie 2016, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/2016, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A..

S-a constatat caracterul abuziv și, pe cale de consecință, nulitatea următoarelor clauze din contractul de credit nr. x/7.10.2008 încheiat de reclamanții A. și B. cu pârâta C. S.A.: art. 1.1 lit. b)

*

, art. 2.4 și 3.12 care vizează comisionul de procesare, art. 3.13 care vizează comisionul de plată anticipată, art. 3.14 care vizează comisionul de administrare, art. 5.5. numai cu privire la teza care impune consumatorului să asigurare bunurilor imobile aduse în garanție la o societate de asigurare agreată de bancă, art. 3.3 pentru teza care stabilește că rata anuală a dobânzilor aniversare va fi cea în vigoare la momentul exercitării opțiunii și art. 3.7 pentru teza care se referă la rata anuală a dobânzii în vigoare la momentul exercitării opțiunii, în cazul optării pentru dobânda aniversară fixă și pentru teza care stabilește că în cazul în care împrumutatul optează pentru dobânda aniversară revizuibilă, rata anuală a dobânzii în vigoare la momentul exercitării opțiunii va putea fi modificată în funcție de evoluția pieței financiare sau de politică de credite a băncii, urmând să aducă la cunoștința împrumutatului noua rată a dobânzii în modalitățile menționate în "Condițiile generale de derulare a operațiunilor bancare".

A fost obligată pârâta să restituie reclamanților suma de 1.543,36 CHF cu titlu de comision de procesare și suma încasată cu titlu de comision de administrare la care se datorează și dobânda legală calculată de la data reținerii fiecărei sume și până la data restituirii integrale.

S-au respins cererile având ca obiect constatarea caracterului abuziv al următoarelor clauze: art. 3.1., art. 3.3, art. 3.7, art. 4.1, precum și cererile având ca obiect stabilirea cuantumului dobânzii, înghețarea cursului de schimb CHF-leu la cursul valabil la data de 7.10.2008 și restituirea sumelor aferente împreună cu dobânda legală. S-a constatat că părțile nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței menționate au declarat apel pârâta C. S.A. și reclamanții A. și B..

Prin sentința civilă nr. 432 din 07.03.2017 pronunțată în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Specializat Cluj s-a admis cererea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A., având ca obiect completare dispozitiv și, în consecință: s-a dispus completarea dispozitivului sentinței civile nr. 2342/22.11.2016 pronunțate de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2016 în sensul respingerii cererilor având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 3.2 și art. 3.4 din contractul de credit nr. x/7.10.2008 încheiat de reclamanții A. și B. cu pârâta C. S.A. și a actelor de modificare a ratei dobânzii.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel A. și B. solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii formulate de către apelanți în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale cuprinse în art. 3.2. și 3.4. din contractul de credit, și pe cale de consecință constatarea nulității absolute a acestor clauze precum și a actelor de modificare a ratei dobânzii emise în temeiul acestora, precum și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată din apel.

Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă prin decizia civilă nr. 726/2017 din 14 decembrie 2017 a respins apelul declarat de C. S.A., împotriva sentinței civile nr. 2342 din 22 noiembrie 2016 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2016.

A admis apelul declarat de A. și B., împotriva sentinței civile nr. 2342/22.11.2016 pronunțate de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2016, care a fost schimbată în parte în sensul că:

S-a constatat caracterul abuziv și pe cale de consecință nulitatea următoarelor clauze stabilite în contractul de credit nr. x/08.10.2008, astfel: clauza 3.1; clauza 3.3; clauza 3.7; clauza 4.6 (suportarea riscului valutar de către împrumutat).S-a dispus stabilizarea cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de credit mai sus menționat, pe toată durata acestuia, la cursul BNR valabil la momentul semnării contractului de credit, respectiv 2.5331 RON/1CHF.

S-a dispus restituirea către reclamanți a sumelor reprezentând diferența dintre ratele calculate la cursul BNR RON/CHF de la data acordării creditului în temeiul contractului nr. x/08.10.2008 și ratele efectiv achitate.

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

A admis apelul declarat de A. ȘI B. împotriva sentinței civile nr. 432/07.03.2017 pronunțată de Tribunalul Specializat în dosarul nr. x/2017, care a fost schimbată în tot, în sensul că:

S-a constatat caracterul abuziv și pe cale de consecință nulitatea următoarelor clauze stabilite în contractul de credit nr. x/08.10.2008, respectiv clauza 3.2 și clauza 3.4;

S-a dispus restituirea către reclamanți a sumelor reprezentând diferența dintre dobânda calculată și percepută prin aplicarea mecanismului stabilit prin clauza 3.2 din contract, în funcție de dobânda de referință a băncii, și dobânda stabilită prin aplicarea marjei de 5,5% până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, iar pentru perioada ulterioară acestui moment, diferența dintre dobânda calculată și percepută prin aplicarea aceluiași mecanism stabilit prin clauza 3.2, în funcție de dobânda de referință a băncii, și dobânda stabilită prin aplicarea marjei de 5,5% + LIBOR la 6 luni.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-pârâtă C. S.A.

Recurenta-pârâtă C. S.A. solicită în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului declarat de pârâtă și respingerii apelului reclamanților formulat atât împotriva sentinței civile nr. 2342/2016, cât și împotriva hotărârii nr. 432/07.03.2017 și, în consecință respingerea în tot a acțiunii reclamanților, precum și obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată din apel și recurs. În situația admiterii recursului și a casării hotărârii recurate, recurenta solicită instanței, în temeiul dispozițiilor art. 500 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ., să dispună că actele de executare făcute în temeiul deciziei civile nr. 726/14.12.2017 sunt desființate de drept.

În esență, recurenta susține că decizia recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. raportat la art. 22 alin. (2) C. proc. civ. și art. 6 CEDO, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurenta consideră că decizia recurată este dată cu încălcarea dispozițiilor de drept material prevăzute de art. 1, art. 4 alin. (1) și alin. (6) din Legea nr. 193/2000, art. 969 alin. (1) și art. 977-979 C. proc. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Arată că instanța de apel a pronunțat o decizie nelegală prin încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 și art. 4 din Legea nr. 193/2000, coroborate cu dispozițiile art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010 și prevederile art. 969, 970, 1169, 1079 și 1578 din C. civ. de la 1864.

Recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a respins în mod nelegal excepția lipsei calității de consumator a intimatei-reclamante, astfel cum această noțiune este definită prin art. 2 din Legea nr. 193/2000 și nu a avut în vedere solicitarea sa formulată în subsidiar de a analiza cunoștințele de specialitate ale reclamantei care este de profesie avocat și de care ar fi trebuit să țină seama la momentul la care a analizat caracterul clar și inteligibil al clauzelor contractuale constatate ca având caracter abuziv.

Susține că a considerat în mod greșit că în prezenta cauză sunt îndeplinite cumulativ condițiile impuse de Legea nr. 193/2000.

Astfel, clauzele privind dobânda și comisioanele fac parte din prețul contractului și sunt prevăzute în mod clar și ușor inteligibil, recurenta apreciind că instanța de apel a interpretat eronat dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Prin urmare, fiind elemente ce țin de prețul contractului, clauzele contractuale privitoare la comisioane consideră că sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv reglementat de art. 1 alin. (3) și art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, după cum dispune art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE; singura condiție impusă de lege în acest sens este aceea ca respectivele clauze să fie redactate într-un limbaj ușor inteleigibil, aspecte îndeplinite în speță.

Printr-o altă critică, recurenta susține că în mod greșit s-a apreciat ca fiind îndeplinită condiția lipsei negocierii și s-a statuat cu privire la condiția de bună-credință și condiția dezechilibrului contractual.

În ceea ce privește negocierea, arată că, la momentul contractării creditului, s-au pus la dispoziția clienților mai multe tipuri de costuri, iar pentru tipul de contract ales, clientul a fost informat cu privire la costuri, efectuându-se o simulare a ratei totale lunare de plată, în vederea stabilirii gradului maxim de îndatorare.

Mai arată că instanța de apel nu a luat în considerare faptul că reclamanta a depus la dosar simularea făcută de bancă pentru acordarea acestui credit în EURO, anterior semnării contractului în CHF.

Totodată, susține că instanța de apel nu a avut în vedere probele administrate la momentul la care a dispus constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale contestate și, cu atât mai mult, nu se arată în hotărâre motivul pentru care instanța de apel a înlăturat aceste apărări/probe.

Or, conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanța de judecată are obligația indicării atât a situației de fapt reținute pe baza probelor administrate, cât și a motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, cu arătarea motivelor pentru care s-au admis și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Recurenta-pârâtă a susținut, atât în cadrul apelului, cât și pe parcursul dezbaterilor în fata instanței de fond, faptul că reclamanta a avut posibilitatea reală de a negocia clauzele contractuale referitoare la costurile creditului, clauze prezentate reclamanților încă din faza precontractuală, respectiv odată cu completarea și semnarea cererii de acordare a creditului.

Apreciază că, la momentul încheierii contractului de credit, reclamanții au calificat oferta Băncii ca fiind neabuzivă și având un conținut corespunzător nevoilor financiare ale acestora, neformulând nicio obiecțiune la conținutul contractului preformulat, prezentat spre semnare, sens în care au procedat la semnarea acestuia.

De asemenea, arată că Legea nr. 193/2000 vorbește despre un dezechilibru semnificativ, iar nu despre o simplă nemulțumire a consumatorului în ceea ce privește prețul creditului - "nu orice inegalitate prezintă relevantă și nu orice clauză care are efecte negative asupra consumatorului creează și un dezechilibru semnificativ în raportul contractual".

Consideră că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 969 vechiul Cod civjl, întrucât a intervenit în convenția părților litigante, modificând prețul creditului stabilit prin contractul de credit și prin actul adițional la acesta, compus din dobândă, comision de procesare, comision de rambursare anticipată (nefiind vorba de scadența anticipată) și comision de administrare, prin eliminarea tuturor comisioanelor, doar ca rezultat al manifestării exclusive de voința a uneia din parti - a reclamanților, manifestare de voința neagreată însă de cealaltă parte - Banca, aducând astfel atingere principiului efectelor obligatorii ale contractului și principiului autonomiei de voință în materie contractuală.

Fiind elemente ce țin de prețul contractului, clauzele contractuale privitoare la dobânzi și comisioane sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv reglementat de art. 1 alin. (3) și art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Totodată, consideră că hotărârea este nelegală în ceea ce privește comisionul de administrare, deoarece deși instanța de apel a reținut că banca percepe comision de adminsitrare sub forma de dobândă mascată, nu a indicat nici probele care au condus instanța la această concluzie și, cu atât mai mult, textul de lege care să fi interzis băncii la momentul semnării contractului perceperea comisionului de administrare; pentru ca o clauza contractuală să poată fi considerată nulă aceasta trebuie să încalce o dispoziție legală, or recurenta susține că nu a încălcat nicio dispoziție legală prin perceperea justificată a comisionului de administrare.

În plus, arată că, legalitatea acestui cost a fost confirmată de dispozițiile art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, care definește scopul pentru care acest comision se percepe.

În opinia recurenților, din probele administrate în cauză, reiese faptul că banca justifică o contraprestație pentru perceperea acestui comision prin monitorizarea lunară, timp de 35 de ani, a creditului acordat. De fapt, reclamanții au cunoscut existența acestui comision încă din faza precontractuală, comisionul de administrare fiind scris în cererea de acordare a creditului completată și semnată de reclamanți și depusă la dosarul cauzei.

Comisioanele pentru care băncile nu aveau contraprestație, cum a fost comisionul de risc perceput de alte bănci, a fost interzis de către legiuitor prin art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010.

Or, a decide la momentul actual faptul că, comisionul de administrare este abuziv per se ar însemna să se contrazică norma legală stipulată în art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, considerându-se că o clauză legală permisă de lege are caracter abuziv. Acest lucru ar contrazice nu numai principiile interpretării normelor de drept, dar ar fi contrară și dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi". Concluzia care se impune este aceea că, aceasta clauză nu este prin ea însăși una abuzivă.

Totodată, solicită instanței de recurs să aibă în vedere faptul că în prezent dispozițiile art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010 permit perceperea de către bănci a comisionului de administrare fie în sumă fixă, fie ca și procent la soldul creditului. Or, din analiza clauzelor prin care banca percepe comisionul de administrare, rezultă în mod clar faptul că acesta se percepe la soldul creditului, cu respectarea dispozițiilor legale, ținând cont și de faptul că activitatea de administrare a unui credit este o activitate complexă ce include o serie de operațiuni ce se derulează pe întreaga durată a creditului.

În ceea ce privește comisionul de procesare, recurenta solicită instanței de recurs să constate faptul că acest comision nu poate fi considerat abuziv cât timp banca a justificat prin înscrisurile depuse la dosar contraprestația pentru care acest comision a fost perceput o singură dată, la momentul acordării creditelor.

Consideră că instanța de apel în mod gresit a reținut caracterul abuziv al clauzei raportat la faptul că, "contravaloarea acestuia a fost reținută din suma împrumutată, în condițiile în care dobânzile au fost calculate la întreg soldul, deci și asupra acestuia."

De asemenea, susține că instanța de apel a ignorat faptul că în prezent, dispozițiile art. 36 coroborat cu art. 19 din O.U.G. nr. 50/2010 prevăd în mod expres posibilitatea băncilor de a percepe acest comision, dacă creditul a fost acordat.

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală poate fi considerată abuzivă în măsura în care nu este exprimată în mod clar și ușor inteligibil, condiție care nu poate fi reținută ca îndeplinită în ceea ce privește clauza de la pct. 6.1, cât timp comisionul de procesare a fost prevăzut în mod clar, iar la pct. 1.1 se prevede expres suma de 1.543,26 CHF.

Faptul că instanța de apel în mod subiectiv consideră că, cuantumul sumei percepute de bancă cu acest titlu nu se justifică, deși a fost cunoscută de parte anterior semnării contractului, nefiind vorba de un cost ascuns sau interzis de lege, nu poate conduce la soluția eliminării acestuia din contract.

Din contră, prin eliminarea acestui cost avut în vedere de bancă la momentul la care a fost de acord să acorde creditul solicitat se creează un dezechilibru major între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul băncii.

Recurenta-pârâtă mai susține faptul că hotărârea recurată este nelegală și în ceea ce privește comisionul de rambursare anticipată, solicitând instanței să constate faptul că acest comision a fost eliminat prin intrarea în vigoarea a O.U.G. nr. 50/2010. Potrivit dispozițiilor ordonanței indicate, comisionul de rambursare anticipată nu se percepe la creditele cu dobândă variabilă, prevedere care se aplică inclusiv contractelor aflate în curs de derulare.

Arată că, prin actul adițional intrat în vigoare tacit în anul 2010, banca a prevăzut în mod clar posibilitatea perceperii acestui comision doar în ipoteza în care reclamanții ar fi avut o dobândă fixă.

În ceea ce privește art. 5.5 referitor la polița de asigurare, recurenta consideră că instanța de apel în mod netemeinic a constatat că în cauză este îndeplinită condiția existenței unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților pe motiv că banca a adus o limitare a libertății intimaților în alegerea societății de asigurare.

Or, contrar celor susținute de instanța de apel, banca nu a impus o societate de asigurare, ci doar că această societate trebuie să fie printre cele agreate de bancă, dintr-o listă lungă.

În plus, la art. 5.5 se menționează expres situația în care polița de asigurare este încheiată prin intermediul băncii..., restul situațiilor fiind cele în care polița de asigurare a imobilului adus în garanție este încheiată direct de client și cesionată băncii ulterior, pe perioada în care imobilul în cauză este ipotecat în favoarea băncii.

Totodată, arată că intimații-reclamanți nu au precizat în ce constă dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, prezenta clauză neîntrunind condițiile impuse de Legea nr. 193/2000 pentru ca instanța să constate presupusul caracter abuziv, astfel cum în mod greșit a reținut instanța de apel.

Recurenta-pârâtă susține că hotărârea recurată este nelegală și în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al clauzelor prin care banca a perceput dobânda.

Arată că, în speță, dobânda creditului a fost fixă în primul an de creditare și a avut cuantumul de 5,5%, iar pentru următorii ani de creditare reclamanta avea obligația de a-și exercita opțiunea pentru oricare dintre variantele de dobândă aniversară menționată la art. 3.1, pct. 2) din Contractul de credit, în caz contrar banca urmând, potrivit contractului de credit, să comunice clientului noua rată a dobânzii în modalitățile menționate în Condițiile Generale de Derulare a Operațiunilor Bancare, act aplicabil tuturor relațiilor dintre bancă și clienții săi.

Chiar de la încheierea contractului, reclamanții au fost de acord, ca în cazul în care nu își exercita opțiunea pentru una dintre variantele de dobânda aniversară menționate la art. 3.1, pct. 2, cu aplicarea, după primul an de creditare, a unei dobânzi variabile, așadar consimțământul pentru dobânda variabilă a fost dat din data de 07.10.2008, nefiind nevoie de un alt acord ulterior.

Apreciază că nu putem vorbi de un dezechilibru contractual în defavoarea reclamanților, având în vedere faptul că, dimpotrivă, banca o preluat creșterea costului de finanțare pentru creditele în CHF. Această preluare diminuează profitul scontat de bancă la încheierea contractelor de credit, în condițiile în care în mod firesc toate cheltuielile suplimentare privind contractul de împrumut trebuiau să fie suportate de către împrumutați.

Arată că, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, conform dispozițiilor acestui act normativ, formula de calcul a valorii ratei dobânzii a fost exprimată ca fiind suma dintre LIBOR CHF la 6 luni și marja băncii pentru creditele în CHF. Marja de 6,31 puncte procentuale a fost calculată ca diferența dintre valoarea ratei dobânzii în vigoare începând cu data de 10 septembrie 2010 și valoarea indicelui de referință LIBOR CHF valabil la aceeași dată și a rămas nemodificată până la data de 30 iunie 2011, când indicele LIBOR CHF a crescut de la 0,19% la 0,24, iar Banca a decis să nu transfere clientului creșterea și a redus marja la 6,26%.

Precizează faptul că, în speța dedusă judecății, acele criterii generale de modificare ale dobânzii în funcție de evoluția pieței financiare sau politica de creditare a Băncii, nu i-au afectat practic pe reclamanți, întrucât de la data trecerii la dobânda variabilă - 08.10.2008 - și până la data implementării O.U.G. nr. 50/2010, 10.09.2010, dobânda variabilă nu a fost modificată fiind în tot acest timp de 6,5% și, în consecință, evoluția pieței financiare de care depindea modificarea dobânzii nu a fost aplicabilă niciodată reclamanților.

Prin urmare, recurenta-pârâtă susține că instanța de fond nu putea interveni în acordul de voință a părților, care au stabilit în mod neîndoielnic, la momentul încheierii contractului de credit, că dobânda este fixă doar pentru primul an de creditare, începând cu cel de al doilea an să devină revizuibilă, și nu a fost compusă dintr-o formulă de calcul a dobânzii.

Recurenta susține că instanța de fond în mod nelegal a intervenit în contractul dintre părți diminuând marja fixă a băncii.

Consideră că, prin hotărârea recurată instanța de apel transformă fără niciun suport legal sau contractual dobânda variabila după primul an de creditare în dobândă fixă până la intrarea în vigoare tacită a actului adițional din 2010, iar ulterior acestei date, stabilește dobânda după formula deja existentă prin actul adițional Libor la 6 luni plus marja de 5,5%, iar nu de 6,23% cât era stabilită în actul adițional.

Practic instanța de apel a constatat caracterul abuziv al clauzelor prin care banca a perceput dobânda variabilă, dat fiind lipsa negocierii acestor clauze și ca și consecință nu obligă părțile la negociere, ci impune unilateral un cuantum al marjei fixe, fără a arata temeiul material care permite instanței să intervină în contract.

De asemenea, consideră că instanța de apel în mod nelegal a trecut peste Decizia CJUE C-6I8/10 Banco Espaniol de Credito S.A. vs Joaquin Calderon Camino -Hotararea din 14.06.2012.

Recurenta-pârâtă susține că hotararea este nelegală în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 4.1 privind rambursarea împrumutului și înghețarea cursului CHF la valoarea de la momentul încheierii contractului.

Consideră că, a da eficienta pretențiilor reclamanților, echivalează cu modificarea obiectului contractului de credit și exonerarea acestora de obligația de a rambursa creditul contractat si încasat, deoarece prin admiterea definitivă a unei astfel de acțiuni, reclamanții ar fi îndreptățiți să restituie altceva, o altă sumă în CHF decât cea împrumutată.

Apreciază că o astfel de modificare încalcă grav principiul forței obligatorii a contractului reglementat de art. 969 C. civ., în vigoare la data încheierii contractului, în materia actului juridic și de art. 1578 C. civ. în materia specifică a contractului de credit, neputând fi primită de instanța de judecată chiar sub temeiul legislației protecției consumatorilor, legislație care nu derogă de la dreptul comun când e vorba de forța obligatorie a contractului, ci doar îi adaugă exigențe de natură formală.

În concluzie, dispunând conversia creditului intimaților-reclamanți în lipsa unui acord al părților sau a unui temei de drept care să permită o astfel de măsură, instanța a modificat raporturile contractuale și a obligat Banca să se supună voinței consumatorului, încălcând astfel principiul libertății de voință, enunțat și recunoscut de legislația română.

Astfel, deși prin art. 4.1 din contractul de credit, orice plata efectuată de împrumutat în baza Contractului de credit urma să se facă în moneda în care a fost acordat creditul, instanța de fond a dispus și instanța de apel a menținut conversia creditului la nivelul CHF de la data încheierii Contractului de credit.

Procedând în acest mod, instanța a încălcat modul în care, prin acordul liber exprimat la momentul încheierii Contractului de credit, a fost stabilit modul de restituire a sumei împrumutate, respectiv prin plata sumei în aceeași monedă în care a fost acordat creditul; instanța a modificat conținutul clauzelor ce reglementează modul de restituire a creditului, fapt care este interzis.

Clauza prevăzută la art. 4.1. din contractul de credit, privind stabilizarea (înghețarea) cursului CHF - Leu de la momentul semnării contractului de credit, curs care să fie valabil pentru toată perioada contractului nu este abuzivă prin raportare la prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Recurenta susține că aplicabilitatea în cauză a acestei exceptări rezultă din următoarele două aspecte, pe de-o parte, această clauză intră, ca și cele care privesc punerea la dispoziție a creditului și plata dobânzilor, în sfera obiectului principal al contractului, iar pe de altă parte, pentru a opera această exceptare, era necesar ca acea clauză să fie exprimată într-un limbaj ușor inteligibil, această condiție fiind îndeplinită, valoarea efectivă a ratei de plătit lunar fiind determinabilă prin raportarea valorii de 492,56 CHF la cursul valutar din ziua plății. Caracterul ușor inteligibil rezultă, suplimentar, din coroborarea acestei clauze cu Condițiile Generale de Derulare a Operațiunilor Bancare (care completează orice contract de credit încheiat intre Banca si împrumutat), la clauza C.3.2. - Moneda facilitații.

Clauza atacată respecta principiul nominalismului consacrat de art. 1578 din C. civ. de la 1864, aplicabil în cazul contractelor de împrumut de consumație cu dobândă.

Clauzele incriminate de reclamanți, ce prevăd rambursarea în moneda în care s-a acordat creditul (franci elvețieni - CHF) nu sunt nelegale/abuzive, ci constituie doar o aplicație a principiului nominalismului monetar. Așadar, nu este vorba despre o sarcina plasată nelegal/abuziv asupra consumatorului (debitor), ci despre o consecință fireasca a principiului nominalismului monetar.

Consideră că prin formularea petitului de înghețare din cererea de chemare în judecată, s-a urmărit de către reclamanți tocmai modificarea contractului, deși clauzele care stipulează obligativitatea rambursării creditului nu sunt nicidecum abuzive.

Judecătorul nu poate pune nimic în locul clauzelor calificate ca fiind abuzive, pentru că, dacă ar face-o, s-ar substitui voințelor părților, ceea ce nu poate fi acceptat într-un stat de drept, care consacră și garantează proprietatea privată (art. 44 alin. (1) din Constituția României revizuită), economia de piață și libera inițiativă (art. 135 alin. (1) din Constituția României revizuită) și libertatea comerțului și crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție (art. 135 alin. (2) lit. a) din Constituția României revizuită).

Aceste condiții de la art. 4 din Legea nr. 193/2000 au caracter cumulativ, îndeplinirea doar a uneia sau a unora dintre condiții, interzice calificarea clauzelor analizate, ca fiind abuzive. Se poate, deci, ca o clauză contractuală exprimată clar și inteligibil să consacre o componentă a prețului creditului și să nici nu poată fi supusă întrunirii celorlalte condiții, la fel cum se poate ca ea să nu fi fost negociată, dar fără ca la introducerea ei în contract să se fi încălcat vreo cerință a bunei-credințe, și fără ca ea să producă un dezechilibru semnificativ.

Recurenta susține că în mod greșit instanța a constatat caracterul abuziv al prevederii contractuale referitoare la moneda acordării și restituirii împrumutului.

Clauza referitoare la moneda acordării și restituirii împrumutului (art. 4.1 din Contractul de credit) instituie un regim juridic similar celui reglementat prin lege. Pe cale de consecință, nu se poate vorbi despre un caracter abuziv al acestei clauze.

Prin urmare, nu se poate vorbi despre un dezechilibru juridic, atât timp cât prevederea contractuală ce instituie regula nominalismului nu face altceva decât să reia principiul consacrat pe cale legală.

Menționează și faptul că alegerea împrumutului în CHF a fost făcută de către consumator, acesta completând cererea de acordare a creditului atât cu suma pe care o solicită, cât și cu moneda în care dorește să primească creditul, în urma unei analize care a avut în vedere inclusiv riscurile presupuse de contractarea unui împrumut într-o altă monedă decât cea în care acesta își obținea venitul.

Anularea clauzelor privitoare la moneda acordării împrumutului nu poate justifica conversia și nu explică motivul pentru care instanța a înlăturat de la aplicare dispozițiile art. 1578 din C. civ. (de la 1864).

În ceea ce privește obligația de informare ce ar fi căzut în sarcina băncii cu privire la existența riscului valutar, arată că aceasta se referă la aspecte care exced puterii de cunoaștere a unui consumator mediu și care, dacă nu ar fi cunoscute de consumator, ar determina un dezechilibru contractual și chiar o viciere a consimțământului acestuia la încheierea unui contract.

Faptul că riscul valutar s-a produs într-o pondere mai mare decât a sperat împrumutatul, nu înseamnă că nu a fost prevăzut și conștientizat de către împrumutat.

Arată că impreviziunea este o instituție reglementată la nivel legislativ doar de la momentul intrării în vigoare a Noului C. civ., în conformitate cu art. 6 alin. (2) al Noului C. civ. coroborat cu art. 107 din Legea nr. 71/2011, "dispozițiile art. 1271 din C. civ. privitoare la impreviziune se aplică numai contractelor încheiate după intrarea în vigoare a C. civ..", contractelor de credit încheiate înainte de intrarea acestuia în vigoare nu poate fi aplicată instituția impreviziunii, acestea fiind supuse prevederilor vechiul C. civ.

Recurenta susține inadmisibilitatea restituirii sumelor de bani, aceasta sancțiune nefiind specifică Legii nr. 193/2000.

În ceea ce privește soluția instanței de apel privind restituirea sumei încasate cu titlu de comision de acordare și administrare, arată că, conform Legii nr. 193/2000, sancțiunea juridică ce poate opera în cazul constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale este una sui generis, respectiv încetarea producerii efectelor acelor cauze pentru viitor, fără a se repune în discuție prestațiile deja executate, cum se întâmplă în cazul sancțiunii nulității.

Astfel, motivul de nelegalitate al acestui petit din recurs îl încadrează în dispozițiile pct. 8 ale art. 488 C. proc. civ., respectiv instanța de apel a dat eficientă efectelor nulității reglementate de C. civ. de la 1864, respectiv normei generale, în detrimentul prevederilor art. 6 și 13 din Legea nr. 193/2000.

Invocă Decizia nr. 76/25.01.2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În cauză susține că este aplicabil art. 6 din Legea nr 193/2000 modificată, potrivit căruia "clauzele abuzive nu vor produce efecte asupra consumatorului

"

, fără să se facă trimitere la sancțiunea nulității și repunerea părților în situația anterioară. Pentru aceste motive, consideră că solicitarea reclamanților privind restituirea sumelor reprezentând diferența de dobândă trebuia respinsă de instanța de fond ca inadmisibilă.

Susține că instanța nu poate da eficiență efectelor nulității reglementate de C. civ. de la 1864, întrucât acest act normativ are doar valoarea unei legi generale și este lipsit de aplicabilitate în situația de față, cât timp efectele anularii unei clauze din contractul de credit sunt expres reglementate de o lege specială, respectiv de Legea nr. 193/2000.

Prin urmare, nu se poate vorbi despre o restituire a sumelor de bani deja încasate de bancă în temeiul contractului de credit, în măsura în care instanța ar constata drept abuzivă clauza indicată, acestea nu ar mai produce efecte pentru viitor, prestațiile deja executate de părți neputând fi restituite. Mai mult, această sancțiune sui generis este consacrată în art. 6 alin. (1) coroborat cu art. 7 alin. (2) din Directiva Consiliului 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Intimații-reclamanți A. ȘI B. au formulat întâmpinare la 31 mai 2018 (plic fila x), în termen legal, prin care au invocat excepția insuficientei timbrări a recursului întrucât s-a omis la calculul sumelor dobânda legală cuvenită intimaților-reclamanți pentru comisionul de procesare (1.543,36 CHF) și comisionul de administrare (11.685,65 CHF), acordată prin hotărârea primei instanțe și menținută de instanța de apel. De asemenea, au solicitat respingerea recursului ca inadmisibil întrucât nu îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute la art. 483 alin. (2) C. proc. civ. prin raportare la prevederile art. XVIII din Legea nr. 2/2013 (astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2015), forma în vigoare la data introducerii acțiunii de către reclamanți. În subsidiar, au solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului recurs.

Recurenta-pârâtă nu a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în cuprinsul căruia s-a reținut că recursul este legal timbrat, iar prin încheierea din 21 septembrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți, care au depus puncte de vedere asupra raportului întocmit.

Prin încheierea din 15 februarie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată la 5 aprilie 2019, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Prin încheierea din 5 aprilie 2019, Înalta Curte a suspendat judecata recursului, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Judecata pricinii a fost reluată la 21 octombrie 2020, cauza fiind repusă pe rol față de împrejurarea că a fost soluționată cauza C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte constată următoarele:

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitor la încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, recurenta susține că instanța de apel a considerat în mod greșit că intimata-reclamantă ar avea calitatea de consumator în înțelesul Legii nr. 193/2000, astfel că au fost aplicate greșit prevederile art. 2 din Legea nr. 193/2000.

Din analiza acestor dispoziții legale, rezultă condițiile care trebuie îndeplinite pentru ca un reclamant să poată formula o acțiune întemeiată pe prevederile Legii 193/2000, respectiv: să fie o persoană fizică sau un grup de persoane fizice constituite în asociații; să acționeze în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale.

Potrivit art. 2 lit. b) din Directiva nr. 93/13/CEE, prin "consumator" se înțelege orice persoană fizică sau juridică care, în cadrul contractelor care intră sub incidența prezentei directive, acționează în scopuri care se află în afara meseriei, a domeniului de afaceri sau a profesiunii sale.

Având în vedere că Legea nr. 193/2000 transpune în dreptul intern prevederile Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, pentru interpretarea noțiunii de consumator trebuie avută în vedere și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene creată în interpretarea acestei directive.

Instanța de apel a făcut o evaluare a calității reclamanților prin raportare la noțiunea de consumator, astfel cum este definită în norma internă și în cea europeană, reținând că referitor la scopul în care a fost acordat creditul nu există nicio mențiune care să poată conduce la concluzia că acesta a fost destinat exercitării profesiei de avocat.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a apreciat corect că, raportat la considerentele și concluziile Curții de Justiție a Uniunii Europene expuse în cuprinsul Hotărârii din 3 septembrie 2015 în Cauza C-110/14 Horațiu Ovidiu Costea, contractul de credit a fost destinat satisfacerii unor necesități de consum și nu desfășurării activității cabinetului de avocatură din care face parte reclamanta, profesia de avocat exercitată de aceasta nefiind determinantă în stabilirea calității sale de consumator.

Prin urmare, instanța de apel a aplicat și interpretat corect dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și prevederile art. 2 lit. b) din Directivă, jurisprudența relevantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie, precum și dispozițiile legale incidente, reținând că reclamanții îndeplinesc condițiile legale prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, situându-se în sfera de protecție a legislației protecției consumatorilor și, respectiv a Directivei.

În ceea ce privește analiza capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor care stipulează perceperea comisionului de procesare (clauzele art. 1.1 lit. b)*, art. 2.4 și art. 3.12) și comisionului de administrare credit (clauza 3.14), Înalta Curte de Casație și Justiție constată că sunt întemeiate criticile recurentei-pârâte, deoarece instanța de apel a efectuat o analiză incompletă a motivelor invocate de pârâtă în cadrul motivelor de apel, întrucât, din perspectiva caracterului clar și inteligibil al clauzelor mai sus menționate din convenția de credit, analiza s-a rezumat la constatarea că serviciile furnizate de bancă, circumscrise comisioanelor în discuție, nu au fost definite la momentul încheierii contractului și nu sunt descrise în cuprinsul contractului.

Instanța supremă reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Astfel, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al clauzelor contestate din convenția de credit, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții).

În cauza menționată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Or, în cauză, analiza realizată de instanțele de fond și de apel asupra caracterului clar și inteligibil al clauzelor privind comisionul de procesare și comisionul de administrare s-a limitat la necesitatea prevederii în clauzele pretins abuzive a detalierii serviciilor furnizate în schimbul sumelor achitate cu titlu de comision de procesare și, respectiv, comision de administrare.

În decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea fiind menționate: cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. S-a mai statuat, totodată, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Cerința de transparență a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanței trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Înalta Curte constată că instanța de apel nu a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar și inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de procesare și pe cel de administrare credit și nu s-a raportat în analiză la examinarea naturii serviciilor prevăzute de aceste clauze, precum și față de raporturile acestei clauze cu alte dispoziții ale contractului.

În ceea ce privește comisionul de procesare, prin art. 1.1 lit. b)* din contract s-a stipulat că suma de 1.543,36 CHF va fi utilizată pentru achitarea comisionului de procesare, datorat potrivit contractului; conform art. 2.3, concomitent cu utilizarea creditului, banca este mandatată să încaseze, prin reținere automată, suma reprezentând comisionul de procesare datorat de împrumutat. Prin art. 3.12 s-a stipulat că pentru procesarea cererii de credit împrumutatul datorează băncii un comision de procesare de 2,2%, calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditului, comision ce se va plăti integral la data tragerii creditului.

Înalta Curte constată că valoarea acestui comision este clar determinată prin contract - 2,2 % din valoarea creditului - și că acesta este plătibil o singură dată, la data tragerii creditului prin reținere din suma împrumutată.

Clauza privind comisionul de administrare inserată în contractul de credit la art. 3.14 are următorul conținut:

"Împrumutatul datorează lunar băncii un comision de administrare de 0,15% ce se calculează prin aplicarea procentului la soldul creditului. Suma de plată rezultată urmează a fi achitată la data scadenței fiecărei rate lunare."

Valoarea comisionului de administrare poate fi determinată prin metoda de calcul redată de stipulațiile contractuale, recurenții-reclamanți fiind astfel în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îi privește. Motivele perceperii acestui comision sunt evidente întrucât rezultă din însăși denumirea sa, context în care această clauză expune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă.

Obligația de plată a comisionului de administrare a fost prevăzută distinct de obligația de plată a dobânzii tocmai în considerarea faptului că acest comision nu este menit să asigure punerea la dispoziție a creditului și folosirea sumei de bani de către împrumutat, ci efectuarea acelor operațiuni bancare necesare derulării raportului contractual pe toată durata de creditare. În mod similar, având în vedere analiza efectuată de bancă a documentației de credit, comisionul de procesare a fost perceput în schimbul unei contraprestații din partea băncii.

Or, în cauză, instanța de apel nu a raportat analiza efectuată acestor elemente specifice, necesare, potrivit deciziei preliminare, pentru stabilirea caracterului clar și inteligibil al clauzelor care prevăd comisionul de procesare și, pe acela de administrare, reținând, totuși, caracterul abuziv al acestor clauze.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sunt întemeiate criticile formulate de recurenta-pârâtă în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sub aspectul insuficientei motivări a analizei clauzelor privind comisionul de procesare și comisionului de administrare, motiv pentru care va admite recursul și va casa decizia recurată.

În rejudecare, instanța de apel urmează a ține seama de interpretarea și aplicarea dată de Înalta Curte Curtea de Justiție a Uniunii Europene deciziei preliminare pronunțată în cauza C-621/17, asupra criteriilor pe care instanțele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisioane de procesare și de administrare credit.

Cum accesoriul urmează soarta principalului, odată cu reanalizarea capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de procesare credit și comisionul de administrare va fi reanalizată și solicitarea reclamanților privind restituirea sumelor achitate în baza acestor clauze și acordarea dobânzii legale.

În ceea ce privește clauza referitoare la comisionul de rambursare anticipată, recurenta a susținut că acest comision a fost eliminat prin intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, fiind prevăzut doar în ipoteza în care reclamanții ar fi avut o dobândă fixă.

În speță, analiza acestui comision nu mai prezintă interes, căci consecința anulării acestuia nu mai produce efecte ca urmare a inexistenței la acest moment a unei astfel de clauze în contractul părților.

Referitor la modul de interpretare a clauzei inserate în art. 5.5 din contract, caracterul abuziv al acestei clauze nu poate fi examinat din perspectiva faptului că s-a impus ca polița de asigurare să fie încheiată prin intermediul băncii, aspect factual asupra căruia a statuat instanța de apel și care nu poate fi cenzurat în calea de atac a recursului în raport cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Sunt fondate și criticile recurentei-pârâte cu privire la nelegalitatea constatării caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 4.1 din contract privind rambursarea împrumutului și înghețarea cursului CHF la valoarea de la momentul încheierii contractului, întrucât decizia recurată nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de CJUE în cauzele C-186/16 și C-81/19.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în consid