ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2266/2020

Ședința publică din data de 11 noiembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 11 septembrie 2014 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, sub număr de dosar x/2014, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele C. Romania S.A. și D.., prin mandatar C. Romania S.A., au solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să constate:

a) Nulitatea clauzei abuzive prevăzuta de art. 8.1. din Contract cu următorul cuprins "Dobânda este variabilă în conformitate cu politica băncii. Dobânda poate fi modificată în mod unilateral de bancă, luând în considerare valoarea dobânzii de referință pentru fiecare valută, fără a exista consimțământul împrumutatului."

b) nulitatea clauzei abuzive prevăzuta de art. 9.1. lit. a) din Contract privind obligația subsemnaților de a plăti "comision de acordare de 2% din suma inițială. Comisionul de acordare se reține de către bancă din creditul acordat în momentul în care creditul este pus la dispoziția împrumutatului și se calculează la valoarea creditului."

c) nulitatea clauzei abuzive prevăzută de art. 9.1. lit. d) din Convenție privind obligația de a plăti "comision de rambursare anticipata 2,5 % din suma rambursata anticipat".

d) nulitatea clauzei abuzive prevăzuta de art. 9.2. din Contract care îndrituiește banca sa modifice unilateral nivelul comisioanelor, dobânzilor și taxelor fără consimțământul împrumutaților "Pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica nivelul comisioanelor, dobânzilor și taxelor fără consimțământul împrumutatului. Noul nivel al comisioanelor va fi publicat in Tariful de comisioane si va fi afișat la sediile băncii.";

Judecătoria Sectorului 1 București, prin sentința civilă nr. 5916/2015 din 2 aprilie 2015 a admis excepția de necompetență materială, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, reținând, în esență, că valoarea obiectului acțiunii reclamanților depășește pragul de 200.000 RON prevăzut de art. 94 pct. 1 lit. j) C. proc. civ.

Pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă cauza a fost înregistrată la 7 septembrie 2015 sub număr de dosar x/2015

Prin sentința civilă nr. 1617 din 15 martie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtele C. Romania S.A. și D.; s-a constatat nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de credit nr x/26.04.2007: art. 8.1 cu referire la dobânda variabilă stabilită în mod unilateral de către bancă; art. 9.1 lit. a) cu privire la comisionul de acordare; art. 9.2 cu privire la dreptul băncii de a notifica nivelul comisioanelor, dobânzilor și taxelor fără consimțământul împrumutatului; s-a dispus obligarea pârâtei să restituie reclamanților suma de 1.657,80 CHF în RON la cursul oficial de la data restituirii efective, cu titlu de comision de acordare, precum și obligarea pârâtei să restituie reclamanților sumele percepute cu titlu de dobândă excedentară, respectiv diferența între dobânda de 6,5% pe an și dobânda variabilă aplicată pe parcursul derulării contractului, de la data încheierii acestuia până în prezent; s-au respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate; s-a dispus obligarea pârâtei la 1.000 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, au formulat apel atât reclamanții B. și A., cât și pârâta C. Romania S.A.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia nr. 1894A/2017 din 1 noiembrie 2017, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B..

Prin aceeași decizie a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă C. Romania S.A.

A schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a obligat pârâta să restituie reclamanților sumele percepute cu titlu de dobândă, respectiv diferența între dobânda de 6.5% pe an și dobânda variabilă aplicată pe parcursul derulării contractului, de la data încheierii acestuia și până la data de 06.09.2010.

A păstrat, în rest, sentința apelată.

În termen legal, reclamanții B. și A. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1894A/2017 din 1 noiembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

În argumentarea cererii de recurs, reclamanții susțin, în esență, că instanța de apel în mod greșit a respins apelul formulat de către aceștia și a admis în parte apelul formulat de bancă, prin nesocotirea normelor de drept material, în vigoare la momentul judecății și prin interpretarea eronată a acestora în raport de exigențele textului de lege.

Precizează că prin cererea de apel reclamanții au înțeles să atace sentința pronunțată de instanța de fond sub aspectul capătului de cerere prin care au solicitat să se constate caracterul abuziv al art. 11.1 din contractul de credit privind riscul valutar, eliminarea acesteia și pe cale de consecință, stabilizarea respectiv, înghețarea cursului de schimb CHF - LEU de la momentul semnării convenției de credit, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului.

Instanța a respins apelul formulat de reclamanți, iar motivarea conține argumente pe care recurenții le consideră date prin aplicarea greșită a legii. Considerentele nu fac altceva decât să analizeze hotărâri ale CJUE și directive europene și să le interpreteze în favoarea instituției bancare, nefiind combătute în niciun fel argumetele reclamanților. Mai mult decât atât, cu privire la aspectele învederate ce privesc înghețarea cursului valutar și denominarea plăților instanța de apel nu a făcut decât aprecieri ce avantajază banca iar, prin greșita interpretare și aplicare a legii instanța a înțeles să respingă apelul formulat deși, atât dispozițiile legale, cât și jurisprudența internă și europeană sunt în sensul celor solicitate de recurenții-reclamanți.

Arată că în ceea ce privește soluția dată asupra apelului declarat de reclamanți, solicită instanței de recurs să constate că, în raport de dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, dispoziția contractuală ce vizează modalitatea de rambursare a împrumutului prevăzută în art. 11.1 din contract, reprezintă o clauză ce nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, deoarece a fost stabilită fără a da posibilitatea reclamantului să influențeze natura ei, contractul de credit încheiat de părți fiind unul standard preformulat, iar condițiile generale de acordare a respectivului credit în CHF fiind practicat de bancă în general pe piață la epoca acordării lui.

Apreciază că această clauză contractuală, care nu au fost negociată direct cu recurenții-reclamnți, este abuzivă în raport de dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prin prisma faptului că prin ea înseși și în lipsa altor prevederi contractuale creează în detrimentul reclamantului și contrar cerințelor bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Acest dezechilibru este dat de suportarea în întregime a riscului valutar de către recurenți, risc valutar care nu este reglementat în nici un fel în contract, obligația de a rambursa creditul în moneda CHF, indiferent de evoluția parității acestei monede străine cu moneda națională, ducând la un efort financiar enorm din partea noastră, plătind o rată lunară ce reprezintă în RON mai mult decât dublă în prezent, față de data încheierii contractului de credit.

În opinia recurenților, instanța națională trebuie să stabilească, ținând cont de criteriile prevăzute articolul 3 aliniatul 1 și articolul 5 din Directiva 93/13 dacă, având în vedere împrejurările proprii ale speței, o astfel de clauză îndeplinește criteriile bunei-credințe, echilibrului și transparenței prevăzute de această directivă (Invitel, C-472/10, RWE Vertrieb, C-92/11).

Deși prin decizia recurată instanța de apel a înțeles să interpreteze în mod greșit directivele și practica europenană, solicită a se constata că se impune a reține și considerațiile Curții Europene de Justiție în cauza Arpad Kasler împotriva OTP din 30 aprilie 2014, C-26/13, situație identică cu cea pendinte.

Solicită a se constata că riscul valutar nu intră în termenul "obiectul principal al contractului".

Inexistența informării este evidentă prin faptul că banca ca și profesionist nu a adus cunoștință recurentului cursul valutar al francului elvețian pe perioadele anterioare contractării creditului. Se observă că un franc elvețian avea la data de 31.12.2004 o paritate de 4,24 RON, iar, ulterior, această paritate a scăzut, ajungând la data de 28.05.2007 la 1,979 RON. În același timp, mai arată recurenții, o atare evoluție a acestei monede nu i se putea cere a fi fost cunoscută de către consumator ce era un neprofesionist.

Or, consideră recurenții, banca a avut cunoștință despre fluctuația foarte mare a acestei monede străine în raport cu moneda națională, de caracterul ei valutar instabil, dar nu a informat consumatorul-client de posibilitatea revenirii acesteia la o valoare ca ceea anterioară încheierii creditului cu consecința inevitabilă a creșterii costului creditului.

Banca nici nu a informat clientul cu privire la instabilitatea valutară a francului elvețian și nici nu a prevăzut în contract o clauză privind suportarea eventualului risc valutar de către ambele părți, fiind evident faptul că dacă banca și-a fi îndeplinit aceste obligații legale, reclamantul ar fi cunoscut consecințele economice ce le-ar suporta și ar fi putut cântării oferta în cunoștință de cauză.

Susțin că obligația recurenților (pensionari) a devenit excesiv de oneroasă - cumpărarea monedei CHF cu RON românești la o valoare mai mare de peste 100 % decât la data încheierii contractului de credit -, datorită unei schimbări excepționale a împrejurărilor - moneda CHF a avut o apreciere radicală față de moneda națională, LEU-ul, prin mecanismul schimbului valutar necesar plății creditului -, aspect ce face vădit injustă obligarea acestora la executarea obligației în continuare în această modalitate deoarece: această împrejurare a intervenit după încheierea contractului; schimbarea împrejurărilor și întinderea lor nu au putut fi prevăzute în mod rezonabil de aceștia prin prisma noțiunii de consumator mediu și normal informat și în lipsa unei informări obiective din partea băncii; recurenții nu și-au asumat riscul schimbării împrejurărilor întrucât în contract nu este menționat nimic în privința riscului valutar; aceștia au încercat negocierea adaptării rezonabile și echitabile a contractului prin negociere directă însă fără succes.

În ceea ce privește soluția dată asupra apelului declarat de banca C. ROMÂNIA S.A., consideră că această decizie a fost dată cu o greșită aplicare a legii.

Aceasta întrucât, orice modificare în privința drepturilor consumatorului sunt obligatorii atât pentru contractele de credit ce vor fi încheiate dar și pentru cele în vigoare, în afara excepțiilor prevăzute expres (cum ar fi art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010) astfel că urmare acestor modificării, în O.G. nr. 21/1992 s-a prevăzut în art. 10 lit. f) dreptul consumatorilor "de a plăti, pentru produsele sau serviciile de care beneficiază, sume stabilite cu exactitate, în prealabil; majorarea prețului, tarifului, taxelor, comisioanelor, dobânzilor, penalităților și a altor eventuale costuri stabilite inițial este posibilă numai cu acordul scris al consumatorului".

Prin urmare, acest text legal modifică implicit dispozițiile din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000 sub aspectul posibilității modificării unilaterale a valorii altor taxe pentru servicii financiare, fără a avea în prealabil acordul consumatorului, în speță fără acordul recurenților.

Deși instanța în mod incorect a apreciat că există acordul recurenților sau acceptarea tacită a acestora cu privire la modificărilor aduse acestor clauze, solicită a se constatat că modificările invocate de bancă nu au fost acceptate de reclamanți nici expres și nici tacit.

Astfel, deși notificarea nr. x/06.09.2010 adresată recurentului A. în vederea modificării contractului a fost semnată de acesta, solicită a se constatat că actul adițional din data de 06.09.2010 nu a fost semnat de recurent, aspect ce presupune că nu și-a dat consimțământul fiind ca atare nul absolut pentru lipsa consimțământului scris, ca și condiție de valabilitate a contractului, condiție esențială, de fond și generală a actului juridic civil.

Totodată, acest act adițional nu poate fi considerat ca fiind acceptat tacit de recurent.

Potrivit art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010:

"Prevederile prezentei ordonanțe de urgență nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, cu excepția dispozițiilor art. 37A1, ale art. 66 - 69 și, în ceea ce privește contractele de credit pe durată nedeterminată existente la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, ale art. 50 - 55, ale art. 56 alin. (2), ale art. 57 alin. (1) și (2), precum și ale art. 66 - 71." iar potrivit art. 40 "Sunt interzise clauzele contractuale care dau dreptul creditorului să modifice unilateral clauzele contractuale fără încheierea unui act adițional, acceptat de consumator. Creditorul trebuie să poată face dovada că a depus toate diligentele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiționale. în cazul modificărilor impuse prin legislație, nesemnarea de către consumator a actelor adiționale prevăzute la alin. (1) este considerată acceptare tacită. în acest caz se interzice introducerea în actele adiționale a altor prevederi decât cele impuse prin legislație. Introducerea în actele adiționale a oricăror altor prevederi decât cele impuse prin legislație sunt considerate nule de drept.".

Or, este de observat că modificările actului adițional propuse de bancă, în afară de art. 67, nu privesc dispozițiile din art. 371 sau din art. 66, 68 și 69 care s-ar impune a fi aplicabile și contractului de credit în curs încheiat de părți și pentru a cărui nesemnare atrage acceptarea tacită ci din contră, se referă la cu totul alte chestiuni contractuale.

În acest context, banca nu putea propune reclamantului o modificare unilaterală a contractului de credit cum ar fi modul de calcul al dobânzii, dobânda anuală efectivă, taxe și comisioane altele decât cel privind rambursarea anticipată și a aprecia că nesemnarea actului adițional presupune o acceptare tacită, deoarece art. 40 nu se aplică în speță în raporturile dintre părți dat fiind faptul că, contractul de credit era în curs la apariția ordonanței de urgență.

Așa fiind, consideră că soluția adoptată de instanța de apel referitor la apelul declarat de bancă a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, în vigoare la momentul judecății dar, și că instanța a dat o greșită interpretare acestor norme aspectele învederate fiind reținute greșit în raport de exigențele textului de lege.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Intimata-pârâtă C. ROMANIA S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, solicitând admiterea excepției și, în consecință, respingerea recursului, ca inadmisibil.

Recurenții-reclamanți au formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 5 octombrie 2018, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 19 aprilie 2019, a fost respinsă excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimata-pârâtă C. ROMANIA S.A. prin întâmpinare; a fost admis în principiu recursul, fiind acordat termen pentru judecarea acestuia la 20 septembrie 2019.

La termenul de judecată din 20 septembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1894A/2017 din 1 noiembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, până la soluționarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluționării cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecății nu mai subzistă, la termenul din 11 noiembrie 2020 s-a dispus repunerea cauzei pe rol și reluarea judecății.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, însă, în cauză, acest motiv de recurs nu-și găsește incidența.

Cu referire la clauza contractuală de risc valutar pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv, contrar susținerilor recurenților, decizia atacată respectă mecanismul de verificare impus de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Este esențial de reținut că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri, aspect reținut în mod corect a rețiut de instanța de apel.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reținut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte" (par. 28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menționat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reținut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 79).

Din Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A. rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

În această cauză, care vizează tocmai o situație precum cea dedusă judecății în prezentul dosar, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., că "articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "că această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, următoarele:

"împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi".

Rezultă că, pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 și 30, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanța de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale și legale, cu referire la clauzele contestate de reclamanți, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății." Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părțile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților.

S-a reținut cu justețe că prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziție legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părți, în același sens - al calificării acestor dispoziții drept norme cu caracter supletiv ce se aplică și în lipsa unei mențiuni exprese în contract, putând fi amintite și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 62/2017.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală, care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, din următoarele rațiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern prevederile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziție legală, este necesară determinarea conținutului noțiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menționate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncția "sau", utilizată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunțate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă (a normelor imperative și a celor supletive), ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere (excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei).

Este de reținut faptul că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de față argumentele anterior expuse, reiese cu evidență faptul că stipulațiile din contractul de credit care prevăd obligația pentru reclamanți, în calitate de împrumutați, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părțile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul național, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noțiunea de obiect principal al contractului, la cerințele de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerințele de echilibru sau de bună-credință etc.

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, faptul că nu a făcut obiectul unei negocieri individuale clauza în litigiu, nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. În acest sens, CJUE a statuat că, potrivit art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

Cu atât mai mult recurenții-reclamanți nu pot invoca greșita aplicare, de către instanța de apel, a prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, text de lege ce vizează consecințele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulității acesteia și că textul de lege pretins încălcat de către prima instanță de control judiciar este inaplicabil raportului juridic dedus judecății.

Sunt nefondate și criticile recurenților referitoare la încălcarea dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010, întrucât aplicarea art. 40, art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, a căror încălcare o reclamă recurenții, s-a făcut în litera și spiritul legii.

Dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010 nu pot fi interpretate decât în contextul respectării obligatorii a prevederilor ordonanței referitoare la alinierea contractelor de credit, respectiv a art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010.

Potrivit art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, în forma în vigoare de la publicare până la 02.01.2011, când textul a suferit modificări prin Legea nr. 288/2010 de aprobare a ordonanței:

"(1) Pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligația ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență.

(2) Modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiționale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență.

(3) Creditorul trebuie să poată face dovada că a depus toate diligențele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiționale.

(4) Se interzice introducerea în actele adiționale a altor prevederi decât cele din prezenta ordonanță de urgență. Introducerea în actele adiționale a oricăror altor prevederi decât cele impuse de prezenta ordonanță de urgență sunt considerate nule de drept.

(5) Nesemnarea de către consumator a actelor adiționale prevăzute la alin. (2) este considerată acceptare tacită."

Prin urmare, în varianta inițială a O.U.G. nr. 50/2010, la art. 95 se prevedea că alinierea contractelor de credit la acest act normativ era obligatorie, nefiind admise derogări nici din partea consumatorilor, nici din partea băncii, astfel că în speță, nu suntem în situația unei modificări contractuale prin libera voință a părților, ci în situația conformării contractului în derulare cu prevederile ordonanței, fiind nefondate criticile recurenților-reclamanți sub aspectul aplicării greșite a dispozițiilor art. 40, art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010.

Cum în mod legal a reținut și instanța de control judiciar, banca s-a conformat exigențelor primului alineat al art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010, actul adițional a fost considerat acceptat tacit și, pentru viitor, prevederile acestuia au înlocuit clauza din contractul inițial, art. 8.1 din contract referitoare la dobânda variabilă stabilită în mod unilateral de bancă.

Astfel, cum în mod corect a reținut și instanța de apel, între părțile din prezenta cauză a intervenit o modificare a contractului de credit în condițiile art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010 în forma inițială, cerințele legale prevăzute de acest text fiind satisfăcute. Acceptarea tacită a produs efecte în speță, dată fiind lipsa notificării în termenul de 60 de zile prevăzut de art. II din Legea nr. 288/2010 (pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori), potrivit căruia actele adiționale încheiate și semnate până la data intrării în vigoare a prezentei legi în vederea asigurării conformității contractelor cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010 își produc efectele în conformitate cu termenii contractuali agreați între părți (alin. (1). Actele adiționale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi, își vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepția cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi (alin. (2).

Așa fiind, s-a reținut cu justețe că, în cauză, contractul de credit a fost modificat începând cu 06.09.2010 prin actul adițional încheiat în condițiile art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010 în forma inițială și art. II din Legea nr. 288/2010; că în privința dobânzii, de la data de 06.09.2010 nu s-a mai aplicat clauza art. 8.1 din contractul de credit, ci clauza art. 3 din actul adițional, conform căreia dobânda este compusă din marja fixă a băncii de 6,77% și indicele de referință LIBOR la 3 luni, iar ca efect al acestei modificări nu mai poate fi dispusă restituirea prestațiilor ulterior intervenirii actului adițional, respectiv 06.09.2010.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu se confirmă motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și invocat de recurenți, decizia atacată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1894A/2017 din 1 noiembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat, menținând decizia recurată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1894A/2017 din 1 noiembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 noiembrie 2020.