ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2288/2021

Ședința publică din data de 3 noiembrie 2021

Asupra recursurilor de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 26.10.2017, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâta C. (fostă D.), solicitând: să se constate existenta clauzelor abuzive prevăzute în contractul de credit nr. x din 19.10.2007 privind art. 4.5 referitoare la modificarea ratei dobânzii și a comisioanelor bancare, art. 4.8, art. 4.9 privind dobânda penalizatoare, art. 4.10 pct. a - comisionul de acordare de 1.00 %, pct. b - comisionul de administrare lunară de 0,10%, pct. c - comision de evaluare a garanției in sumă de 360,00 Ron, pct. d - comision de rambursare anticipată de 2,50% care poate fi modificat oricând de către bancă pe întreaga perioadă de creditare, pct. e - alte comisioane stabilite de bancă pentru orice modificări ale condițiilor de creditare inițiale și în consecința nulitatea acestor clauze; să se constate existenta clauzelor abuzive din actul adițional la contractul de credit nr. x din 24.10.2007 privind art. 1, referitor la dobânzi, comisioane bancare și alte costuri percepute de bancă punctele 1,2,3,4,5,6,7,8,9, ANEXA 1 - punctele 3.2, 3.3, și în consecință nulitatea acestor clauze; să se constate că pârâta a majorat abuziv pe parcursul derulării contractului de credit nr. x 19/10/2007 și a actului adițional nr. x la contractul de credit dobânda și comisioanele fără a negocia cu reclamanții, cu încălcarea art. 14 si 9 din legea 190/1999, a O.U.G. nr. 174/2008 și a prevederilor Legii 293/2000; obligarea pârâtei la plata sumelor achitate în plus peste plafonul dobânzii curente de 5,90% pe an stabilită la data încheierii contractului de credit și a DAE actualizată cu dobânda legala de la data plații fiecărei rate până la data introducerii acțiunii; obligarea pârâtei la plata către reclamanți a sumelor percepute cu titlu de comision de acordare l,00%, comision de administrare 0,10%, comision de evaluare a garanției în sumă de 360,00 RON, comision de rambursare anticipată de 2,50%, comision unic în valoare de 250 Ron pentru servicii prestate la cererea împrumutatului, comision de administrare cont curent 1,5 Ron/luna actualizate cu dobânda legala calculata de la data plății fiecărui comision până la data introducerii acțiunii; să se dispună înghețarea cursului de schimb valutar CHF/LEU la valoarea de la momentul semnării contractului 19 10 2007, curs care sa poată fi valabil pe toate perioada derulării contractului; obligarea pârâtei să plătească reclamanților sumele achitate în plus în temeiul contractului de credit, rezultate din diferența de curs valutar valabilă la momentul efectuării fiecărei plați și cursul valutar valabil de la data semnării contractului de credit 19.10.2007, sume la care urmează sa se calculeze si dobânda legala aferenta până la data introducerii acțiunii; eliminarea clauzelor din contract declarate nule; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecata onorariu avocat, onorariu expert si alte cheltuieli ocazionate cu acest proces.

Prin sentința civilă nr. 1055/10.04.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, instanța a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. si B., în contradictoriu cu pârâta C. (fostă D.), a constatat nulitatea absolută parțială a clauzei prevăzute la art. 4.5 din contractul de credit inițial nr. x/19.10.2007 privind mențiunea "banca își rezervă dreptul de a modifica dobânzile și comisioanele bancare", a obligat pârâta să restituie reclamanților, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plății, sumele încasate de la aceștia cu titlu de diferență de dobândă nedatorată, urmare a modificării unilaterale de către pârâtă, începând cu luna octombrie 2007 și până la data semnării actului adițional din data de 26.10.2010, precum și la plata dobânzii legale aferente, calculată asupra fiecărei sume percepute astfel cum s-a arătat anterior, de la data încasării de către pârâtă și până la data plății efective; a respins celelalte pretenții formulate de reclamanți ca neîntemeiate și a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți.

Prin decizia civilă nr. 303/A/2019 din 21 februarie 2019, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-pârâtă C. S.A. (fosta D.), împotriva sentinței civile nr. 1055 din 10.04.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă; a admis apelul formulat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva aceleiași sentințe; a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută și a clauzei stipulate la art. I pct. 8 din Actul adițional intrat în vigoare la data de 22.12.2010, și a clauzei stipulate la art. 3.3 din Anexa I la acest Act adițional, referitoare la comisionul de administrare cont curent; a obligat pârâta să restituie reclamanților sumele achitate de aceștia cu titlu de comision de administrare cont curent, în temeiul actului adițional menționat, la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată de la data fiecărei plăți și până la data introducerii acțiunii (26.10.2017) și la plata către reclamanți și a sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată fond, reprezentând parte din onorariul de expertiză extrajudiciară; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate și a respins ca neîntemeiată cererea apelanților-reclamanți privind cheltuielile de judecată din apel.

Împotriva deciziei civile nr. 303/A/2019 din 21 februarie 2019, a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă au declarat recurs reclamanții A., B. și pârâta C. S.A..

Prin memoriul de recurs, recurenții-reclamanți A. și B. au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare curții de apel.

Motivele invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurenții susțin că analiza dobânzii prin raportare la actul adițional fără dată certă din 22.12.2010, prin care instanța a constatat că nu are caracter abuziv art. 1 pct. 2 din actul adițional cu privire la rata dobânzii și motivarea instanței în sensul că recurenții-reclamanți prin semnarea actului adițional și-au însușit acest calcul și tip de dobândă variabilă nu pot fi primite, hotărârea fiind dată cu încălcarea Legii nr. 193/2000, art. 4 alin. (1), (2), (3), (4), (6) și art. 3 din Directiva nr. 93/13.

Recurenții-reclamanți consideră că, motivarea instanței în sensul că nu este îndeplinită cerința existenței dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, nu poate fi primită, atâta timp cât din modul de redactare nu se poate deduce, în mod clar și inteligibil, care va fi evoluția în timp a părții variabile a dobânzii pe care recurenții-reclamanți trebuie să o plătească băncii, criteriile în funcție de care va stabili această componentă a dobânzii, conducând la un vădit dezechilibru între drepturile și obligațiile părților în defavoarea consumatorilor.

Totodată, potrivit recurenților-reclamanți, prin modalitatea în care instanța de apel a constatat că nu au caracter abuziv comisioanele existente în cuprinsul contractului de credit inițial, comisioanele de acordare, de administrare lunară a creditului de evaluare a garanțiilor și de rambursare anticipată, precum și comisionul unic din actul adițional menționat la art. 3.2, cu excepția comisionului de administrare cont curent, au fost încălcate dispozițiile art. 95 din Legea nr. 190/94 raportat la art. 68 lit. c) din O.U.G. nr. 50/2010.

În opinia recurenților-reclamanți, motivarea hotărârii instanței de apel cu privire la stabilizarea cursului de schimb valutar de la momentul semnării contractului, invocând principiul nominalismului monetar, este insuficientă.

Recurenții-reclamanți după indicarea dispozițiilor O.G. nr. 21/1992, art. 18, 21, 40, art. 960-970 C. civ., fără a concretiza în ce constau presupusele încălcări ale instanței de apel și după o prezentare a dispozițiilor art. 4 alin. (3), Directiva 93/2013/CEE, ce se transpun în art. 14 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, precum și referiri la Norma B.N.R. nr. 17/2003, consideră că aplicând teoria impreviziunii astfel cum a fost dezvoltată prin deciziile Curții Constituționale nr. 623/2016 respectiv 62/2017, instanțele adaptează contractul de credit în CHF la cursul momentului acordării împrumutului, situație ignorată de instanța de apel.

Pentru aceste motive, recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, schimbarea în parte a hotărârii atacate, cu reținere spre rejudecare prin evocarea fondului, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului declarat de reclamanții A. și B. prin raportare la prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., solicitând să se anuleze recursul, iar pe fond respingerea recursului ca neîntemeiat.

Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă C. (fostă D.) a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, casarea hotărârii atacate, rejudecarea cauzei și schimbarea în tot în sensul admiterii apelului și respingerea acțiunii.

Motivele invocate sunt, în esență, următoarele:

În temeiul dispozițiilor art. 38 coroborat cu art. 39 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat introducerea în cauză a noilor creditori, respectiv E.. și F. S.A., motivat de faptul că drepturile și obligațiile de drept procesual sau substanțial, inclusiv calitatea procesuală, au fost transferate anterior fuziunii prin absorbție prin contractul cadru de vânzare - cumpărare creanțe din 20.10.2008.

În susținerea motivelor de recurs invocate, recurenta-pârâtă a arătat, în esență, că soluția de respingere a apelului ca neîntemeiat este nelegală atât în ce privește constatarea caracterului abuziv al clauzei, cât și la obligarea pârâtei la restituirea dobânzii contractuale, dar și dobânzii legale aferente.

Astfel, recurenta-pârâtă arată că "deși instanța de apel reține dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală, constată că mențiunea anterior este abuzivă, în ciuda faptului că nu precizează care este temeiul de drept avut în vedere".

Recurenta-pârâtă susține că, instanța de apel nu a dat eficiență juridică prevederilor alin. (1) lit. A) al Anexei la Legea 193/2000, reținând că incidentă în prezenta cauză este legea anterior indicată, dar nu a avut în vedere toate regulile instituite cu caracter expres de aceasta.

În opinia recurentei-pârâte prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată.

De asemenea, recurenta-pârâtă arată și faptul că dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este o consecință a caracterului variabil al dobânzii, pentru care chiar împrumutatul a optat prin cererea de creditare, fiind conformă manifestării sale de voință, exprimată la data încheierii contractului de credit.

În continuare, recurenta-pârâtă susține că în mod nelegal instanța de apel a dispus admiterea apelului debitorilor cu privire la comisionul de administrare cont curent din Actul Adițional. În dezvoltarea acestor critici arată că în cuprinsul considerentelor instanța de apel nu verifică îndeplinirea condițiilor în materia protecției consumatorului, iar caracterul diferit al comisionului de administrare cont curent față de comisionul de administrare credit, nu exclude posibilitatea creditorului bancar de a percepe cele două comisioane concomitent.

Recurenta-pârâtă mai critică decizia atacată pentru nelegalitate din prisma obligării acesteia la plata dobânzii penalizatoare față de cele două clauze constatate ca fiind abuzive, clauza privind dobânda contractuală din contractul de credit inițial și clauza privind comisionul de administrare cont curent din Actul Adițional. Potrivit recurentei, soluția este nelegală atât din prisma obligației de plată, cât și din prisma perioadei pentru care a fost reținută.

Totodată, recurenta-pârâtă a susținut ipoteza de raționament "reduction ad absurdum", arătând că în situația în care ar datora dobândă legală, cu titlu moratoriu, aceasta se impune a fi calculată de la data rămânerii definitive a soluției pronunțate în prezenta cauză, indicând și practica judiciară ce a validat acest raționament.

În final, recurenta-pârâtă susține că a fost obligată de instanța de apel la plata sumei de 1000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată privind onorariul expertului extrajudiciar cu aplicarea eronată a prevederilor art. 451 C. proc. civ.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Recurenții-reclamanți au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului declarat de pârâta C. S.A., ca nefondat.

Pe baza cererilor de recurs și a întâmpinărilor depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Prin încheierea din 27 mai 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursurile.

Prin încheierea din 18 noiembrie 2020, s-a dispus suspendarea judecării recursului, până la soluționarea cauzei C-269/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Judecarea cauzei a fost reluată la 12 mai 2021.

Prin încheierea din 15 septembrie 2021 s-a dispus introducerea în cauză a intimatei F. S.A..

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Cu privire la recursul declarat de recurenții-reclamanți

Referitor la criticile încadrate în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin care recurenții-reclamanți invocă încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (1), (2), (3), (4), (6) și art. 3 din Directiva 93/2013 cu privire la clauza care reglementează dobânda contractuală, inserată în cuprinsul actului adițional fără dată certă care a intrat în vigoare la 22.12.2010, Înalta Curte reține că acestea sunt nefondate, deoarece, în mod corect a argumentat instanța de apel că, pentru a se reține caracterul abuziv al clauzei privind modalitatea de calcul al dobânzii variabile, este necesar a se proba că aceasta creează, în detrimentul consumatorului și contrar bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Or, în condițiile în care formula de calcul a dobânzii este clar determinată, cuprinzând elemente obiective ce pot fi verificate, fiind stipulată în mod clar în actul adițional, nu se poate considera că împrumutații au fost prejudiciați, aceștia fiind informați chiar la momentul semnării actului adițional de modalitatea de calcul a dobânzii, astfel încât nu este fondată critica recurenților în sensul că din modul de redactare al clauzei nu se poate deduce care va fi evoluția în timp a părții variabile a dobânzii.

Cu privire la susținerile recurenților-reclamanți prin care critică modalitatea în care instanța de apel a constatat că nu au caracter abuziv comisioanele existente în cuprinsul contractului de credit inițial, arătând că au fost încălcate dispozițiile art. 95 din Legea nr. 190/94 raportat la art. 68 lit. c) din O.U.G.50/2010, instanța supremă reține că acestea sunt nefondate.

Înalta Curte constată că, în mod corect a argumentat Curtea de apel că, pentru a se reține caracterul abuziv al clauzelor din contractul de credit inițial privind comisionul de administrare lunară a creditului, de acordare și de evaluare a garanțiilor, este necesar a se proba că acestea creează, în detrimentul consumatorilor și contrar bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Or, în condițiile în care aceste comisioane sunt percepute pentru demersurile efectuate de bancă în vederea administrării sau acordării creditului, iar obligațiile de plată au fost stipulate în mod clar și inteligibil, indicându-se cuantumul comisionului datorat și scadența acestuia, nu se poate considera că împrumutații au fost prejudiciați, fiind informați chiar la momentul semnării convenției de credit cu privire la obligația ce le incumbă, astfel încât nu poate fi primită critica recurenților în sensul că aceste clauze creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

În cauză există suficiente criterii care să confere consumatorilor posibilitatea să prevadă consecințele economice care rezultă din clauzele contractuale în ceea ce îi privește. Valoarea comisioanelor, metoda de calcul și data scadenței rezultă din stipulațiile contractuale, iar motivele perceperii lor rezultă cu ușurință din denumirea acestora, recurenții-reclamanți fiind în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea comisioanelor în ceea ce îi privește.

Dimpotrivă, chiar denumirea acestor comisioane relevă, fără echivoc, rațiunea perceperii lor, respectiv activitatea de administrare a creditului, de acordare, de evaluare a garanțiilor, termenii neavând caracter tehnic, de specialitate, ci reprezintă termeni comuni, uzuali, des utilizați în limbajul curent, așa încât nu poate pune probleme de înțelegere.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al clauzelor contestate din convenția de credit, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții).

În cauza menționată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Totodată, instanța de apel a apreciat în mod corect că art. 4 lit. d) - comisionul de rambursare anticipată, din contractul inițial, respectiv art. 3.2- comisionul unic,din Actul Adițional, nu au caracter abuziv, față de prevederile art. 66-68, coroborat cu art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, precum și ale O.U.G. nr. 99/2006.

Argumentele expuse de recurenții-reclamanți referitoare la îndeplinirea cerințelor privind dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților și caracterul clar și inteligibil al respectivelor clauze contractuale nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate, în condițiile în care acestea sunt expuneri pur teoretice, în raport de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Totodată, criticile recurenților-reclamanți referitoare la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar vor fi înlăturate.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s.

Totodată, prin hotărârea nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva C. S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, că, " (...) din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că instanța de apel a stabilit, printr-o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 1578 C. civ., că în speță clauza criticată din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, normă legală care are caracter supletiv și care se aplică, astfel cum a reținut Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea recentă analizată în precedent, în raportul juridic dedus judecății în absența unui acord diferit al părților în această privință.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat transpune o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864. Potrivit art. 1578 alin. (1) C. civ., obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract.

De asemenea, trebuie notat că părțile nu au o prevedere contractuală derogatorie sub acest aspect.

În atare context, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte de Casație și Justiție va înlătura și critica formulată prin prisma aceluiași motiv de recurs, ce se referă la teoria impreviziunii și la aplicarea deciziei nr. 623/2016 a Curții Constituționale.

Spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze și de nulitatea acesteia, care se analizează pentru motive anterioare și/sau concomitente încheierii contractului, impreviziunea privește un contract valabil încheiat, care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților, produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

Deși nu a cunoscut o consacrare legală expresă sub imperiul dispozițiilor C. civ. de la 1864, doctrina și practica, în special în materia contractelor comerciale internaționale, au recunoscut posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii ca o excepție de la principiul forței obligatorii a contractului, în cazul ruperii echilibrului contractual în urma schimbării împrejurărilor avute în vedere de către părți la momentul încheierii contractului, urmând ca în aplicarea acestei teorii, să fie reajustate drepturile și obligațiile părților, precum și întinderea acestora.

Prin decizia nr. 623/2016 a Curții Constituționale s-a statuat că impreviziunea, aplicabilă potrivit concepției instanței de contencios constituțional și în regimul C. civ. de la 1864, intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepțional și exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privința amplorii și efectelor sale.

Față de argumentele expuse în precedent referitoare la teoria impreviziunii, Înalta Curte de Casasție și Jutiție constată că reclamanții nu urmăresc adaptarea pentru viitor a efectelor contractului, astfel încât prestațiile părților să fie unele echilibrate, ci ajustarea prestațiilor față de configurarea dată acestora la momentul încheierii convenției, când nu exista dezechilibrul contractual pretins de către reclamanți, ceea ce contravine scopului și mecanismului remediului impreviziunii și pune în mod nepermis semnul egalității între impreviziune și nulitate.

Cu privire la recursul declarat de recurenta-pârâtă

Criticile recurentei-pârâte, cu privire la anularea clauzei privind dobânda variabilă din contractul de credit inițial, în sensul că în cauză sunt incidente prevederile pct. 1 lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000, iar prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, nu pot fi reținute.

Conform prevederilor pct. 1 lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare la momentul încheierii contractului de credit - 19.10.2007):

"(1) Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul".

În raport de aceste dispoziții legale, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că dispozițiile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 care prevăd posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există o motivație întemeiată, iar consumatorul are libertatea de a rezilia contractul, trebuie interpretate în lumina principiilor instituite prin art. 1 din Legea nr. 193/2000.

Așadar, pe de o parte "motivele întemeiate" nu pot consta decât în acele situații care sunt precis determinate în contract și au un caracter obiectiv, iar, pe de altă parte, modificarea obligațiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Totodată, în cauza Bogdan Matei și Ioana Ofelia Matei împotriva S.C. VOLKSBANK ROMÂNIA S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, așa cum rezultă în special din articolele 3 și 5 din Directiva 93/13, precum și din cuprinsul punctului 1 lit. j) și l) și din cuprinsul punctului 2 lit. b) și d) din anexa la această directivă, prezintă o importanță esențială pentru respectarea cerinței privind transparența aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele și particularitățile mecanismului de modificare a ratei dobânzii și relația dintre această clauză și alte clauze referitoare la remunerația creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, deși potrivit legislației naționale și comunitare, recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută, doar dacă exista un motiv întemeiat, precizat în contract, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă sunt încălcate normele de drept naționale și comunitare întrucât nu sunt indicate în contract motivele întemeiate care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută.

Potrivit dispozițiilor art. 4.5 din contractul de credit x/19.10.2007, "banca își rezervă dreptul de a modifica dobânzile și comisioanele bancare".

Astfel de clauze contractuale, precum cea inserată la art. 4.5 din contractul de credit inițial, care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii lunare, ridică problema previzibilității pentru consumator a majorării acestor costuri în funcție de criteriul neindicat în contract, așadar prevăzut în mod netransparent.

Contrar susținerilor băncii recurente, aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și contrar exigențelor bunei-credințe, nefiind, astfel, incidentă situația prevăzută de pct. 1 lit. a) din lista anexă la Legea nr. 193/2000, în condițiile în care în contract nu au fost definite în vreun fel criteriile ce urmau a fi avute în vedere de recurenta-pârâtă pentru modificarea dobânzii. În consecință, lipsa oricărui reper în contractul de credit a lăsat consumatorii-intimați într-o stare de echivocitate, lipsită de claritate, conferind băncii posibilitatea de a modifica unilateral contractul în raport de interesele sale financiare, în detrimentul consumatorilor.

Susținerile recurentei-pârâte, în sensul că notificarea băncii, coroborată cu posibilitatea oferită intimaților de a rezilia contractul, are natura juridică a unei oferte de modificare a actului juridic, reprezintă critici de netemeinicie, ce excedează analizei de nelegalitate care se efectuează în calea de atac a recursului.

Critica privitoare la incidența în cauză a art. 9 indice 3 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor nu poate fi, de asemenea, reținută.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că art. 9 indice 3 lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 a fost introdus prin punctul 9 din O.U.G. nr. 174/2008 începând cu 27.12.2008, iar în raport de data încheierii contractului de credit: 19.10.2007 și de principiul neretroactivității legii, această dispoziție legală nu este incidentă în cauză.

Criticile recurentei-pârâte prin care susține că în mod nelegal instanța de apel a dispus admiterea apelului debitorilor cu privire la comisionul de administrare cont curent din Actul Adițional, nu vor fi reținute.

Conform prevederilor art. 35 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 50/2010: "fără a aduce atingere prevederilor legale privind modificarea dobânzii, pe parcursul derulării contractului de credit […] se interzice introducerea și perceperea de noi taxe, comisioane, tarife, speze bancare sau orice alte costuri aferente contractului, cu excepția costurilor specifice unor servicii suplimentare solicitate în mod expres de consumator, neprevăzute în contract și care nu erau oferite consumatorilor la data încheierii acestuia. Aceste costuri neprevăzute vor fi percepute numai pe baza unor acte adiționale acceptate de consumator. Sunt exceptate costurile impuse prin legislație."

În raport de aceste dispoziții legale, Înalta Curte reține că în mod corect a constatat instanța de apel că sunt nelegale clauzele stipulate la art. I pct. 8 din actul adițional intrat în vigoare la 22.12.2010 și la art. 3 din Anexa I la acest act adițional, care reprezintă comisionul de administrare cont curent în valoare de 1,5 ron/lună, fiind interzisă perceperea unor comisioane noi prin actele adiționale la contratul de credit inițial.

Totodată, Înalta Curte constată că potrivit art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, care reglementează actul adițional:

"pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz, penalități, precum și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor", astfel încât criticile prin care recurenta susține că nu este exclusă posibilitatea creditorului bancar de a percepe cele două comisioane concomitent, nu pot fi reținute.

Cu privire la susținerile recurentei-pârâte prin care critică obligarea acesteia la plata dobânzii penalizatoare față de clauza privind dobânda contractuală din contractul de credit inițial, anulată prin sentința primei instanțe, Înalta Curte reține că această critică este invocată omisso medio, nefăcând obiectul susținerilor părților sau ale verificărilor realizate de instanța de apel, ceea ce atrage incidența dispozițiile 488 alin. (2) din C. proc. civ.

Întrucât acest motiv nu a fost supus dezbaterii și unei dezlegări proprii a instanței de apel, acesta nu poate fi analizat direct în calea de atac a recursului.

În ceea ce privește critica recurentei-pârâte referitoare la dobânda penalizatoare din prisma clauzei privind comisionul de administrare cont curent din actul adițional, anulată de instanța de apel, Înalta Curte reține ca aplicând prevederile art. 1092 și 994 C. civ. de la 1864, privind plata nedatorată, la situația de fapt, instanța de apel a constatat în mod corect că dobânda legală se va calcula de la data plății sumelor percepute în mod nelegal și până la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., acesta poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Înalta Curte constată că, în analiza efectuată, reflectată în considerentele hotărârii nu se poate reține nemotivarea sau motivarea contradictorie, în condițiile în care instanța de apel a procedat la o analiză corespunzătoare a condițiilor ce trebuie îndeplinite pentru a reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale, așa cum acestea sunt reglementate de legislația privind protecția consumatorului prin art. 4 din Legea nr. 193/2000, în consens cu dispozițiile Directivei 13/93 și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În cauză, instanța de prim control judiciar a respectat exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale analiza motivelor de apel invocate, motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată de instanță, astfel că nu se poate invoca nemotivarea hotărârii.

Criticile referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu expert extrajudiciar, exprimate prin cererea de recurs, nu pot fi reținute. Înalta Curtea constată că în mod corect instanța de apel a aplicat prevederile art. 453 C. proc. civ., astfel încât nu se poate reține că obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 RON a fost dispusă cu nesocotirea dispozițiilor legale incidente.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de recurenții-reclamanți A. și B. și de recurenta-pârâtă C. S.A. (fostă D.) împotriva deciziei civile nr. 303/A din 21 februarie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenții-reclamanți A. și B. și de recurenta-pârâtă C. S.A. (fostă D.) împotriva deciziei civile nr. 303/A din 21 februarie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 noiembrie 2021.