ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 698/2021

Ședința publică din data de 23 martie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 20 octombrie 2017 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2017, astfel cum a fost modificată la 10 noiembrie 2017, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța:

- să se constate nulitatea și caracterul abuziv al clauzei de risc valutar;

- ca efect al constatării caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, să fie obligată pârâta la înghețarea/stabilizarea cursului valutar la valoarea de la data semnării contractului;

- să se constate nulitatea și caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 4.1 și 4.3 privind dobânda aplicabilă creditului ulterior primelor 12 luni de contract și modalitatea de aplicare, având în vedere că dobânda devine variabilă;

- să se constate nulitatea și caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 4.7 privind modul de calcul și aplicarea dobânzii și comisionului de administrare;

- să se constate nulitatea și caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 4.11 lit. b) privind comisionul de administrare lunară a creditului aplicat la valoarea soldului creditului;

- să se constate nulitatea și caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 4.11 lit. c) privind comisionul de evaluare a garanției, în sumă de 440 RON;

- să se constate nulitatea și caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 4.11 lit. e) privind alte comisioane stabilite de bancă pentru orice modificări, pârâta urmând să precizeze dacă a aplicat astfel de comisioane și care a fost cuantumul acestora;

- să fie obligată pârâta la restituirea diferențelor încasate peste cursul valutar de la momentul semnării contractului, ca efect al constatării nulității absolute a clauzei de risc valutar.

În drept, au fost invocate dispozițiile Directivei 93/13/CEE/5.04.1993 și ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, Legii nr. 363/2007, O.U.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 174/2008.

Prin sentința civilă nr. 667 din 12 martie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea și a constatat nulitatea absolută a clauzelor stipulate la art. 4.11 lit. b) și c) referitoare la comisionul de administrare și la comisionul de evaluare a garanției. Totodată, a obligat-o pe pârâtă să restituie reclamanților sumele încasate cu titlu de comision de administrare și de evaluare garanție, precum și la plata dobânzii legale aferentă acestor sume de la data plății până la restituirea efectivă.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanții A. și B., cât și pârâta C. S.A., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

În fața instanței de apel, la 17 ianuarie 2019, D. S.A. a depus la dosar răspuns la întâmpinare, în cuprinsul căruia a arătat că, prin sentința civilă nr. 1899/2018 din 21 noiembrie 2018 a Tribunalului Specializat Cluj, pronunțată în dosarul nr. x/2018, a fuzionat cu pârâta C. S.A., aceasta din urmă fiind absorbită.

De asemenea, a precizat că, urmare a fuziunii, pârâta C. S.A. și-a pierdut personalitatea juridică și că, preluând cu titlu universal patrimoniul acesteia, i-au revenit toate drepturile din și în legătură cu litigiul dedus judecății sub nr. x/2017, dobândind astfel calitate procesuală pasivă în cauză.

A mai arătat D. S.A. că, urmare a fuziunii, a preluat doar o parte din portofoliul de creditare al societății bancare absorbite, creditul reclamanților rămânând în patrimoniul E. S.A. ca efect al cesiunii de creanță încheiate între aceasta din urma și societatea absorbită la 27 martie 2018, înscris aflat la dosarul de apel. În considerarea celor expuse, D. S.A. a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

La 11 aprilie 2019, în baza art. 63 C. proc. civ., E. S.A. a depus la dosar cerere de intervenție accesorie, evocând același act de cesiune de creanță, încheiat la 27 martie 2018.

Prin decizia civilă nr. 683/2019 din 11 aprilie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelurile formulate de reclamanții A. și B. și de pârâta D. S.A., împotriva sentinței civile nr. 667 din 12 martie 2018 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis în parte cererea, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei de la art. 4.1 teza a III-a din contractul de credit nr. x/05.06.2007, în ceea ce privește stabilirea indicelui de referință în funcție de costul surselor de finanțare și evoluția dobânzii la creditele ipotecare de pe piața bancară din România și a clauzei stipulate la art. 4.3 din contract cu privire la sintagma "indicele de referință stabilit de Banca". În rest, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, i-a obligat pe intimații-reclamanți către apelanta-pârâtă la plata sumei de 940,65 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel și a luat act că intervenienta accesorie E. S.A. și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A. și B., pârâta D. S.A. și intervenienta accesorie E. S.A., solicitând casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Fără să indice în mod expres motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., au subliniat și că instanța de prim control judiciar s-a rezumat la a motiva în mod superficial sau chiar deloc soluția pronunțată prin hotărârea recurată cu privire la anumite capete de cerere.

Recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel, aplicând greșit dispozițiile Legii nr. 193/2000, a reținut în mod eronat că clauzele referitoare la comisioanele de administrare a creditului și de evaluare de garanții se încadrează în noțiunea de "obiect principal al contractului". În acest sens, au invocat jurisprudența C.J.U.E., respectiv hotărârile pronunțate în cauzele Matei, C -143/13, Kasler și Rabay C - 26/13, în care s-a stabilit că se circumscriu acestei noțiuni, conform art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, clauzele contractuale vizând prestațiile esențiale ale unui contract, iar nu și cele cu caracter accesoriu.

Față de cele mai sus consemnate, reclamanții au arătat că perceperea unor comisioane de risc/de administrare, de evaluare garanții nu reprezintă prestații esențiale în cadrul unui contract de credit bancar, întrucât acest tip de convenții pot exista și în lipsa perceperii unor atare comisioane, iar curtea de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material evocate.

De asemenea, au invocat caracterul preformulat al contractului în litigiu, lipsa negocierii clauzelor și faptul că banca pârâtă nu a dovedit contrariul în speță, deși îi revenea sarcina probei acestui aspect.

Referitor la clauza privind comisionul de administrare, au precizat că în contract nu sunt prevăzute serviciile bancare prestate în schimbul acestui comision, care în realitate nu constituie decât o dobândă mascată. Totodată, au precizat că acest comision este perceput în lipsa unor contraprestații efective din partea băncii.

Apreciază recurenții că disimularea unei părți a dobânzii sub denumirea de comision este o dovadă de netăgăduit a relei credințe a băncii, întrucât, pe de o parte, reprezintă o modalitate de inducere în eroare a clienților, prin prezentarea de dobânzi avantajoase, în raport cu ofertele altor bănci care acționau pe aceeași piață relevantă cu banca, dar care în realitate, datorită adăugării la DAE a comisionului de administrare, nu mai erau chiar atât de avantajoase, și, pe de altă parte, reprezintă o modalitate de procurare a unui avantaj concurențial contrar uzanțelor cinstite ale comercianților.

În ceea ce privește analiza clauzei vizând suportarea riscului valutar exclusiv de către împrumutați, reclamanții au menționat că instanța de apel a motivat în mod greșit aplicarea principiului nominalismului, întrucât acesta nu are caracter absolut.

Recurenții-reclamanți au evocat hotărârile pronunțate de C.J.U.E. în cauzele C-484/08, C-241/98 și C-26/13, din perspectiva cărora au consemnat că instanța de apel a ignorat în analiza sentinței tribunalului că cenzura "redactării clauzelor într-un limbaj clar și inteligibil trebuie făcută nu raportat la dreptul comun, ci prin prisma legislației speciale, privind protecția consumatorului".

În considerarea celor anterior expuse, recurenții-reclamanți au solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

II. În memoriul de recurs depus la dosar, pârâta D. S.A. a indicat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., susținând astfel că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii și, respectiv că, a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Recurenta-pârâtă a precizat că soluția instanței de apel, prin care au fost constatate abuzive clauzele stipulate la art. 4.1 teza a III-a și art. 4.3 din contractul de credit nr. x/05.06.2007, cu privire la sintagma "indicele de referință stabilit de Bancă", a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material fiind întemeiată pe considerente contradictorii.

Astfel, a arătat că instanța de apel nu a detaliat pretinsul dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și nu a consemnat în ce anume ar consta acesta în concret.

Totodată, a apreciat considerațiile instanței de prim control ca având caracter general, fără să fie rezultatul unei analize reale a speței deduse judecății, raționamentul dezvoltat fiind consecința aplicării eronate a legislației în materia protecției consumatorilor.

A mai notat de asemenea că, în mod greșit, curtea a calificat clauza privind variațiile dobânzii ca valorificând un drept pur potestativ prin care poate modifica unilateral dobânda contractuală, în baza unor elemente subiective. Contrar celor consemnate de instanța de apel, recurenta-pârâtă a arătat că criteriul de variație este unul obiectiv, exterior voinței părților și că, în mod contradictoriu, curtea a apreciat că oferă creditorului un drept discreționar.

În continuare, a susținut că instanța de apel nu a dat eficiență prevederilor alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000, intitulată "Lista cuprinzând clauzele considerate ca fiind abuzive", care nu se opun clauzelor prin care un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator, fără notificare prealabilă, dacă are o motivație întemeiată, în contextul în care legiuitorul a statuat că profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil celelalte părți contractante, iar pentru acestea din urmă a prevăzut libertatea de a rezilia imediat contractul.

Față de cele mai sus expuse, recurenta-pârâtă a apreciat că în privința dobânzii, legiuitorul a avut în vedere imposibilitatea ca părțile să prevadă de la început o dobândă aplicabilă pe întreg intervalul contractual, drept pentru care a permis în mod expres instituțiilor financiare să stipuleze clauze prin care să își rezerve dreptul de modificare a dobânzii raportat la împrejurări exterioare voinței părților și la modificările economico-sociale ivite pe parcursul executării contractului.

A mai arătat recurenta și faptul că din perspectiva variabilității dobânzii, contractele de credit au caracter aleatoriu, ambele părți având atât șansa unui câștig, cât și riscul unei pierderi, asumat de ambele părți contractante la semnarea contractului, iar prin soluția adoptată instanța de apel a înfrânt chiar acest caracter aleatoriu, ce ține de esența contractului de împrumut.

În final, a susținut că prin O.U.G. nr. 174/2008, publicată în M. Of. nr. 795 din 27 noiembrie 2008, au fost introduse norme juridice privind explicitarea formulei dobânzii contractuale, potrivit art. 9

3

lit. g), astfel că, potrivit principiului neretroactivității legii civile, nu i se poate pretinde ca, la momentul încheierii contractului de credit (anul 2007), să fi anticipat evoluțiile legislative ulterioare.

Raportat la cele arătate, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate cu privire la reținerea caracterului abuziv al clauzelor stipulate la art. 4.1. teza a III-a și la art. 4.3 din contractul de credit nr. x din 5 iunie 2007 și, în urma rejudecării, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată.

Recurenta a susținut că, referitor la clauzele stipulate la art. 4.1 și 4.3 din contract nu poate fi reținut caracterul strict aleatoriu al modului de formare a dobânzii. În opinia acesteia, eroarea curții de apel rezidă în ignorarea conformității clauzelor cu dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010.

Astfel, a arătat că, în îndeplinirea obligației sale de diligentă, a transmis intimaților-reclamanți notificarea prevăzută de O.U.G. nr. 50/2010, informându-i corect despre prevederile legale instituite de ordonanța evocată. Din această perspectivă, recurenta-intervenientă accesorie a precizat și că dispozițiile Legii nr. 193/2000 nu tind să creeze o nouă ordine de drept prin raportare la care contractul să fie lipsit de forța obligatorie, ci doar să particularizeze dispozițiile generale aplicabile in rem sau in personnam.

În consecință, a precizat că părțile în litigiu au convenit ca dobânda curentă să fie variabilă și să se calculeze prin raportare la dobânda de referință a băncii pentru fiecare valută, la care să se adauge o marjă fixă, condițiile contractuale explicitând mecanismul de determinare a dobânzii pentru tipul de produs bancar oferit consumatorilor, permițându-le acestora înțelegerea mecanismului de stabilire a dobânzii variabile în formă procentuală, precum și dreptul de a renunța la contract.

Așadar, recurenta a apreciat că, clauzele referitoare la dobânda variabilă nu încalcă prevederile legale incidente în materie, nefiind de natură să îi prejudicieze pe reclamanții-consumatori ci, dimpotrivă acestea sunt consecința formulei expres prevăzute la art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010. În continuare, a arătat că principiul forței obligatorii guvernează contractul de credit dedus judecății, conform art. 970 alin. (1) C. civ., și impune părților executarea întocmai a obligațiilor asumate.

În contextul în care, la semnarea contractului de credit, legislația în vigoare nu interzicea stipularea unor clauze de variabilitate a dobânzii, recurenta a subliniat că acestea nu sunt de natură să creeze un dezechilibru contractual și să dovedească reaua sa credință, în condițiile în care au fost acceptate de reclamanți în cunoștință de cauză, exigențele bunei-credințe fiind respectate, ceea ce face ca acestea să nu intre sub incidența art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În continuare, recurenta-intervenientă accesorie a susținut că, clauzele referitoare la dobânda variabilă, apreciate de curtea de apel ca fiind abuzive, nu îndeplinesc niciuna dintre condițiile instituite de art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru a fi sancționate cu nulitatea.

Din această perspectivă a arătat că dobânda face parte din prețul contractului, este exprimată într-un limbaj clar și ușor accesibil consumatorilor, a fost negociată de părțile contractante și nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Raportat la cele arătate, recurenta-intervenientă a solicitat desființarea deciziei atacate, cu consecința respingerii în tot a cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

Cererea de recurs formulată de recurenții-reclamanți a fost comunicată recurentei-pârâte D. S.A. la 26 august 2019, iar recurentei-interveniente E. S.A. la aceeași dată .

La 3 octombrie 2019, D. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului formulat de reclamanți. Întâmpinarea formulată de pârâtă a fost comunicată recurenților-reclamanți la 8 octombrie 2019, așa cum atestă dovada de înmânare aflată la dosar.

La 24 octombrie 2019, recurenta-intervenientă E. S.A. a depus întâmpinare la recursul reclamanților, solicitând respingerea căii extraordinare de atac ca nefondate.

Recurenții-reclamanți nu au depus răspuns la niciuna dintre întâmpinările formulate de pârâtă și de intervenientă.

Recurenta-pârâtă D. S.A. și recurenta E. S.A. nu au menționat dacă sunt sau nu de acord cu soluționarea recursului de completul de filtru.

Cererile de recurs formulate de pârâte au fost comunicate recurenților-reclamanți A. și B. la 27 august 2019 .

La 23 septembrie 2019, aceștia au depus întâmpinare, aflată la filele x, prin care au solicitat, în principal, anularea recursurilor pârâtei și intervenientei E. S.A., în baza art. 493 alin. (5) raportat la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea acestora ca nefondate.

Întâmpinarea formulată de reclamanți a fost comunicată pârâtei și intervenientei E. S.A. la 8 octombrie 2019 .

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 14 iulie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 02 februarie 2021, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis excepția tardivității recursului formulat de recurenta-pârâtă D. S.A., invocată din oficiu, a prorogat discutarea caracterului neavenit al recursului declarat de recurenta-intervenientă E. S.A. împotriva aceleiași decizii. Prin aceeași încheiere, a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 683/2019 din 11 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și a fixat termen în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Recursurile urmează a fi respinse, pentru următoarele motive:

Potrivit art. 182 C. proc. civ., "(1) termenul care se socotește pe zile, săptămâni, luni sau ani se împlinește la ora 24:00 a ultimei zile în care se poate îndeplini acel act de procedură".

Luând în considerare faptul că decizia prin care s-a soluționat apelul a fost comunicată recurentei-pârâte D. S.A. la 05 iulie 2019 (așa cum rezultă din dovada de comunicare aflată la dosar apel), iar cererea de recurs a fost transmisă la 06 august 2019, prin postă, (conform dovezii aflate la dosar recurs), se constată că recursul a fost declarat și motivat în afara termenului legal de 30 zile de la pronunțare, prevăzut de art. 485 alin. (1) teza I C. proc. civ., calculat potrivit art. 181 alin. (1) pct. 2, art. 182 și art. 183 C. proc. civ.

Prin urmare, în temeiul art. 496 alin. (1) coroborat cu art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A., ca tardiv formulat.

Potrivit considerentelor deciziei atacate, instanța de apel a apreciat caracterul abuziv al clauzei 4.1 teza a III-a din contractul de credit nr. x/05.06.2007 în ce privește criteriul de modificare al indicelui de referință (în funcție de costul surselor de finanțare și de evoluția dobânzii la creditele ipotecare pe piața bancară din România), precum și al clauzei 4.3. din același contract de credit, în ce privește criteriul de evoluție al indicelui de referință (stabilit de bancă), reținând ca fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 referitoare la caracterul abuziv al clauzelor contractuale privind dobânda, deoarece aceste clauze nu au fost negociate, nu sunt exprimate clar și inteligibil, ceea ce creează un evident dezechilibru între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorilor, în condițiile în care, în contract, nu sunt precizați indicatori clari, preciși, obiectivi, prin raportare la care dobânda poate fi modificată. Totodată, instanța de apel a constatat nerespectarea principiului bunei-credințe din perspectiva faptului că nu existau premise ca banca să considere că reclamanții ar fi acceptat, în urma unei negocieri individuale, aceste clauze, în condițiile în care, în contract, nu s-a prevăzut ce reprezintă costul resurselor de finanțare și evoluția dobânzii la creditele ipotecare pe piața bancară, acestea fiind necunoscute consumatorului la data încheierii contractului.

Instanța supremă reține însă că, în cauză, nu sunt întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, instanța supremă reține că alin. (6) al art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu este aplicabil în speță, față de data semnării contractului, respectiv 05.06.2007, întrucât a fost introdus abia prin Legea 363/2007, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 899 din 28 decembrie 2007. Prin urmare, față de clauzele prevăzute la art. 4.1 și 4.3 din contract, referitoare la modificarea dobânzii variabile, nu operează excluderea din textul legal invocat, clauzele putând fi analizate din perspectiva îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Criticile recurentei privind încălcarea dispozițiilor art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010 nu pot fi primite, întrucât actul normativ pretins încălcat a intrat în vigoare la 21 iunie 2010, ulterior semnării contractului dintre părți, iar potrivit dispozițiilor art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, "prevederile prezentei ordonanțe de urgență nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, cu excepția dispozițiilor art. 37

1

, ale art. 66-69 și, în ceea ce privește contractele de credit pe durată nedeterminată existente la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, ale art. 50-55, ale art. 56 alin. (2), ale art. 57 alin. (1) și (2), precum și ale art. 66-71".

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Critica privind interpretarea și aplicarea greșită a Legii nr. 193/2000 nu poate fi primită, deoarece alin. (3) al art. 4 din actul normativ anterior menționat instituie o prezumție relativă a caracterului nenegociat al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conțin clauze standard, preformulate, prezumție ce poate fi înlăturată doar prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia, ceea ce nu este cazul în speța dedusă judecății, întrucât instanța de apel, în urma analizării probatoriului administrat, a reținut că recurenta-pârâtă nu a făcut nicio dovadă în acest sens.

În ce privește noțiunea de "clauză abuzivă", art. 3 din Directiva nr. 93/13 atribuie acest caracter clauzelor contractuale care nu s-au negociat individual și, în contradicție cu exigența de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

În acest sens se reține că, în ambele reglementări, atât în dreptul intern, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, cât și în legislația comunitară, se pot distinge aceleași condiții care imprimă unei clauze contractuale caracter abuziv. De altfel, nici legea națională și nici Directiva nr. 93/13 nu exclud, de principiu, posibilitatea existenței unor clauze abuzive în ipoteza în care anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una din clauze a fost negociată cu consumatorul.

În acest sens, instanța de apel a reținut că banca nu a negociat efectiv și direct cu consumatorul clauzele a căror nulitate s-a solicitat, deși această probă îi incumba, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, prezumția relativă instituită de lege nefiind răsturnată. În aceste condiții, în mod corect s-a reținut că este vorba despre un contract de credit preformulat de bancă, standardizat, în care consumatorul nu are posibilitatea să intervină, putând doar să adere sau nu la el, consumatorul fiind privat de o informare corectă și completă asupra tuturor condițiilor de creditare.

Instanța supremă reține și că lipsa negocierii clauzelor din contractul de credit încheiat între părți reprezintă numai una dintre condițiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze, fiind necesară deopotrivă și îndeplinirea celorlalte două condiții, în mod cumulativ.

În plus, criticile recurentei prin care tinde să demonstreze caracterul negociat al clauzei și posibilitatea reală a consumatorului de a lua cunoștință despre condițiile contractuale la data semnării contractului vizează aspecte factuale ale cauzei, incompatibile cu cercetarea ce se poate face de instanță în calea de atac a recursului, față de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Astfel, a doua dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analiza acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

Instanța supremă reține și că, potrivit art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, "sunt considerate clauze abuzive cele care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract".

Așadar, clauzele care dau posibilitatea băncii să modifice rata dobânzii, în lipsa unor criterii prezentate explicit în contract, sunt clauze abuzive, întrucât nu conțin criterii bine individualizate care să permită consumatorului obișnuit să verifice întrunirea condițiilor de aplicare a clauzelor și modul de aplicare efectivă a clauzelor de către bancă.

Astfel, în mod corect a reținut instanța de apel că modul de redactare a clauzelor analizate, împrejurarea că nu sunt arătate criteriile obiective în funcție de care dobânda ar urma să fie modificată creează o imprevizibilitate de natură să ofere un avantaj patrimonial băncii, care, prevalându-se de aceste clauze, poate să majoreze dobânda oricând și cu oricât, afectând în mod evident, și interesele economice ale debitorilor, ca urmare producându-se un dezechilibru semnificativ în patrimoniul reclamanților, condiție pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor.

Instanța supremă reține că expresa calificare a dobânzii ca fiind variabilă nu este de natură a permite băncii să modifice rata dobânzii decât prin raportare la un mecanism care să fi fost stipulat în contract și care să conțină criterii clare și previzibile, astfel încât să permită împrumutaților să determine întinderea obligațiilor asumate.

Or, în baza unei analize pertinente, instanța de apel a reținut în mod corect că, dat fiind acest mecanism netransparent de verificare și control al modului în care se formează dobânda, consumatorul nu poate ști când și cum va evolua nivelul dobânzii.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 683/2019 din 11 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Sub un prim aspect, instanța supremă reține că este străină de motivarea instanței critica ce vizează excluderea clauzelor privind cele două comisioane de la analiza caracterului abuziv, cu motivarea că fac parte din obiectul principal al contractului.

Aceasta întrucât instanța de apel a analizat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.11 lit. b) și art. 4.11 lit. c) din perspectiva îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, fără a aplica excluderea la care se referă art. 4 alin. (6) din aceeași lege, excludere care, dealtfel, nici nu putea fi aplicată, față de data încheierii contractului de credit, 05.06.2007, așa cum s-a arătat în considerentele de mai sus.

Sub un al doilea aspect, reține că ambele instanțe au reținut caracterul nenegociat al contractului, astfel încât criticile recurenților-reclamanți sunt lipsite de interes din această perspectivă.

Nu în ultimul rând, cu privire la verificarea îndeplinirii celorlalte condiții prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, instanța supremă constată că recurenții-reclamanți au dezvoltat critici care privesc soluția instanței de apel doar cu privire la clauza care instituie plata unui comision de administrare, respectiv art. 4.11 lit. b) din contract.

Sub un prim aspect, recurenții susțin că, prin această clauză, s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților întrucât nu există o contraprestație efectivă a băncii pentru care se percepe acest comision. Astfel, susțin recurenții că activitățile de administrare sunt inerente contractului de credit, nefiind necesar să se perceapă sume în plus pe lângă dobândă.

Înalta Curte nu poate reține aceste critici, întrucât ele nu evidențiază aspecte de nelegalitate a deciziei atacate ci recurenții-reclamanți tind la stabilirea unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanța de apel cu privire la realitatea contraprestațiilor desfășurate de bancă în schimbul perceperii comisionului de administrare.

Sub un al doilea aspect, instanța supremă reține că recurenții invocă încălcarea, de către instanța de apel, a normelor legale care impun standarde de transparență a clauzelor contractuale din contractul de credit perfectat de părți, care impun în sarcina consumatorilor plata comisionului de administrare. În esență, se susține că această clauză nu îndeplinește cerința de transparență, câtă vreme nu sunt detaliate în contractul respectiv toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză.

Această cerință de transparență, potrivit jurisprudenței CJUE, impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci și ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise și inteligibile, consecințele economice care decurg pentru el din respectiva clauză (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler și Kaslerne Rabai, C-26/13, Hotărârea din 9 iulie 2015, Bucura, C-348/14).

Însă, pe baza unei analize pertinente a conținutului concret al clauzei în discuție, instanța de apel a statuat că dispoziția contractuală vizată le permite recurenților consumatori să evalueze consecințele economice care decurgeau din aceasta, această clauză stabilind în mod precis cuantumul comisionului de administrare, metoda lui de calcul și data de exigibilitate a acestuia.

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al clauzei din convenția de credit care instituie perceperea comisionului de administrare, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de CJUE în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții).

În cauza menționată au fost dezlegate chestiuni similare celor din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, CJUE statuând că:

"art. 4 alin. (2) și art. 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința nu impune ca acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cel în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Se reține că instanța de prim control judiciar, în acord cu jurisprudența recentă a CJUE (Cauza C-621/17 precizată mai sus), în mod corect a statuat că, chiar dacă explicația comisionului de administrare nu este menționată expres în contract, motivele perceperii acestui comision rezultă cu ușurință din denumirea sa. Astfel, a reținut că perceperea acestor costuri nu este contrară principiului bunei-credințe în raporturile dintre părți și nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.

Prin urmare, criticile recurenților-reclamanți relative la neprecizarea în contract a serviciilor pentru care se percep aceste comisioane sunt nefondate.

Nu pot fi reținute nici afirmațiile recurenților-reclamanți potrivit cărora comisionul de administrare disimulează o dobândă. Dobânda este percepută pentru lipsa de folosință a sumei puse la dispoziția clientului, în timp ce comisionul de administrare este solicitat pentru serviciile prestate de bancă, reținute de instanța de apel ca fiind cele pentru monitorizarea/administrarea/gestionarea creditului. Nu există niciun indiciu care să contureze perspectiva că acest comision ar intra în componența dobânzii, ca preț al împrumutului.

În acest context, afirmarea unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe nu se pot constitui în argumente de nelegalitate care să permită încadrarea în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Instanța de recurs reține că aceste critici vizează temeinicia deciziei recurate, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalității deciziei recurate, relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Criticile recurenților-reclamanți referitoare la clauza de risc valutar sunt nefondate.

În primul rând, instanța supremă constată că o parte a criticilor recurenților-reclamanți privesc obligația băncii de informare a acestora, în calitate de consumatori, în etapa anterioară încheierii contractului, asupra riscului devalorizării monedei CHF precum și stabilirea situației de fapt cu privire la moneda în care a fost tras creditul, or, aceste elemente factuale nu pot face obiectul cercetării de către instanța de recurs, întrucât, spre deosebire de calea de atac a apelului, recursul nu are caracter devolutiv, fiind o cale de atac extraordinară în care se verifică doar conformitatea deciziei atacate cu normele de drept aplicabile.

Procedând la examinarea conformității deciziei atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, respectiv aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Contractul de credit în discuție, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la 5 iunie 2007, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv Legea nr. 193/2000, Legea 190/1999 și O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, actul normativ în vigoare la data încheierii contractului, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Prin acțiunea promovată, recurenții-reclamanți au solicitat eliminarea riscului valutar prin înghețarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului. Or, clauzele contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de art. 1578 din C. civ. de la 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecății. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Așadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

În exercitarea competenței pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv al clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reținut că, așa cum rezultă din cuprinsul celui de-al treisprezecelea considerent al Directivei nr. 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă și la normele care, conform legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

În analiza îndeplinirii condițiilor excluderii, Curtea a statuat că instanța națională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, pct. 29 și 30).

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, din însăși hotărârea invocată de autorii căii de atac, respectiv Hotărârea Andriciuc rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

Într-o cauză recentă, respectiv hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva D. S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie "o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi". Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13, din domeniul de aplicare al aceste directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența C.J.U.E. susarătată, a fost preluat în legea națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ.

Așadar, criticile formulate de recurenții-reclamanți nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite de recurenți clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din același act normativ.

Prin prisma acestor considerente, care pot susține de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurent deciziei atacate, cu privire la clauzele de risc valutar, verificarea hotărârii din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei credințe) a lipsei informării și a caracterului clar și inteligibil al clauzelor contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național (în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat).

Cu atât mai mult recurenții-reclamanți nu pot invoca greșita aplicare, de către instanța de apel, a prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, text de lege ce vizează consecințele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulității acesteia și că textul de lege pretins încălcat de către prima instanță de control judiciar este inaplicabil raportului juridic dedus judecății.

Față de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanți, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 683/2019 din 11 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca tardiv formulat.

Respinge recursurile declarate de recurenții-reclamanți A. și B. și de recurenta E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 683/2019 din 11 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 martie 2021.