ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1003/2021

Ședința publică din data de 14 aprilie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 27 iunie 2016 sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâtele C. S.A. și D.., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

- constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzei contractuale privind riscul valutar, inserată în contactul de credit încheiat și eliminarea acesteia, clauză prevăzută în contractul de credit la capitolul 5 "Rambursarea creditului și graficul de rambursare" - pct. 5.1;

- stabilizarea cursului de schimb CHF - leu la data încheierii și semnării contractului de credit, 23.07.2007, curs care să fie valabil pe toata perioada derulării contractului, în raport de cotația afișată de B.N.R. în ziua de 23.07.2007, 1 CHF = 1.881 RON;

- constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzei privind comisionul de administrare în cuantum de 0,10% aplicat la valoarea soldului, achitat lunar, clauza contractuală prevăzută la art. 4 "Dobânzi și Comisioane", pct. 4.11 lit. b) din contractul de credit nr. x/23.07.2007, în raport și de art. 9 din actul adițional nr. x/26.11.2010 - pct. 6.4 anexă;

- obligarea pârâtei la plata sumelor încasate cu titlu de comision de administrare, de la data încasării acestuia și până în prezent, în echivalent RON la cursul oficial leu - CHF stabilit de B.N.R. la data plații efective, precum și dobânda legală aferentă acestei sume, dobândă ce urmează să fie calculată de la data plății acestui comision și până la data achitării efective a acestuia;

- constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale privind dobânda, clauză prevăzută la articolul 4 -"Dobânzi și comisioane" pct. 4.1 - 4.2 din contractul de credit, în raport și de art. I pct. l, 2 și 3 din actul adițional nr. x/26.11.2010 - anexa nr. - pct. l și 2;

- stabilizarea formulei de calcul a dobânzii în raport de clauza contractuală prevăzută în art. 4 - pct. 4.2, respectiv: indicele de referință Libor la 3 luni plus marja băncii de 0 puncte procentuale;

- obligarea pârâtei la plata sumelor încasate cu titlu de diferență dobândă, dintre formula de calcul a dobânzii indicată la capătul anterior al cererii și formulele de calcul practicate de pârâtă, precizate în graficele de rambursare generate, și respectiv, actul adițional nr. x/26.11.2010, de la data încasării și până în prezent, în echivalent RON, în funcție de cursul oficial leu - CHF stabilit de B.N.R. la data plății efective, precum și dobânda legală aferentă acestei sume, dobândă ce urmează să fie calculată de la data plății și până la data achitării efective;

- obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 4016 din 31 octombrie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată și a constatat nulitatea clauzelor de la art. 4.1 și 4.2 din contractul de credit nr. x/23.07.2007, în ceea ce privește calcularea dobânzii în funcție de indicele de referință stabilit de banca, art. I - pct. 1, 2, 3 și anexa I - pct. 1 și 2 din actul adițional nr. x/26.11.2010.

Prin decizia civilă nr. 371 din 26 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelanții - reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 4016 din 31 octombrie 2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu apelanta - pârâtă E. S.A. și intimatele - pârâte D.. și F., prin reprezentant G.

A fost admis apelul declarat de apelanta-pârâtă E. S.A. împotriva aceleiași sentințe.

A fost schimbată în parte sentința atacă, în sensul că: a fost respinsă cererea de constatare a nulității clauzelor de la art. I pct. 1, 2 și 3 și anexa I pct. 1 și 2 din actul adițional nr. x/26.11.2010; au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva acestei decizii, reclamanții A. și B..

În motivarea recursului declarat, recurenții-reclamanți arată că hotărârea recurată a fost dată cu interpretarea nelegală a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Recurenții-reclamanți susțin că semnarea actului adițional nr. x nu echivalează cu negocierea clauzelor contractule, sub aspectul dobânzii, împrejurare evidentă și în raport de costul suplimentar suportat de consumatori ca urmare a implementării actului adițional nr. x, cu marja crescută.

Privitor la condiția negocierii, recurenții-reclamanți arată că aceasta presupune purtarea unor minime discuții între părți în vederea încheierii unui acord, cu posibilitatea reală pentru partea contractantă de a influența poziția celeilalte părți în scopul obținerii unor condiții contractuale mai avantajoase decât cele cuprinse în oferta acesteia din urmă.

Din această perspectivă, recurenții-reclamanți apreciază că intimatei-pârâte îi revenea obligația de a proceda la informarea completă, corectă și precisă asupra caracteristicilor esențiale ale produsului financiar ce constituie obiectul actului adițional, anterior încheierii acestuia, astfel încât decizia adoptată de consumatori să corespundă cât mai bine nevoilor lor.

La dosarul cauzei, astfel cum susțin recurenții-reclamanți, nu există dovezi care să ateste respectarea de către profesionist a obligației negocierii și a informării corespunzătoare.

Cu referire la respectarea exigențelor bunei-credințe, recurenții-reclamanți arată că, astfel cum reiese și din preambulul Directivei 93/13/CEE, la evaluarea bunei-credințe trebuie acordată o atenție deosebită autorității pozițiilor de negociere ale părților, urmând a se stabili dacă consumatorul a fost influențat să fie de acord cu condițiile în cauză.

O altă critică de nelegalitate vizează neanalizarea prevederilor art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, din perspectiva recurenților-reclamanți analiza trebuind să fie realizată și prin raportare la anexa Directivei 93/13.

Conform prevederilor pct. 1 lit. j) din Anexa Directivei 93/13/CEE, nu este suficient ca în cuprinsul clauzei ce are ca obiect dobânda revizuibilă, să se folosească noțiunea de "motiv întemeiat" sau "context internațional marcat de turbulente, ce implica costuri mari de finanțare", ci motivul trebuie specificat într-o formă suficient de transparentă.

Recurenții-reclamanți susțin că dezechilibrul creat între drepturile și obligațiile părților în defavoarea consumatorilor este semnificativ, deoarece pe de o parte lasă doar la aprecierea profesionistului stabilirea părții variabile din dobândă, care, prin evoluția în timp poate duce la mărirea semnificativa a costului împrumutului, iar, pe de altă parte, s-a dovedit că interpretarea dată dă către bancă acestei clauze nu a dus niciodată la micșorarea dobânzii, ci doar la mărirea ei.

Dovada în acest sens, astfel cum susțin recurenții-reclamanți, este că prin implementarea actului adițional nr. x, intimata a modificat clauza contractuală cu privire la dobândă tot în defavoarea consumatorilor, crescând marja la valoarea de 6,51 puncte procentuale.

Recurenții-reclamanți critică hotărârea și din perspectiva neanalizării de către instanța de apel în mod concret a cerințelor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv, criteriul negocierii, al dezechilibrului semnificativ, al lipsei bunei-credințe și al lipsei de transparență.

Recurenții-reclamanți invocă faptul că banca a încălcat dispoziția prevăzută în art. 5 din Directivă, care dispune asupra cerințelor de claritate și de transparență, nefurnizând informațiile generale consumatorului.

În ceea ce privește comisionul de administrare, recurenții-reclamanți apreciază că instanța de prim control judiciar nu a analizat în mod concret cerințele prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Recurenții-reclamanți menționează că perceperea comisionului de administrare de către creditor fără să ofere în schimb o contraprestație contravine caracterului sinalagmatic al contractului de credit și reprezintă pentru debitor o obligație lipsită de cauză, fiind nulă, conform art. 966 C. civ. de la 1864 și că intimata-pârâtă nu definește în contract, în mod clar și inteligibil, serviciile pe care le pune la dispoziția debitorului prin perceperea unor sume cu titlu de administrare.

Un alt argument este reprezentat și de faptul că acest comision nu este definit în mod expres în niciuna din clauzele contractului de credit, iar comparând modul de calcul și modul de plată a comisionului de administrare recurenții-reclamanți apreciază că există identitate între acestea și cele specifice ratei dobânzii.

Existența dezechilibrului, în opinia recurenților-reclamanți este dovedită de faptul că, în timp ce banca execută prestații standard, neinfluențate în nici un fel de valoarea soldului creditului, sunt obligați să achite față de aceasta un comision direct proporțional cu valoarea acestui sold.

Comisioanele, astfel cum susțin recurenții-reclamanți, nu sunt incluse în obiectul principal al contractului, acestea fiind obligații accesorii de plată, care nu țin de esența contractului prin comparație cu suma împrumutată și dobânda aferentă, lipsind claritatea și contraprestația.

Referitor la capătul de cerere vizând repunerea părților în situația anterioară, recurenții-reclamanți fac trimitere la prevederile art. 4.1 și art. 4.2 din contractul de credit, arătând că în contract a fost stipulată dobânda pentru primul an de creditare la nivelul de 5,35%, urmând ca după primul an de creditare, rata de dobândă urma să se raporteze la nivelul dobânzii variabile egal cu indicele de referință al băncii pentru creditul ipotecar acordat în CHF, plus marja de 0 puncte procentuale.

De asemenea, recurenții-reclamanți invocă prevederile art. 6 alin. (1) din Directivă, în sensul că un contract încheiat între un vânzător sau furnizor și un consumator continuă să angajeze părțile potrivit dispozițiilor sale, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.

Consideră, ca atare, recurenții-reclamanți că instanța de apel a interpretat eronat efectele principiului restitutio in integrum, întrucât în materia contractelor de împrumut nu există această imposibilitate obiectivă, o sumă de bani putând fi oricând restituită.

De asemenea, în opinia recurenților-reclamanți, au fost ignorate și prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, precum și considerentele nr. 20 și 23 ale Directivei, care nu interzic statelor membre să dispună restituirea prestațiilor deja efectuate în temeiul clauzelor constatate ca fiind abuzive.

Ca efect al constatării caracterului abuziv al clauzei contractuale ce are ca obiect dobânda, instanța avea obligația, drept consecință, a declarării nulității absolute a clauzei contractule, să dispună și restituirea sumelor încasate de pârâtă cu titlu de diferență de dobândă nedatorată.

În ceea ce privește clauza referitoare la riscul valutar, critica de nelegalitate vizează faptul că instanța de prim control judiciar a efectuat analiza numai din perspectiva unui aspect, și anume acela al excluderii prevăzute de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar este, astfel cum arată recurenții-reclamanți, fără echivoc, în acest sens pronunțându-se și Curtea Constituțională prin decizia 62/2017 - punctul 37.

În opinia recurenților-reclamanți, câtă vreme prevederile art. 1578 C. civ. nu sunt de ordine publică, nu suntem în prezența unui acord reglementat de lege în sensul definit de prima teză a art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 și a art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, clauza nefiind expresia unei norme imperative.

Recurenții-reclamanți susțin că principiul nominalismului nu poate avea în vedere valutele cotate și că interpretarea art. 1578 din vechiul C. civ. trebuie să se pornească de la premisa conform căreia noțiunea de "specie aflată în curs" este moneda națională, adică leul românesc.

Prin raportare la aceste considerente, clauza contestată, în opinia recurenților-reclamanți, nu transpune principiul nominalismului, fiind în realitate o clauză de indexare prin care consumatorul este ținut să ramburseze valoarea creditului astfel cum a fost ea conservată de moneda de cont considerată mai stabilă și deci să suporte singur riscul valutar. Prin urmare, ea poate fi supusă analizei din perspectiva caracterului său abuziv.

Totodată, recurenții-reclamanți apreciază că excepția prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 are în vedere ipoteza în care abuzul de putere economică al profesionistului este exclus pentru că, fiind vorba de o reglementare legală (fie ea chiar cu caracter supletiv, dar aplicabilă din oficiu în lipsa unei stipulații contrare) se prezumă că echilibrul preexistă.

Recurenții-reclamanți apreciază că instanța de apel avea sarcina de a verifica dacă respectivele clauze intră în sfera noțiunilor de "obiect principal al contractului" și "caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

În acest sens, clauza în discuție nu este exclusă, în opinia recurenților-reclamanți, de la cenzură și nu absolvă profesionistul de obligația de informare prevăzută de legea specială. Tocmai de aceea trebuie să se stabilească dacă o atare clauză a fost cu adevărat negociată și dacă are caracter clar și inteligibil prin raportare la dispozițiile legii speciale.

Astfel cum susțin recurenții-reclamanți, includerea acestei clauze este de natură să genereze un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, întrucât constituie sursa supra-îndatorării debitorului.

Recurenții-reclamanți, în susținerea acestor argumente, fac ample trimiteri la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, precum și la situația de fapt la momentul încheierii contractului de credit.

În opinia recurenților-reclamanți, diferența dintre cursul de vânzare și cursul de cumpărare ale valutei, în cazul unui împrumut exprimat în moneda străină (CHF), dar deblocat în realitate în moneda națională (LEU) și care trebuie rambursat de consumator exclusiv în moneda națională, nu poate fi considerată o remunerație al cărei caracter adecvat serviciului nu poate fi examinat pentru aprecierea caracterului sau abuziv.

Prevederile referitoare la suportarea riscului valutar de către consumator nu au fost inteligibile, recurenții-reclamanți apreciind că un produs de creditare într-o monedă volatilă, implicând riscuri semnificative, incontestabile și incontrolabile, impuneau băncii respectarea obligației precontractuale de informare, precum și a obligațiilor de consiliere și avertizare.

Totodată, recurenții-reclamanți arată și că riscul valutar nu este reglementat în concret în contractul încheiat.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentele-pârâte F. S.A. și D.. au declarat recurs incident împotriva deciziei civile nr. 371 din 26 februarie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

În susținerea recursului declarat, recurentele-pârâte arată că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În acest sens, recurentele-pârâte precizează că dobânda face parte din obiectul principal al contractului de împrumut.

Totodată, recurentele-pârâte solicită instanței să aibă în vedere prevederile Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European - art. 3 lit. i), precum și jurisprudența relevantă internă și europeană.

În condițiile în care clauzele contestate vizează obiectul principal al contractului, trebuie analizat aspectul legat de exprimarea acestor clauze într-un limbaj clar și inteligibil.

Recurentele-pârâte precizează că dispozițiile contractuale a căror nulitate este cerută se referă la contravaloarea comisioanelor, la dobânda contractuală sau la modul de restituire a împrumutului, prevederi care intră în noțiunea de preț și de obiect al contractului, cât și echivalent al serviciilor prestate de bancă.

Ca atare, recurentele-pârâte arată că, în măsura în care aceste prevederi contractuale sunt exprimate clar și inteligibil, permițând consumatorului să înțeleagă obligațiile pe care urmează să și le asume, sunt excluse de la controlul judecătoresc.

Relevante, în acest sens, sunt în opinia recurentelor-pârâte și prevederile art. 4 din Legea nr. 363/2007.

În ceea ce privește testul consumatorului mediu, recurentele-pârâte fac trimitere la jurisprudența Curții Europene de Justiție - cauza C- 210/96, cauza C-540/08.

Cât privește a doua condiție legală - negocierea - potrivit recurentelor-pârâte, contractele de credit au fost asimilate noțiunii doctrinare de "contract de adeziune" sau "contract standard preformulat" această expresie fiind preluată și de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Recurentele-pârâte arată că, având în vedere natura juridică a contractului de adeziune, consimțământul ține de esența actului juridic. Or, contractul de adeziune îndeplinește acest criteriu, fiind rezultatul unui acord de voințe, chiar în lipsa negocierii, care nu este de esența contractului.

Deși forma tipizată a contractului, este prezentată unui număr nelimitat de aderenți, manifestările de voință distincte ale acestora vor conduce la încheierea unor contracte diferite.

Contractul de credit, astfel cum susțin recurentele-pârâte, presupune, pe de o parte, analiza condițiilor generale și, pe altă parte, a condițiilor speciale, acestea din urmă reprezentând partea negociată de părțile contractante și agreată în funcție de interesele și situația economică a fiecăruia dintre consumatori.

Prin urmare, adeziunea vizează exclusiv condițiile generale, iar în ceea ce privește aprecierea caracterului negociat al clauzelor contractuale, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 stabilește în sarcina profesionistului obligația de a oferi posibilitatea consumatorului de a influența natura clauzei.

Astfel, recurentele-pârâte apreciază că, așa cum rezultă din reglementarea legală, aprecierea caracterului abuziv al clauzei nu se face strict în raport de negocierea efectivă, ci de oferirea de către bancă a posibilității consumatorului de a influența conținutul/natura respectivei clauze.

Raportat la aceste aspecte, recurentele-pârâte concluzionează că negocierea clauzelor contractuale a fost efectivă și reală.

În ceea ce privește dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților ca rezultat al încălcării exigențelor bunei-credințe, recurentele-pârâte arată că banca nu a obținut avantaje prin acordarea sumelor de bani cu titlu de împrumut, iar în raport de dispozițiile C. civ., buna-credință este prezumată.

În opinia recurentelor-pârâte, relevant este și faptul că debitorii nu au contestat că inițiativa încheierii contractului le-a aparținut și că nu s-a invocat niciun viciu de consimțământ. Încheierea actului adițional reprezintă, în opinia recurentelor-pârâte, acordul de voință al împrumutaților, aceștia având libertatea de a decide asupra semnării actului sau a denunțării contractului, cu obligația corelativă de restituire a tuturor prestațiilor.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă E. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanți, ca nefondat.

Recurentele-pârâte F. S.A. și D.. nu au formulat întâmpinare față de recursul principal.

Recurenții-reclamanți au formulat întâmpinare la recursul incident, solicitând respingerea acestuia ca neîntemeiat.

Intimata-pârâtă E. S.A. a formulat întâmpinare la recursul incident, solicitând admiterea acestuia.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 24 februarie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru a admis în principiu recursul și recursul incident declarate în cauză, stabilind termen de judecată la data de 14 aprilie 2021, cu citarea părților.

Analizând recursul declarat de recurenții-reclamanți, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Sub un prim aspect, recurenții-reclamanți invocă faptul că, deși instanța de apel a reținut caracterul abuziv al clauzelor referitoare la dobânda variabilă - pct. 4.1 și 4.2 din contractul de credit, nu a concluzionat în același sens și în ceea ce privește dispozițiile art. I pct. 1, 2 și 3 și ale anexei I pct. 1 și 2 din actul adițional nr. x/26.11.2010.

Criticile ce vizează caracterul nenegociat al acestor dispoziții contractuale reprezintă critici de netemeinicie, ce excedează controlului de nelegalitate care se efectuează în recurs.

Înalta Curte de Casație și Justiție, contrar afirmațiilor recurenților-reclamanți, constată că instanța de apel a analizat caracterul abuziv al acestor prevederi contractuale din perspectiva Legii nr. 193/2000, reținând în mod legal că nu sunt îndeplinite cerințele impuse de acest act normativ, întrucât este expres prevăzută formula de calcul a dobânzii, de o manieră clară și inteligibilă, prin raportate la un indice de referință public și obiectiv, care nu depinde de bancă.

Criticile referitoare la comisionul de administrare vor fi înlăturate.

Înalta Curte reține că banca efectuează diferite activități necesare acordării și derulării contractului de credit, în care sunt implicate resurse materiale și salariați ai băncii.

Nu se poate pretinde, așadar, lipsa unor atare activități și, prin urmare, lipsa serviciilor pentru care se percepe comisionul de administrare.

Dimpotrivă, chiar denumirea acestui comision relevă, fără echivoc, rațiunea perceperii lui, respectiv activitatea de administrare a creditului.

Pe de altă parte, legislația din materia drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o adevărată dare de seamă cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat, ceea ce ar conduce la includerea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva consumatorului.

Totodată, deși gradul de transparență a unei clauze contractuale reprezintă un criteriu ce trebuie avut în vedere în analiza legalității acesteia, el nu este singurul. Este necesar a fi avute în vedere și condițiile echilibrului și bunei-credințe, astfel cum ele au fost dezvoltate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, care, așa cum se va arăta, sunt îndeplinite în cazul comisionului de administrare.

Așa fiind, Înalta Curte reține că acest comision nu are caracter tehnic, de specialitate, ci reprezintă termeni comuni, uzuali, des utilizați în limbajul curent, așa încât nu pot pune probleme de înțelegere nici măcar din partea celui mai puțin avizat consumator.

În plus, criteriile conform cărora o clauză poate fi constatată ca fiind abuzivă sunt cele prevăzute în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ele fiind dezvoltate de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Astfel, în cauza Aziz, instanța de la Luxemburg a arătat că art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că noțiunea "dezechilibru semnificativ" în detrimentul consumatorului trebuie apreciată prin intermediul unei analize a normelor naționale aplicabile în lipsa unui acord între părți, pentru a evalua dacă și, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare.

În fine, este esențial de evidențiat că, în același sens cu cel anterior evocat, prin hotărârea din data de 3 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de la Luxemburg în cauza C-621/17, s-a statuat că:

"1) Articolul 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Totodată, în aceeași cauză, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că "2) Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală precum cea în discuție în litigiul principal, referitoare la costuri de administrare a unui contract de împrumut, care nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează, în principiu, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract în detrimentul consumatorului, în contradicție cu cerința de bună-credință".

Or, faptul că prevederile contractuale nu au fost negociate direct cu consumatorul, în sensul dispozițiilor Legii nr. 193/2000, nu se poate trage concluzia că este îndeplinită și condiția distinctă, referitoare la dezechilibrul semnificativ, înțeles ca dezechilibru juridic și nu valoric, între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe.

Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, în ceea ce privește stabilizarea formulei de calcul a dobânzii în sensul dorit de reclamanți, instanța de apel a apreciat în mod legal că, în raport de prevederile Legii nr. 193/2000, nu poate interveni în contractul încheiat de părți, neputând, pe cale de consecință, să admită cererea privind restituirea diferenței de dobândă dintre cea efectiv încasată și cea calculată potrivit formulei indicate de reclamanți.

Nici criticile recurenților-reclamanți referitoare la clauza de risc valutar nu pot fi reținute.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva H. eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva I. a.s., precum și în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva J. S.A.

Astfel, prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva J. S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin hotărârea nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva E. S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, că, " (...) din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

Totodată, în hotărârea pronunțată în cauza C-81/19, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, și norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri, iar faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive.

Raportat la aceste considerente, instanța supremă apreciază că instanța de apel a stabilit, printr-o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 1578 C. civ., că în speță clauza criticată din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, normă legală care are caracter supletiv și care se aplică, astfel cum a reținut Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea recentă analizată în precedent, în raportul juridic dedus judecății în absența unui acord diferit al părților în această privință.

Astfel, în cadrul examenului legalității și temeiniciei hotărârii primei instanțe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, curtea de apel a reținut în mod corect că rambursarea ratelor de credit în valuta în care acesta a fost acordat - CHF - reprezintă aplicarea principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864, această statuare fiind corectă.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat transpune o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864. Potrivit art. 1578 alin. (1) C. civ., obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract.

De asemenea, trebuie notat că părțile nu au o prevedere contractuală derogatorie sub acest aspect.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Întrucât clauza de risc valutar este exclusă de la analiza caracterului abuziv din perspectiva Legii nr. 193/2000, nu se poate invoca greșita aplicare de către instanța de apel a prevederilor acestei legi sub aspectul verificării obligației de informare, a negocierii, a dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, a caracterului clar și inteligibil al acestei clauze și, pe cale de consecință, nici stabilizarea cursului pe toată durata contactării.

În ceea ce privește recursul incident declarat în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Trebuie subliniat că argumentele cu privire la caracterul negociat al clauzelor contractuale nu pot fi analizate, întrucât reprezintă aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate, aspecte ce excedează limitelor analizei instanței de recurs.

Criticile recurentelor-pârâte, în sensul că dispozițiile contractuale referitoare la revizuirea unilaterală a structurii ratei dobânzii sunt redactate în termeni clari și neechivoci, nefiind îndeplinită nici cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului, ca rezultat al încălcării exigențelor bunei-credințe, nu pot fi reținute.

Conform prevederilor pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare la momentul încheierii contractului de credit - 23.07.2007):

"Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv întemeiat specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia".

În raport de aceste dispoziții legale, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că dispozițiile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 care prevăd posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există o motivație întemeiată specificată în contract și acceptată de consumator prin semnarea acestuia.

Așadar, pe de o parte "motivele întemeiate" nu pot consta decât în acele situații care sunt precis determinate în contract și au un caracter obiectiv, iar, pe de altă parte, modificarea obligațiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Totodată, în cauza Bogdan Matei și K. împotriva S.C. L. S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, așa cum rezultă în special din articolele 3 și 5 din Directiva 93/13, precum și din cuprinsul punctului 1 lit. j) și l) și din cuprinsul punctului 2 lit. b) și d) din anexa la această directivă, prezintă o importanță esențială pentru respectarea cerinței privind transparența aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele și particularitățile mecanismului de modificare a ratei dobânzii și relația dintre această clauză și alte clauze referitoare la remunerația creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, deși potrivit legislației naționale și comunitare recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă exista un motiv întemeiat, precizat în contract, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă sunt încălcate normele de drept naționale și comunitare întrucât nu sunt indicate în contract motivele întemeiate care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută.

Astfel de clauze contractuale, precum cele inserate la art. 4.1 și 4.2 din contractul de credit, care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii lunare, ridică problema previzibilității pentru consumator a majorării acestor costuri în funcție de criteriul neindicat în contract, așadar prevăzut în mod netransparent.

Contrar susținerilor băncii recurente dezvoltate în recurs, aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și contrar exigențelor bunei-credințe, nefiind, astfel, incidentă situația prevăzută de pct. 1 lit. a) din lista anexă la Legea nr. 193/2000, în condițiile în care în contract nu au fost definite în vreun fel criteriile ce urmau a fi avute în vedere pentru modificarea dobânzii. În consecință, lipsa oricărui reper în contractul de credit a lăsat consumatorii-intimați într-o stare de echivocitate, lipsită de claritate, conferind băncii posibilitatea de a modifica unilateral contractul în raport de interesele sale financiare, în detrimentul consumatorilor.

În ceea ce privește caracterul clar și inteligibil al clauzelor contractuale, trebuie subliniat că nu este suficient ca o clauză să fie inteligibilă din punct de vedere gramatical, ci trebuie prezentată o formulă concretă în funcție de care poate varia rata dobânzii, astfel încât consumatorul să fie pe deplin informat și să poată anticipa, la momentul încheierii contractului, consecințele economice ale unei atare clauze.

În consecință, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă a fost afectată situația juridică a reclamanților, întrucât au fost încălcate prevederile pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și cele referitoare la obligațiile legale de informare și transparență aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiția existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului.

Nici argumentul recurentelor-pârâte, în sensul excluderii de la analiza caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobândă, întrucât reprezintă prețul contractului, nu poate fi reținut.

Astfel cum în mod legal a reținut curtea de apel, art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, astfel cum a fost modificat începând cu data de 31.12.2007 prin Legea nr. 363/2007, nu este incident în cauză, în raport de data încheierii contractului de credit - 23.07.2007.

Mai mult decât atât, instanța europeană în cauza Bogdan Matei și K. împotriva S.C. L. S.A. - C143/13, la care Înalta Curte de Casație și Justiție a făcut referire mai sus, a arătat, printre altele, că dispozițiile contractuale care se circumscriu noțiunii "obiectul principal al contractului", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii menționate de obiect principal al contractului, astfel că revine instanței de trimitere sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului de împrumut vizat, precum și contextul juridic și factual în care se înscrie acesta, dacă respectiva clauză constituie un element esențial al prestației debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziția sa de împrumutător (a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctele 49-51).

Astfel, instanța europeană a considerat că, în privința clauzelor care permit creditorului, în anumite condiții, să modifice în mod unilateral rata dobânzii, mai multe elemente tind să indice că aceste clauze nu intră în domeniul de aplicare al excluderii prevăzute de această dispoziție, Curtea statuând deja că o clauză similară, referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului, nu intră sub incidența articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13 (Hotărârea Invitel, C-472/10, EU:C:2012:242, punctul 23).

Curtea a reținut, totodată, că ținând seama de obiectivul urmărit de anexa la Directiva 93/13, și anume de a servi ca o "listă gri" a clauzelor care pot fi considerate abuzive, includerea în ea a unor clauze precum cele ce permit creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii ar fi în mare parte lipsită de efect util dacă aceste clauze ar fi de la început excluse de la o apreciere a eventualului lor caracter abuziv, în temeiul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

În lumina acestor aceste statuări ale instanței europene, în cauza de față, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că analiza caracterului abuziv al clauzei contractuale care stipulează prerogativa profesionistului de a determina sau de a modifica rata dobânzii este admisibilă.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de recurenții-reclamanți A. și B. și recursul incident declarat de recurentele-pârâte F. S.A. și D.. împotriva deciziei civile nr. 371 din 26 februarie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. și recursul incident declarat de recurentele-pârâte F. S.A. și D.. împotriva deciziei civile nr. 371 din 26 februarie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 aprilie 2021.