ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 643/2021

Ședința publică din data de 17 martie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2017 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 21 februarie 2017, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâta C. S.A. solicitând instanței: să constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale de la: art. 5 lit. a) din contractul de credit nr. x/06.05.2008, cu privire la perceperea unui comision de administrare de 1,00% flat, aplicabil la sold, să dispună eliminarea acestei clauze abuzive din contract și restituirea sumei achitate cu acest titlu; art. 5 lit. b) din contractul de credit, cu privire la perceperea unui comision de rambursare anticipat de 4,00% flat, calculat pentru sumele rambursate în avans (….) în valuta creditului și restituirea sumei achitate cu acest titlu; art. 7 din contractul de credit, cu privire la plata de dobânzi penalizatoare în cuantum de 50%, calculată conform condițiilor prevăzute în contract și restituirea sumei achitate cu acest titlu; art. 8.1 și 9.1 din contract și eliminarea acestora; obligarea pârâtului la înghețarea/stabilizarea cursului valutar aplicat ratelor lunare încasate de către bancă pentru restituirea împrumutului, la valoarea cursului indicat în cerere (2,35 RON) ca efect al constatării ca abuzivă a clauzei de risc valutar, prin adaptarea contractelor; obligarea pârâtei la restituirea diferențelor încasate peste cursul valutar de la momentul semnării contractului, ca efect al constării nulității absolute a clauzei de risc valutar; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, calculate pentru sumele ce urmează a fi restituite de la data plăților și până la data achitării efective a debitului; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2229 din 07 iunie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 765/A din 17 aprilie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 2229 din 07 iunie 2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A., ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, B. și A. au declarat recurs.

În ceea ce privește comisionul de administrare flat, comisionul de rambursare anticipată, respectiv dobânda penalizatoare, recurenții-reclamanți susțin că actul juridic încheiat are caracterul unui contract de adeziune, raportat la modul de exprimare al voinței părților, întrucât clauzele nu au fost negociate direct cu consumatorii, ci au fost preformulate de către bancă.

Recurenții-reclamanți arată, de asemenea, că în raport de dispozițiile art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, dacă un profesionist pretinde că o clauză standard a fost negociată direct cu consumatorul, este în sarcina sa să prezinte probe în acest sens, fiind instituită o prezumție absolută de lipsă a negocierii în cazul clauzelor standard preformulate.

Potrivit recurenților-reclamanți, faptul că banca a pus la dispoziția clienților în faza precontractuală, atât condițiile generale, cât și pe cele speciale ale contractului de credit și că, tipul de credit, suma de bani împrumutată și perioada de creditare au fost configurate de comun acord între părți, nu echivalează cu negocierea lor, aceștia având numai dreptul de a le accepta, prin semnarea contractului.

Totodată, recurenții-reclamanți susțin că un dezechilibru semnificativ poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situației juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte în contractul în cauză, fie sub forma unei restrângeri a conținutului drepturilor de care beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligații suplimentare, neprevăzută de normele naționale.

Sintagma " (...) exprimate în mod clar și inteligibil" nu poate fi redusă, în opinia recurenților-reclamanți, la o exprimare clară și ușor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal, clauza trebuind să fie clar definită, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a rațiunilor și fundamentelor relative la conținutul clauzelor și efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.

Recurenții-reclamanți fac trimiteri la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În ceea ce privește clauza privind riscul valutar și restituirea sumelor percepute din diferențele de curs valutar, recurenții-reclamanți susțin că banca nu a respectat obligația de informare a clientului impusă de art. 6 din Legea nr. 289/2004 și Regulamentul B.N.R. nr. 3/2007, riscurile de indexare a cursului valutar nefiind discutate cu aceștia.

Totodată, potrivit recurenților-reclamanți, între drepturile și obligațiile părților contractante există un dezechilibru semnificativ în defavoarea clientului, aceștia fiind singurii obligați să suporte riscul valutar, intimata-pârâtă, cu rea-credință, lăsând consumatorului o impresie falsă cu privire la faptul că un credit în CHF era net favorabil altor produse de creditare, fără a prezenta dezavantajele acestui produs.

De asemenea, recurenții-reclamanți arată că art. 18 din O.U.G. nr. 21/1992 republicată, privind protecția consumatorilor, astfel cum se regăsesc și în art. 44 și art. 47 din Legea nr. 296/2004, instituie explicit dreptul consumatorilor de a fi informați, în mod complet, corect și precis, asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor oferite de către operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere rațională, în conformitate cu interesele lor, între produsele și serviciile oferite și să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinației acestora, în deplină securitate.

Totodată, făcând trimitere la art. 56 din Codul consumului (Legea nr. 296/2004) recurenții-reclamanți arată că, în cazul prestărilor de servicii, exisă obligația informării consumatorului, printre altele, asupra riscurilor previzibile, iar art. 8 din Codul consumului obligă agenții economici să pună pe piață numai produse sau servicii sigure, care corespund caracteristicilor prescrise, sau declarate, să se comporte în mod corect în relațiile cu consumatorii și să nu folosească practici comerciale abuzive.

Recurenții-reclamanți susțin și că art. 970 C. civ. de la 1864, obligă cumulativ la respectarea unei îndatoriri substanțiale de bună-credință în executarea contractelor, dar și la toate urmările pe care legea, echitatea sau obiceiul le dau obligației după natura sa, obligație ce derivă și din Directiva nr. 93/13/CEE, din Legea nr. 193/2000 și din art. 78 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului.

Concluzionând, recurenții-reclamanți arată că moneda în care a fost tras creditul nu a fost CHF, transferarea riscului valutar împrumutatului fiind contrară bunei-credințe.

Totodată, recurenții-reclamanți arată că în momentul încheierii contractului de credit, între părți nu a avut loc o negociere a clauzei de risc valutar, conduita băncii reprezentând o practică comercială incorectă în raport cu consumatorul, interzisă și sancționată prin Legea nr. 363/2007.

Recurenții-reclamanți susțin și că reîntoarcerea părților la negociere nu ar asigura o rezolvare eficientă și reală a litigiului.

Totodată, recurenții-reclamanți invocă și Directiva 2005/29/CE - art. 6 alin. (1) și art. 7 alin. (1) și soluția pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-186/16, în raport de care arată că revine instanței naționale obligația să verifice dacă a fost informat consumatorul cu privire la toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale și care îi permit acestuia să evalueze costul total al împrumutului său.

În ce privește posibilitatea ca instanțele să analizeze caracterul abuziv al clauzelor ce țin de caracterul adecvat al prețului, recurenții-reclamanți susțin că există o practică constantă, atât a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și a Curții de Justiție a Uniunii Europene, cu privire la faptul că o instanță poate analiza o clauză ce se referă la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al prețului sau al renumerației, cât timp acestea nu au fost redactate în mod clar și inteligibil.

În ceea ce privește limbajul clar, recurenții-reclamanți arată că respectivele clauze, chiar dacă au fost exprimate clar din punct de vedere gramatical, ele nu au fost negociate.

În privința limbajului inteligibil, recurenții-reclamanți arată că acest caracter înseamnă posibilitatea pentru consumatori să prevadă consecințele ce decurg din cuprinsul clauzelor contractului, mai ales sub aspectul consecințelor economice care rezultă din acesta, fiind relevante concluziile la care a ajuns Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-26/13.

Totodată, recurenții-reclamanți arată că nominalismul monetar nu este o clauză prevăzută în contract, ci o normă supletivă care acoperă lacunele de reglementare ale convenției părților, suplinind voința acestora.

Referitor la teoria impreviziunii și la decizia nr. 623/2016 a Curții Constituționale, recurenții-reclamanți menționează că impreviziunea intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepțional ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de părți la data încheierii contractului, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligației debitorului.

Recurenții-reclamanți susțin că nu puteau să prevadă apariția crizei economice mondiale, care a determinat o valorizare extremă a monedei elvețiene, obligația de plată devenind extrem de împovărătoare.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă C. S.A. - Membră a Grupului D. a solicitat respingerea recursului în principal ca inadmisibil, iar în subsidiar ca nefondat.

Recurenții-reclamanți au formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 16 octombrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a respins excepția inadmisibilității recursului, a admis în principiu recursul și a fixat termen la data de 4 decembrie 2019, cu citarea părților.

Prin încheierea din 4 decembrie 2019, s-a dispus suspendarea judecării recursului, până la soluționarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Prin încheierea din 16 decembrie 2019, s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în minuta încheierii din 4 decembrie 2019, în sensul că se suspendă judecarea recursului până la soluționarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene și nu până la soluționarea cauzelor C-81/19 și C-269/19, cum din eroare s-a menționat.

Judecarea cauzei a fost reluată la 17 martie 2021.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte de Casație și Justiție urmează să îl respingă pentru considerentele care vor fi dezvoltate în cele ce urmează.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora, în interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Criticile referitoare la caracterul nenegociat al clauzelor contractuale ce reglementează comisionul de administrare flat, comisionul de rambursare anticipată, respectiv dobânda penalizatoare, nu pot fi reținute.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de apel a apreciat în mod legal că art. 5 lit. a) ce reglementează comisionul de administrare, astfel cum au susținut și reclamanții, nu a fost negociat cu consumatorii, însă nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Totodată, instanța de apel a apreciat în mod corect că art. 5 lit. b) - comisionul de rambursare anticipată, respectiv art. 7 - dobânda penalizatoare nu au caracter abuziv, față de prevederile art. 66-68, coroborat cu art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, precum și ale O.U.G. nr. 99/2006.

De asemenea, argumentele expuse de recurenții-reclamanți referitoare la îndeplinirea cerințelor privind dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților și caracterul clar și inteligibil al clauzelor contractuale nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate, în condițiile în care acestea sunt expuneri pur teoretice, în raport de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Criticile recurenților-reclamanți referitoare la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, conținute în art. 8.1 și art. 9.1 din contractul de credit, vor fi înlăturate.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum și în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva C. S.A.

Totodată, prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva C. S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin hotărârea nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva Banca Transilvania S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, că, " (...) din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

Totodată, în hotărârea pronunțată în cauza C-81/19, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, și norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri, iar faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că instanța de apel a stabilit, printr-o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 1578 C. civ., că în speță clauza criticată din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, normă legală care are caracter supletiv și care se aplică, astfel cum a reținut Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea recentă analizată în precedent, în raportul juridic dedus judecății în absența unui acord diferit al părților în această privință.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat transpune o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864. Potrivit art. 1578 alin. (1) C. civ., obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract.

De asemenea, trebuie notat că părțile nu au o prevedere contractuală derogatorie sub acest aspect.

În atare context, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Întrucât clauza de risc valutar este exclusă de la analiza caracterului abuziv, argumentele ce vizează obligația de informare, lipsa negocierii, dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, caracterul clar și inteligibil al acestei clauze nu pot face obiectul examinării de nelegalitate în recurs.

Înalta Curte de Casație și Justiție va înlătura și critica formulată prin prisma aceluiași motiv de recurs, ce se referă la teoria impreviziunii și la aplicarea deciziei nr. 623/2016 a Curții Constituționale.

Spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze și de nulitatea acesteia, care se analizează pentru motive anterioare și/sau concomitente încheierii contractului, impreviziunea privește un contract valabil încheiat, care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților, produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

Deși nu a cunoscut o consacrare legală expresă sub imperiul dispozițiilor C. civ. de la 1864, doctrina și practica, în special în materia contractelor comerciale internaționale, au recunoscut posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii ca o excepție de la principiul forței obligatorii a contractului, în cazul ruperii echilibrului contractual în urma schimbării împrejurărilor avute în vedere de către părți la momentul încheierii contractului, urmând ca în aplicarea acestei teorii, să fie reajustate drepturile și obligațiile părților, precum și întinderea acestora.

În același sens s-a statuat și în decizia nr. 623/2016 a Curții Constituționale, în care s-a reținut că impreviziunea, aplicabilă potrivit concepției instanței de contencios constituțional și în regimul C. civ. de la 1864, intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepțional și exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privința amplorii și efectelor sale.

Totodată, s-a mai reținut că impreviziunea vizează numai riscul supraadăugat și, în condițiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestațiile la care părțile s-au obligat în condițiile noii realități economice/juridice, neavând drept scop revenirea la prestațiile de la momentul încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părți la același moment.

Față de argumentele expuse în precedent referitoare la teoria impreviziunii, Înalta Curte de Casasție și Jutiție constată că reclamanții nu urmăresc adaptarea pentru viitor a efectelor contractului, astfel încât prestațiile părților să fie unele echilibrate, ci ajustarea prestațiilor față de configurarea dată acestora la momentul încheierii convenției, când nu exista dezechilibrul contractual pretins de către reclamanți, ceea ce contravine scopului și mecanismului remediului impreviziunii și pune în mod nepermis semnul egalității între impreviziune și nulitate.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de B. și A. împotriva deciziei civile nr. 765/A din 17 aprilie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 765/A din 17 aprilie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 martie 2021.