ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 532/2021

Ședința publică din data de 9 martie 2021

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Civila la 15 februarie 2016, sub nr. x/2016, reclamanții A., B., C., D., E., F. și G. au chemat-o în judecată pârâta H. S.A., solicitând instanței, ca prin hotărârea pe care o va pronunța:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, C. civ., O.G. nr. 21/1992 și O.U.G. nr. 174/2008.

Prin sentința civilă nr. 5229 din 12 septembrie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F. și G., în contradictoriu cu pârâta H. S.A.; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor referitoare la comisionul de acordare și comisionul de administrare, stipulate la art. 3.3 și art. 3.4 din contractele de credit nr. x din 10 septembrie 2008, x din 18 decembrie 2007, x din 8 ianuarie 2008, y din 8 septembrie 2008; a dispus restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de acordare și comision de administrare, de la data perceperii acestora și până la data restituirii; a respins în rest acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței primei instanțe au declarat apel atât reclamanții C., D., E., F. și G., cât și pârâta H. S.A., prin care au formulat critici de netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 2055 A din 15 noiembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanții-reclamanți C., D., E., F. și G. împotriva sentinței primei instanțe; a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă H. S.A. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei instanței de apel, C., D. și G. au declarat recurs, prin care au solicitat admiterea căii de atac, casarea în tot a deciziei atacate și, în urma rejudecării, admiterea acțiunii introductive, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, autorii căii de atac au susținut că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut, în esență, că instanța de apel nu a analizat efectiv clauzele contractuale contestate prin acțiunea introductivă.

Astfel, au arătat că decizia recurată a fost motivată succint și incomplet, nefiind făcută o analiză suficientă a probatoriului administrat în cauză.

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți și-au structurat criticile în funcție de clauzele contestate prin cererea de chemare în judecată.

Referitor la clauzele privind comisionul de administrare, autorii recursului au subliniat că, în contractele de credit, nu se prevede baza de calcul la care se aplică procentul de 0,1%, astfel încât intimata-pârâtă are dreptul să perceapă acest comision la soldul creditului.

În plus, în cuprinsul clauzelor respective nu sunt specificate activitățile și operațiunile de administrare care ar justifica perceperea acestui comision.

Recurenții-reclamanți au mai arătat că, prin includerea comisionului de administrare în contractele de credit, s-a urmărit obținerea unui avantaj disproporționat față de prestația efectuată de intimata-pârâtă.

Astfel, comisionul de administrare reprezintă în realitate o modalitate de percepere a unei dobânzi mai mari decât cea menționată în contractele de credit.

Nefiind indicate baza de calcul la care se aplică procentul de 0,1% și nici activitățile prestate de bancă în schimbul perceperii acestui comision, în opinia recurenților, sunt îndeplinite condițiile constatării caracterului abuziv al clauzelor de la art. 3.3 și 3.5. din contractele de credit.

Referitor la clauza privind comisionul de acordare a creditului, autorii recursului au învederat că, în cuprinsul contractelor de credit, nu sunt arătate motivele pentru care a fost perceput acest comision.

Recurenții-reclamanți au subliniat că numai dobânda reprezintă echivalentul sumei împrumutate. Astfel, perceperea și a comisionului de acordare echivalează cu perceperea unei duble contraprestații pentru acordarea creditului.

În plus, art. 15 din Legea nr. 190/1999 prevede că pot fi puse în sarcina împrumutatului numai cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecii și garanțiilor aferente.

Cum acest text de lege nu distinge în privința cheltuielilor puse în sarcina împrumutatului rezultă că are caracter abuziv clauza de la art. 5 lit. b) din contractele de credit, prin care a fost instituit comisionul de acordare.

Referitor la clauza privind dreptul băncii de a modifica unilateral rata dobânzii, recurenții-reclamanți au învederat că sunt incidente dispozițiile alin. (1) lit. a)-b) și g) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Astfel, clauza care permite băncii să modifice unilateral rata dobânzii, prin modificarea marjei, fără a avea un motiv specificat în contract, atrage incidența alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Recurenții-reclamanții au arătat că intimata-pârâtă a exercitat dreptul său de a modifica unilateral marja băncii pentru a compensa scăderea indicatorului LIBOR 3M, astfel încât rata dobânzii să nu scadă.

Incidența alin. (1) lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000 este justificată de faptul că prevederea contractuală care dă dreptul băncii de a modifica unilateral rata dobânzii obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractelor.

Având în vedere că sfera de aplicare a clauzei este stabilită exclusiv de către profesionist, în opinia recurenților, este incident și alin. (1) lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

În aceste condiții, recurenții-reclamanți au învederat că sunt îndeplinite condițiile constatării caracterului abuziv al acestei clauze, fiind aplicabil art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Referitor la clauza privind dobânda penalizatoare, titularii cererii de recurs au arătat că aceasta are natura unei clauze penale, care este interzisă de legea civilă în contractul de împrumut cu dobânda. În acest sens a evocat cele statuate prin decizia nr. XI din 24 octombrie 2005, pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și decizia nr. 524 din 2 decembrie 1997 a Curții Constituționale.

Astfel, recurenții-reclamanți au învederat că prevederea contractuală prin care se instituie dreptul băncii de a percepe penalități de întârziere pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală are o cauză ilicită.

Referitor la clauza de risc valutar, autorii recursului au arătat că s-a produs o schimbare fundamentală a condițiilor de contractare, astfel încât au fost obligați la prestații vădit disproporționate față de cele la care s-au obligat inițial.

Clauzele de efectuare a plăților în moneda creditului, cu suportarea exclusivă a riscului valutar de către împrumutați, nu au fost negociate, fiind stipulate în contracte prestabilite.

Recurenții-reclamanți au arătat că banca nu a acționat cu bună-credință, anterior semnării contractelor de credit, funcționarilor bancari revenindu-le obligația de a explica clienților riscurile privind fluctuațiile cursului valutar, evocând în acest sens dispozițiile art. 18 din O.G. nr. 21/1992.

Autorii recursului au învederat că banca a stipulat în contractele de credit obligația acestora de a suporta exclusiv diferențele de curs valutar, fără a limita în vreun fel întinderea acestei obligații. Astfel, în situația creșterii valorii francului elvețian în raport cu moneda națională, convențiile de credit capătă caracter aleatoriu. Or, acest caracter este incompatibil cu natura contractului de împrumut.

În aceste condiții, recurenții-reclamanți au subliniat că riscul valutar se materializează în obținerea de către intimata-pârâtă a unui câștig injust, în detrimentul consumatorilor, contrar principiilor echității și bunei-credințe.

Autorii recursului au mai învederat că Norma B.N.R. nr. 17/2003 prevede obligația băncii de a administra riscul, în sensul diminuării lui prin organizarea adecvată a activității de creditare. Astfel, această normă exclude asumarea riscului operațiunii de creditare de către consumatori. În aceste condiții, înghețarea cursului de schimb valutar la cursul de la momentul încheierii contractelor reprezintă o măsură ce corespunde cerințelor echității și bunei-credințe.

După evocarea dispozițiilor art. 966-970 C. civ. din 1864, recurenții-reclamanți au învederat că distribuția între părți a pierderilor și beneficiilor, rezultate în urma hipervalorizării CHF față de moneda națională, apare ca o soluție justă și echitabilă.

Dat fiind că s-au schimbat condițiile avute în vedere de părți la momentul încheierii contractelor și, drept urmare, actele juridice au produs alte efecte decât cele convenite de părți, consideră că se impune revizuirea efectelor contractelor în temeiul teoriei impreviziunii, astfel cum a fost configurată prin decizia nr. 623/2016 a Curții Constituționale.

Cu privire la condiția ca evenimentul să fie imprevizibil, recurenții-reclamanți au subliniat că intimata-pârâtă le-a comunicat acestora că fenomenul hipervalorizării CHF față de moneda națională nu putea fi prevăzut.

Referitor la condiția privind riscul supraadăugat, autorii recursului au arătat că moneda națională a cunoscut o scădere excesivă în raport cu moneda francului elvețian, astfel încât s-a concretizat acest risc.

Totodată, recurenții-reclamanți au subliniat că intimata-pârâtă nu și-a respectat obligația de informare cu privire la riscul valutar, evocând în acest sens ample considerente din decizia pronunțată în cauza Andriciuc.

În partea finală a cererii de recurs, autorii căii de atac au conchis că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1, art. 4 și art. 6 din Legea nr. 193/2000 și a încălcat dispozițiile art. 6 alin. (1) și art. 7 din Legea nr. 363/2007 și art. 18 din O.G. nr. 21/1992.

În apărare, intimata-pârâtă H. S.A. a depus întâmpinare la 7 decembrie 2018, cu respectarea termenului legal, prin care a invocat excepțiile inadmisibilității și nulității pentru neîncadrarea în criticile de nelegalitate, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefundat, fără a menționa dacă este de acord ca recursul să fie soluționat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

La 3 ianuarie 2019, întâmpinarea a fost comunicată recurenților-reclamanți.

Recurenții-reclamanți nu au depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 2 iulie 2019, s-a dispus comunicarea raportului către părți.

Părțile nu au depus un punct de vedere la raport.

Prin încheierea completului de filtru din 8 octombrie 2019, Înalta Curte a respins excepțiile inadmisibilității și nulității recursului pe care l-a admis în principiu, stabilind termen de judecată la 26 noiembrie 2019, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

La 19 noiembrie 2019, recurentul-reclamant G. a depus o cerere de renunțare la judecata cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat instanței de recurs să ia act de renunțarea la judecată și să anuleze hotărârile pronunțate în cauză.

Prin încheierea din 26 noiembrie 2019, Înalta Curte a suspendat judecata recursului declarat de recurenții-reclamanți C. și D., până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene și a disjuns judecata recursului declarat de recurentul-reclamant G. și formarea unui nou dosar separat, înregistrat ulterior sub nr. x/2019.

Prin rezoluția din 9 februarie 2021, s-a fixat termen la 9 martie 2021, în vederea repunerii pe rol a cauzei și, subsecvent, în vederea dezbaterilor asupra recursului.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Recurenții-reclamanți au criticat decizia instanței de apel atât din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cât și din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut, în esență, că instanța de apel nu a analizat efectiv clauzele contractuale contestate prin acțiunea introductivă, arătând că decizia recurată a fost motivată succint și incomplet, nefiind făcută o analiză suficientă a probatoriului administrat în cauză.

Fundamentul criticilor subsumate acestui motiv de recurs rezidă în nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea va cuprinde "considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

În accepțiunea acestei norme juridice, motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să răspundă în fapt și în drept la pretențiile formulate de părți, să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv, numai o astfel de motivare constituind pentru părți o garanție împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanțele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac.

Exigența motivării hotărârii judecătorești este, așadar, o garanție a caracterului echitabil al procedurii și împotriva arbitrariului instanței.

Examinând, însă, decizia atacată din perspectiva criticilor subsumate acestui motiv de casare, Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea deciziei instanței de apel în considerarea acestui motiv de casare.

Înalta Curte nu poate să dea eficiență criticilor recurenților-reclamanți, câtă vreme motivarea hotărârii judecătorești nu reprezintă o chestiune de cantitate și nici nu obligă instanța să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept ale părților.

În acest context, verificând conținutul deciziei atacate, instanța de control judiciar reține că, deși motivarea nu este una amplă, aceasta îndeplinește exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale, în raport și cu criticile invocate în apel, analiza tuturor aspectelor de nelegalitate invocate, motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată de instanță, astfel că nu se poate susține cu temei că este vorba de nemotivarea hotărârii sau de o motivare succintă și incompletă, cum susțin recurenții.

Cât privește critica referitoare la insuficienta analiză a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte reține că, în etapa procesuală a recursului, nu pot fi examinate motive care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea și evaluarea probelor administrate în cauză rămân în atribuția exclusivă a instanțelor de fond, ca instanțe devolutive, motiv pentru care vor fi înlăturate.

Prin urmare, afirmațiile recurenților-reclamanți ce susțin motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. apar ca fiind nefondate.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au structurat criticile formulate în funcție de clauzele contestate prin cererea de chemare în judecată.

Referitor la clauzele privind comisionul de administrare, autorii recursului au subliniat că, în contractele de credit, nu se prevede baza de calcul la care se aplică procentul de 0,1%, astfel încât intimata-pârâtă are dreptul să perceapă acest comision la soldul creditului.

În plus, în cuprinsul clauzelor respective nu sunt specificate activitățile și operațiunile de administrare care ar justifica perceperea acestui comision.

Recurenții-reclamanți au mai arătat că, prin includerea comisionului de administrare în contractele de credit, s-a urmărit obținerea unui avantaj disproporționat față de prestația efectuată de intimata-pârâtă.

Astfel, comisionul de administrare reprezintă în realitate o modalitate de percepere a unei dobânzi mai mari decât cea menționată în contractele de credit.

Așadar, nefiind indicate baza de calcul la care se aplică procentul de 0,1% (în realitate, este vorba de un comision de administrare în cuantum de 0,15% pe lună din suma Facilității rămasă de rambursat, conform art. 3.5 din Contractul de credit nr. x din 18 decembrie 2007) și nici activitățile prestate de bancă în schimbul perceperii acestui comision, în opinia recurenților, sunt îndeplinite condițiile constatării caracterului abuziv al respectivei clauze.

Referitor la clauza privind comisionul de acordare a creditului, autorii recursului au învederat că, în cuprinsul contractelor de credit, nu sunt arătate motivele pentru care a fost perceput acest comision.

Recurenții-reclamanți au subliniat că numai dobânda reprezintă echivalentul sumei împrumutate. Astfel, perceperea și a comisionului de acordare echivalează cu perceperea unei duble contraprestații pentru acordarea creditului.

În plus, art. 15 din Legea nr. 190/1999 prevede că pot fi puse în sarcina împrumutatului numai cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecii și garanțiilor aferente.

Procedând la examinarea conformității hotărârii atacate în raport de criticile formulate, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Analiza caracterului abuziv al clauzelor denunțate a fost realizată de instanța de apel din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000, pentru a se decela aspecte importante de genul negocierii, al bunei-credințe, al dezechilibrului semnificativ al prestațiilor.

Față de susținerile recurenților, în sensul că aceștia nu au avut posibilitatea de a negocia nicio clauză din contract, acestea fiindu-le impuse, în forma respectivă, de către Bancă, Înalta Curte reține că împrejurarea constând în faptul că respectivele clauze nu au făcut obiectul unei negocieri individuale nu poate constitui un element suficient pentru stabilirea caracterului abuziv al respectivelor clauze, întrucât, potrivit art. 3 alin. (1) din Directivă, transpusă în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze.

Totodată, instanța de recurs reține că, prin art. 1 din Legea nr. 193/2000 care transpune în dreptul național prevederile art. 5 din Directiva nr. 93/13/CEE, se instituie cerința de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale scrise, iar, sub acest aspect, se reține că instanța de apel a procedat la verificarea clauzelor care reglementează atât comisionul de administrare, cât și comisionul de acordare.

Prin urmare, această cerință a unei redactări clare și inteligibile se aplică în orice caz, inclusiv în situația în care o clauză intră în domeniul de aplicare al articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, transpus în legislația națională în art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și este exclusă, prin urmare, de la aprecierea caracterului său abuziv vizată la articolul 3 alin. (1) din această directivă, respectiv, la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Totodată, cerința privind transparența clauzelor contractuale prevăzută de Directiva 93/13 nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal și gramatical.

Potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, această cerință de transparență impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci și ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care decurg pentru el din respectiva clauză (în acest sens, a se vedea Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler și Kaslerne Rabai, C-26/13).

Sub aspectul respectării cerinței de redactare în mod clar și inteligibil a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în Decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyulane Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Prin urmare, potrivit deciziei preliminare pronunțate în cauza precizată mai sus, simpla împrejurare că o clauză contractuală nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul unui comision, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatorului.

Totodată, în aceeași decizie preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanța de recurs reține că, din analiza considerentelor care au fundamentat decizia pronunțată, instanța de apel a verificat caracterul clar și inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de administrare și comisionul de acordare și a reținut că respectivele prevederi au un caracter inteligibil.

Totodată, cerința de transparență a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanței trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Din perspectiva acestei abordări, cerința de transparență susarătată se regăsește în cele două clauze.

Astfel, în ceea ce privește comisionul de administare, prin art. 3.5 din contract s-a stipulat un " Comision de administrare: 0,15% pe lună din suma Failității rămasă de rambursat. Comisionul de administrare va fi plătit lunar de către Împrumutat, odată cu rambursarea ratelor de credit, conform Graficului de rambursare - Anexa 1."

Așadar, valoarea comisionului de administrare poate fi determinată prin metoda de calcul redată de stipulațiile contractuale, recurenții-reclamanți fiind în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îi privește. Motivele perceperii acestui comision sunt evidente, întrucât rezultă din însăși denumirea sa, context în care această clauză expune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă.

În altă ordine de idei, comisionul de administrare nu disimulează o dobândă. Dacă dobânda este percepută pentru lipsa de folosință a sumei puse la dispoziția clientului, comisionul de administrare este solicitat pentru serviciile prestate de bancă, respectiv pentru monitorizarea/administrarea/gestionarea creditului. Nu există niciun indiciu care să contureze perspectiva că acest comision ar intra în componența dobânzii, ca preț al împrumutului.

Mai mult, obligația de plată a comisionului de administrare a fost prevăzută distinct de obligația de plată a dobânzii tocmai în considerarea faptului că acest comision nu este menit să asigure punerea la dispoziție a creditului și folosirea sumei de bani de către împrumutat, ci efectuarea acelor operațiuni bancare necesare derulării raportului contractual pe toată durata de creditare.

În mod similar, având în vedere analiza efectuată de bancă a documentației de credit, comisionul de acordare a fost perceput în schimbul unei contraprestații din partea băncii.

Cu referire la clauza care prevede acest comision, instanța supremă reține că cerința de transparență susarătată se regăsește și în clauza care menționează comisionul de acordare a Facilității (art. 3.4. din contract).

Astfel, prin art. 3.4. din contract, s-a prevăzut un comision de acordare a Facilității de 1,50% din valoarea totală a Facilității (a creditului) care urma a se plăti de Împrumutat din surse proprii la data efectuării Tragerii în cadrul Facilității.

Față de faptul că valoarea acestui comision este clar determinată prin contract - 1,50% calculat prin aplicarea procentului la valoarea Facilități/creditului menționată la art. 1 din Contractul de credit nr. x din 18 decembrie 2007 și că acesta se va plăti din surse proprii la data efectuării tragerii în cadrul Facilității (creditului), se constată că nu sunt îndeplinite cerințele cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, legislația în vigoare la momentul încheierii contractului de credit vizat de acest litigiu nu interzicea perceperea comisionului de acordare, aspect confirmat odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010. Art. 36 din acest act normativ permite în mod expres perceperea unui atare comision, ceea ce validează încă odată rațiunea acestuia.

Dispozițiile art. 15 din Legea nr. 190/1999 la care fac trimitere recurenții-reclamanți nu vizează costurile creditului, și prin urmare, comisionul de acordare (componentă, în speță, a costului total al creditului) reglează sfera cheltuielilor aferente.

Concluzia rezultă și din interpretarea coroborată a art. 15 din Legea nr. 190/1999 cu art. 2 alin. (1) pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor. Teza este susținută și din observarea coroborată a prevederilor art. 15 cu art. 2 lit. h) din Legea nr. 190/1999 în raport de care se poate aprecia cu certitudine că, și în privința unui contract de credit ipotecar, pot fi stipulate comisioane. În acest sens este art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 190/1999. În consecință, rezultă că interpretarea propusă de recurenții-reclamanți nu poate fi reținută.

În concluzie, în analiza caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează cele două comisioane, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în raport cu elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil și anume: cuantumul precis al comisioanelor, metoda de calcul, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său, inexistența unei suprapuneri între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Prin urmare, atât timp cât clauzele care reglementează comisionul de administrare, respectiv, comisionul de acordare sunt clare, atât din perspectiva componentei economice, cât și din perspectiva serviciului prestat, nu se poate reține existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe, astfel că aceaste clauze nu pot fi considerate abuzive.

În raport de considerentele expuse, instanța de recurs reține că sunt nefondate criticile formulate referitoare la comisionul de administrare și comisionul de acordare.

Referitor la clauza privind dreptul băncii de a modifica unilateral rata dobânzii, recurenții-reclamanți au învederat că sunt incidente dispozițiile alin. (1) lit. a)-b) și g) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Astfel, clauza care permite băncii să modifice unilateral rata dobânzii, prin modificarea marjei, fără a avea un motiv specificat în contract, atrage incidența alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Recurenții-reclamanții au arătat că intimata-pârâtă a exercitat dreptul său de a modifica unilateral marja băncii pentru a compensa scăderea indicatorului LIBOR 3M, astfel încât rata dobânzii să nu scadă.

Incidența alin. (1) lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000 este justificată de faptul că prevederea contractuală care dă dreptul băncii de a modifica unilateral rata dobânzii obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractelor.

Având în vedere că sfera de aplicare a clauzei este stabilită exclusiv de către profesionist, în opinia recurenților, este incident și alin. (1) lit. g) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

În aceste condiții, recurenții-reclamanți au învederat că sunt îndeplinite condițiile constatării caracterului abuziv al acestei clauze, fiind aplicabil art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Examenul caracterului abuziv al acestei clauze este posibil în speță, întrucât clauza respectivă nu întrunește cerința impusă de teza finală a textului legal din cuprinsul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, clauza referitoare la dobânda de referință variabilă nefiind exprimată într-un limbaj ușor inteligibil.

Pentru a conchide astfel, instanța supremă apreciază că exprimarea într-un limbaj ușor inteligibil nu poate fi limitată la o exprimare corectă din punct de vedere gramatical. Limbajul ușor inteligibil presupune ca, în cazul convențiilor, fiecare dintre părțile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii și întinderii propriilor drepturi convenite și obligații asumate și, în egală măsură, a drepturilor și contraprestațiilor părții adverse, acest aspect fiind reținut și în hotărârea pronunțată de C.J.U.E. în cauza C-26/13, Kásler contra O.T.P.

Observând clauza (3.1 din Contractul de credit nr. x/18.12.2007), prin care se stabilește dobânda, instanța supremă constată că rata dobânzii (de 3,5% pe an) este fixă pentru primele 3 luni de creditare, urmând ca după această perioadă de 3 luni, rata dobânzii să fie calculată pornind de la indicele de referință X-BOR la 3 luni (rotunjit la 2 zecimale), la care se adaugă o marjă stabilită de Bancă care, potrivit aceleiași clauze, are dreptul de a modifica marja din calculul dobânzii în funcție de costurile operaționale, costurile de refinanțare de pe piața monetară/de capital precum și în funcție de sursele de finanțare proprii.

Contrar celor statuate de instanța de apel, care a reținut că formula de modificare a ratei dobânzii este clar redată, instanța supremă constată că, exceptând rata dobânzii pentru primele 3 luni de creditare, care este prevăzută într-un procent fix (de 3,50% pe an), nu se poate identifica algoritmul de stabilire a dobânzii de referință variabile, după primele 3 (trei) luni de creditare.

În ceea ce privește componenta variabilă, aceasta nu este clară ci, dimpotrivă este una echivocă și obscură, deoarece nu se cunoaște mecanismul de formare și determinare a dobânzii curente după primele 3 luni, perioadă în care dobânda a fost fixă.

În absența oricăror elemente clare, transparente, obiective, precise pe baza cărora să poată fi înțeleasă componenta variabilă a dobânzii curente, precum și mecanismul de determinare al acesteia, se poate considera că o atare clauză nu satisface exigența prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, aceea de a fi exprimată într-un limbaj ușor inteligibil.

Prin urmare, având în vedere că respectiva clauză din contract referitoare la dobânda variabilă nu este exprimată într-un limbaj ușor inteligibil, criticile recurenților sunt întemeiate.

Referitor la clauza privind dobânda penalizatoare, titularii cererii de recurs au arătat că aceasta are natura unei clauze penale, care este interzisă de legea civilă în contractul de împrumut cu dobândă. În acest sens au evocat cele statuate prin decizia nr. XI din 24 octombrie 2005, pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și decizia nr. 524 din 2 decembrie 1997 a Curții Constituționale.

Astfel, recurenții-reclamanți au învederat că prevederea contractuală prin care se instituie dreptul băncii de a percepe penalități de întârziere pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală are o cauză ilicită.

Sub un prim aspect, Înalta Curte observă că acțiunea recurenților-reclamanți a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, lege specială în materie, prin care au fost transpuse și implementate prevederile Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Această reglementare specială se aplică cu precădere față de dispozițiile dreptului comun, la care fac referire recurenții în trimiterile la decizia nr. XI din 24 octombrie 2005, pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și la dispozițiile Legii nr. 313 din 20 februarie 1879, cu referire la care s-a pronunțat Curtea Constituțională a României prin decizia nr. 524 din 2 decembrie 1997.

Așadar, în lipsa unei prevederi derogatorii conținute de Legea nr. 193/2000, clauzei contestate (de la art. 3.2 din Contractul de credit nr. x din 18.12.2021) îi este aplicabil textul art. 1066 din C. civ. de la 1864, conform art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., părțile stabilind anticipat prejudiciul, în cazul în care recurenții-reclamanți nu își îndeplinesc obligațiile de plată la scadență.

Astfel, în raport cu prevederile Legii nr. 193/2000, Înalta Curte apreciază că prevederile art. 3.2 din contractul de credit nr. x/18.12.2007 sunt suficient de clare și inteligibil stipulate în contract (fiind agreate, la data încheierii contractului, dobânda penalizatoare fiind stabilită în mod clar, procentual, în situația neîndeplinirii culpabile a obligațiilor stabilite de către părți), echilibrul între drepturile și obligațiile părților este păstrat, neplata la termen a ratelor de credit cauzând pârâtei un prejudiciu, evaluat anticipat prin clauza supusă analizei.

Prin urmare, având în vedere că respectiva clauză nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, așa cum, în mod corect, a reținut instanța de apel, criticile recurenților referitoare la clauza privind dobânda penalizatoarea nu vor putea fi reținute.

Printr-un alt motiv de recurs, recurenții-reclamanți au criticat soluția instanței de apel, de menținere a hotărârii primei instanțe în legătură cu respingerea capătului de cerere în constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar.

Criticile redate pot fi calificate ca referindu-se la aplicarea greșită a art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și a art. 1578 C. civ. din 1864, critici care pot fi integrate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub aspectul dispozițiilor legale incidente, se reține că, față de data la care a fost încheiat contractul de credit în discuție (18 decembrie 2007), acesta este guvernat de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv, de Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori și de O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor C. civ. de la 1864 relative la împrumutul de consumație, act normativ în vigoare la data când a fost încheiat contractul, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit căruia, "contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa."

În altă ordine de idei, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziție legală, este necesară determinarea conținutului noțiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menționate reiese că, în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea.

Totodată, este de reținut faptul că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Revenind la criticile formulate, se reține că recurenții-reclamanți au susținut că a fost încălcată obligația de informare stabilită în sarcina profesionistului potrivit Legii nr. 193/2000, instanța de apel trecând, astfel, peste interpretările obligatorii date de C.J.U.E. în cauza Andriciuc contra României.

Susținând, așadar, încălcarea obligației de informare cu privire la clauza de risc valutar, recurenții-reclamanți se raportează exclusiv la legislația privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, or, pentru considerentele mai sus arătate, criticile formulate de aceștia nu pot fi primite, întrucât acele clauze, denumite clauze de risc valutar, sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, situație care face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv, verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeași lege.

Totodată, din însăși hotărârea invocată de autorii căii de atac, respectiv Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

În această cauză, care vizează tocmai o situație precum cea dedusă judecății în prezentul dosar, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., arată că:

"articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Ulterior, prin Hotărârea Curții de Justiție din data de 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, următoarele:" împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Așadar, pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, Curtea a statuat că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 și 30, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanțele devolutive au stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale și legale, cu referire la clauzele contestate de reclamante, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Părțile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată.

Aplicând în cauza de față argumentele anterior expuse, reiese cu evidență faptul că stipulațiile din contractul de credit care prevăd obligația pentru recurenții-reclamanți de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părțile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul național, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident, nu se mai impun verificări suplimentare, respectiv, dacă o astfel de clauză poată fi inclusă în noțiunea de obiect principal al contractului, dacă respectă cerințele de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorului ori cerințele de echilibru sau de bună-credință.

Cât privește aplicarea teoriei impreviziunii, Înalta Curte reține că, sub acest aspect, în cuprinsul Deciziei Curții Constituționale a României nr. 62/07.02.2017 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, decizie publicată în Monitorul Oficial al României nr. 161/03.03.2017, instanța de contencios constituțional a statuat în cuprinsul considerentului 38 faptul că:

"În virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia. Desigur că la această sumă, potrivit convenției părților, urmează a fi adăugate sumele care reprezintă costurile asociate cu acordarea creditului - dobânda și comisioanele prevăzute în contract. Același principiu se aplică în cazul concret al contractului de credit (care nu reprezintă altceva decât un tip de contract de împrumut de consumație cu dobândă), atâta vreme cât acordarea creditului în monedă străină este permisă conform reglementărilor legale și câtă vreme împrumutatul are obligația de a restitui lucruri de aceeași cantitate și calitate. Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar și în condițiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda națională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, niciun act normativ neinterzicând acordarea și rambursarea creditelor în monedă străină. Într-o atare situație, ambele părți își asumă riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puțin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării, raportat la o altă monedă considerată etalon, sau, mai corect din punct de vedere obiectiv, raportat la aur."

Tot Curtea Constituțională a României a arătat atât în Decizia nr. 623/25.10.2016 (par. 96 și 98 din Decizie) cât și în Decizia nr. 62/07.02.2017 (pct. 45 și 46 din decizie) că, în fapt, orice contract de credit în valută presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părți ale contractului, în baza autonomiei lor de voință, principiu care caracterizează materia înch