ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 968/2021

Ședința publică din data de 13 aprilie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000, O.U.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 174/2008

Judecătoria Sectorului 1 București, prin sentința civilă nr. 6042/2016 din 7 aprilie 2019 a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, în raport cu dispozițiile art. 95 pct. 1 C. proc. civ., valoarea litigiului depășind pragul valoric de 200.000 RON.

Prin sentința civilă nr. 5787 din 29 septembrie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanții A. și B. împotriva pârâtei C. S.A., a fost constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a clauzei de la art. 5.2 din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipoteca pentru persoane fizice nr. x/13.03.2008:

"Dobânda este variabila in conformitate cu politica Băncii. Dobânda curenta poate fi modificata in mod unilateral de către Banca, luând in considerare valoarea dobânzii de referința pentru fiecare valuta (ex.: EURIBOR (EUR)/LIBOR (CHF)/ROBOR (RON) etc.) fără a exista consimțământul Clientului."

Au fost respinse ca neîntemeiate celelalte capete de cerere.

Prin decizia nr. 2714/2017 din 5 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost admis apelul pârâtei C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 5787 din 29 septembrie 2016 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul constatării caracterului abuziv și nulității parțiale a clauzei de la art. 5.2 din contractul de credit, respectiv sintagma: "dobânda este variabilă în conformitate cu politica băncii". Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Totodată, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții A. și B. declarat împotriva aceleiași sentințe.

În motivarea recursului, recurenții-reclamanți A. și B. au reiterat, în esență, argumentele invocate în susținerea acțiunii cu privire la caracterul abuziv al clauzei inserate în convenția de credit la art. 5.2 teza a II-a, care face trimitere la prerogativa băncii de a modifica dobânda în funcție de dobânda de referință pentru valuta creditului, respectiv Libor, precum și caracterul abuziv al clauzei de risc valutar.

Totodată, au mai susținut că prin convenția de credit au primit suma împrumutată în RON și nu în franci elvețieni, instanța de apel fiind în eroare sub acest aspect.

Astfel, în ceea ce privește clauza prevăzută în art. 5.2, teza a II-a din Contract, au susținut recurenții, se reține că prevederea din Legea nr. 193/2000 referitoare la modificarea unilaterală a contractului de către furnizor este interzisă, însă, totuși, poate fi legala, daca furnizorul justifică o motivație întemeiata, or motivația întemeiata din clauza contestată nu poate sa fie "politica băncii", mai mult de atât, instanța nici nu a analizat aceasta "motivație întemeiata" pentru a putea fi posibila modificarea unilaterală.

De asemenea, instanța greșește atunci când analizează că motivul modificării unilaterale consta in raportarea la LIBOR, având in vederea ca acesta nu era motivul, ci consecința, motivul in sine fiind "politica băncii".

Recurenții au arătat că, și dacă la momentul semnării contractului, ar fi recunoscut prerogativa băncii de a modifica unilateral dobânda în raport cu modificarea indicelui de referința LIBOR, banca a interpretat această clauză în avantajul său, modificând dobânda numai în sensul creșterii acesteia, iar nu și în sensul scăderii, atunci când se impunea, în condițiile în care indicele Libor a avut perioade in care a scăzut.

Or, caracterul abscons al acestei clauze rezidă în lipsa acestor cunoștințe în persoana împrumutaților, fapt de care banca are cunoștința și pe care îl speculează. Însuși faptul că în raporturile de consum părțile nu se află pe poziții de egalitate este o prezumție în favoarea bunei-credințe a imprumutatilor care, din perspectiva omului mediu, nu puteau fi în mod rezonabil considerați a prefigura înțelesul, intinderea și consecințele acestei clauze.

În ceea ce privește clauza de risc valutar, recurenții au susținut că principiul nominalismului, despre care amintește instanța de apel este expus într-un context in care singura cale de apărare in fata acestui contract este Legea 193/2000, in condițiile in care nu există o altă lege de protecție a celor care au contractat un asemenea credit toxic.

Recurenții arată că se discută despre un dezechilibru fundamental, având în vedere creșterea cu 200% a gradului de povară financiară în raport cu momentul semnării contractului de credit, iar în raport cu cauza C-26/2013, obiectul contractului intra sub incidența verificării legalității acestuia cu privire la cursul valutar ce este «obiect al contractului », conform jurisprudenței CJUE. Prin urmare, în ce privește posibilitatea ca instanțele să analizeze caracterul abuziv al clauzelor ce țin de caracterul adecvat al prețului, există o practică constantă, atât a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și a CJUE, cu privire la faptul că o instanță poate analiza o clauză ce se referă la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al prețului sau al renumerației, cât timp acestea nu au fost redactate în mod clar și inteligibil, această problemă fiind tranșată în jurisprudența CJUE, amintindu-se cauza C-484/08 și cauza C-241/98.

Ca atare, instanțele au dreptul să examineze caracterul abuziv al clauzelor privind prețul, chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar și inteligibil, cu atât mai mult având acest drept atunci când aceste clauze nu sunt redactate într-un limbaj clar și inteligibil.

În acest context, au arătat recurenții, trebuie analizat ce înseamnă sintagma "redactarea clauzelor într-un limbaj clar și inteligibil", analiză ce trebuie făcută din perspectiva legislației speciale privind protecția consumatorului.

Revenind la stabilizarea cursului de schimb CHF/RON la momentul acordării creditului, respectiv la 14.08.2008, recurenții au făcut referire la hotărârea C-186/16 Andriciuc a Curții de Justiție a Uniunii Europene, ale cărei considerente au fost redate în sinteză.

Pe fondul cererii de recurs, s-a sușținut că nu au fost arătate normele de drept material încălcate de către instanța de apel și că recurenții-reclamanți A. și B. încearcă să inducă în eroare instanța de recurs.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 24.04.2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înțeles să își exercite acest drept.

Prin încheierea din 2 octombrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul, iar prin încheierea din 4 decembrie 2018, a fost suspendată judecata recursului, până la soluționarea sesizării ce face obiectul dosarului nr. x/2018 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Compeltul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

Prin încheierea din data de 16 aprilie 2019 a fost repusă cauza pe rol. Apoi, la același termen a fost suspendată judecata recursului, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzelor C81/19 și C269/19 aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, iar prin rezoluția din data de 10 februarie 2021, instanța a stabilit termenul de judecată de astăzi pentru discutarea repunerii pe rol și a recursului.

Prin rezoluția din 10 februarie 2021 s-a stabilit termen pentru 13 aprilie 2021, când cauza a fost repusă pe rol, având în vedere că nu mai subzistă motivele care au condus la suspendarea judecății.

Motivele invocate de recurenții-reclamanți se subsumează criticilor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Conform acestor prevederi legale, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Într-o primă critică, recurenții au susținut caracterul abuziv al clauzei inserate în convenția de credit la art. 5.2 teza a II-a, care face trimitere la prerogativa băncii de a modifica dobânda în funcție de dobânda de referință pentru valuta creditului, respectiv LIBOR.

Acest critici nu sunt fondate, în mod corect reținând instanța de apel că teza a doua a clauzei prevăzute la art. 5.2 din contractul de credit, care face trimitere la posibilitatea băncii de a modifica dobânda în funcție de dobânda de referință pentru valuta creditului, respectiv Libor, este legală, întrucât criteriul de variație a dobânzii este unul obiectiv, independent de voința băncii.

Astfel, Înalta Curte constată că, în speță, clauza cuprinsă în art. 5.2 teza a II-a din contract, stabilește în mod clar și fără echivoc modul de calcul al dobânzii, aceasta determinându-se, în baza unor coordonate clar exprimate (indicele LIBOR), reclamanții, deși consumatori fără cunoștințe financiare de specialitate, având posibilitatea reală să previzioneze prețul creditului la încheierea contractului și, prin urmare, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și nu este susceptibilă de a perturba armonia contractuală.

Totodată, Înalta Curte reține că modul de redactare a clauzei trebuie să permită consumatorului prefigurarea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, a consecințelor economice produse de aceasta în ceea ce îl privește, or contractul de credit oferă un indiciu clar, obiectiv cu privire la evoluția ulterioară a dobânzii, în sensul că, în cazul în care se va decide majorarea, aceasta se va raporta la indicele obiectiv (Libor), care permite previzionarea cuantumului viitor al costului contractual în virtutea unor simple calcule matematice și permite contestarea și verificarea ulterioară.

Clauza prevăzută la art. 5.2 teza a II-a din contractul de credit referitoare la modalitatea de stabilire a dobânzii variabile în funcție de indicele obiectiv (Libor), respectă exigențele Legii nr. 193/2000, fiind exprimată într-un limbaj clar și inteligibil și permițând consumatorului să determine motivația și mecanismul prin care banca urmează să modifice dobânda.

Prin urmare, atât timp cât reclamanții au cunoscut valoarea exactă a dobânzii inițiale, de 6,99% pe an, precum și faptul că aceasta ar putea să rămână neschimbată ori, în cazul în care se va decide majorarea, aceasta se va raporta la indicele obiectiv (Libor), în mod legal și temeinic a statuat instanța de prim control judiciar că reclamanții au fost pe deplin informați și au luat cunoștință de modalitatea în care dobânda poate varia, acceptând această clauză prin însușirea contractului.

Înalta Curte reține că, în cauză, ceea ce a fost constatat abuziv și declarat nul nu este însăși clauza ce stipulează dobânda variabilă, ci nulitatea absolută s-a restrâns la sintagma "în funcție de politica băncii", sens în care a fost admis apelul pârâtei și schimbată sentința primei instanțe.

În ceea ce privește remediul aplicabil în situația constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut, recent, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, sesizată cu o cerere de decizie preliminară cu referire la modul de interpretare a articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, a statuat, prin Hotărârea din data de 25 noiembrie 2020, pronunțată în Cauza C-269/19, Banca B.SA împotriva A.A.A., că acest text de lege trebuie interpretat în sensul că, "în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut și atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menționat ar avea consecințe deosebit de prejudiciabile pentru consumator și nu există nicio dispoziție de drept național cu caracter supletiv, instanța națională trebuie să adopte, ținând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecințele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menționat le ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanța națională să invite părțile să negocieze în vederea stabilirii modalităților de calcul al ratei dobânzii, cu condiția ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective și ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile și obligațiile cocontractanților, ținând seama printre altele de obiectivul protecției consumatorului care stă la baza Directivei 93/13."

Așa fiind, instanța de apel a făcut o aplicare corectă a dispoziților art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și, prin urmare, motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat.

În ceea ce privește criticile recurenților-reclamanți referitoare la clauza de risc valutar, Înalta Curte reține că și acestea sunt nefondate, întrucât, decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva D. S.A..

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, în sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, reprezintă acte sau norme obligatorii ale dreptului național, fiind astfel excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum și în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva D. S.A.

Astfel, prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva D. S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Verificările ce trebuie să fie realizate de către instanță din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contestate trebuie să vizeze, în mod succesiv, în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național, în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat, dacă se constată că clauza nu este inclusă în excepția menționată la anterior, trebuie să se examineze dacă aceasta intră sub incidența noțiunii de "obiect principal al contractului", par. 32. Apoi, în măsura în care clauza se circumscrie noțiunii de "obiect principal al contractului", trebuie verificat caracterul ei clar și inteligibil, demers în cadrul căruia prezintă relevanță publicitatea și informațiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii contractului de împrumut, par. 46, iar dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului și, deci, clauza nu are caracter clar și inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și dacă este respectată cerința bunei-credințe, par. 56.

Totodată, prin hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din data de 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. E. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, următoarele:

"27. împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

În hotărârea pronunțată în cauza C-81/19, CJUE a reținut că "expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, și norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive", considerentul nr. 34, iar "faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare", considerentul nr. 36.

Având în vedere argumentele care preced, instanța europeană a conchis că "trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive", considerentul nr. 37.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de apel a statuat printr-o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 1578 din C. civ. de la 1864 în vigoare la data încheierii contractului, că obligația apelanților împrumutați, de a restitui suma de bani împrumutată în moneda în care au obținut-o, reprezintă o aplicare a principiului nominalismului monetar în materia contractului de împrumut de consumație și că, întrucât, principiul nominalismului monetar are o reglementare legală, clauza prin care se impune restituirea creditului în aceeași monedă nu poate fi considerată ilicită, fiind o aplicație practică a acestuia.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat transpune o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății."

Or, pretinzându-se eliminarea riscului valutar, prin înghețarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului, se solicită, în realitate, nesocotirea principiului nominalismului monetar, prevăzut de art. 1578 din C. civ. din 1864.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat, CHF, nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Astfel, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziție legală, este necesară determinarea conținutului noțiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menționate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncția "sau", utilizată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunțate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva D. S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă, respectiv a normelor imperative și a celor supletive, ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere, respectiv excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei.

Înalta Curte reține că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim juridic derogatoriu, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând referire la clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauză argumentele anterior expuse, reiese cu evidență faptul că stipulațiile din contractul de credit care prevăd obligația pentru recurenții-reclamanți, în calitate de împrumutați, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat, CHF, sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern, respectiv art. 1578 din C. civ. din 1864, de la care părțile nu au derogat.

Rațiunea excluderii a fost clar expusă de către CJUE în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, par. 28 și consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. E. S.A, fiind vorba de o prezumție legitimă că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților, iar această rațiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat, CHF, transpun o normă supletivă din dreptul național, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000.

Prin prisma acestor considerente, care pot susține de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenți deciziei atacate, verificarea și, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, respectiv dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credințe și a întrunirii caracterului clar și inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști, nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național, în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat.

Așadar, argumentele recurenților-reclamanți care vizează nerespectarea de către bancă a obligației de informare în legătura cu variația cursului și riscurile aferente, lipsa analizei caracterului clar și inteligibil al clauzei de risc valutar contestate în ce privește consecințele economice ale acesteia, din punctul de vedere al producerii unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, cu consecințe asupra bunei-credințe a băncii la încheierea contractului în ce privește clauza respectivă, nu pot fi reținute.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții A. și B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1488 A din 27 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 aprilie 2021.