ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 361/2021

Ședința publică din data de 17 februarie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele B. S.A. și C., solicitând să se constate caracterul abuziv al clauzelor de la art. 4.2, art. 4.4, art. 4.5, art. 5.1 lit. b), art. 5.1 lit. c), art. 5.1 lit. d), art. 5.2, art. 8.1, art. 8.3, art. 8.4, art. 8.5, art. 8.9, art. 8.14, art. 8.15, art. 8.17 din Contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x din 28 februarie 2008, ca urmare a constatării caracterului abuziv al acestora, în temeiul Legii nr. 193/2000: să fie obligate pârâtele la restituirea sumei achitate cu titlu de comision de acordare și a dobânzii aferente acestei sume; să se constate că dobânda datorată este de 4,5% p.a.; să fie obligate pârâtele la restituirea sumelor achitate în plus cu titlu de dobândă peste cea de 4,5% p.a., precum și la plata dobânzii legale aferente acestor sume; să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar și nulitatea absolută a prevederilor art. 6.1 din Contractul menționat; să se dispună stabilizarea cursului de schimb valutar la nivelul de la data acordării creditului; să fie obligate pârâtele la restituirea sumelor de bani plătite în plus, reprezentând diferența dintre rata plătită efectiv și rata pe care reclamantul trebuia să o plătească prin luarea în considerare a cursului de la data încheierii contractului, la care să se adauge dobânda legală calculată de la data plății fiecărei rate.

De asemenea, reclamantul a cerut obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamantul a indicat prevederile art. 8 din legea nr. 190/1999, art. 970, 969 și 1092 C. civ., O.G. nr. 21/1992, Legea nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010, Directiva 2008/48/CE și Directiva 93/13/CEE.

Prin sentința civilă nr. 10594 din 10 octombrie 2017, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, a fost admisă excepția necompeteței materiale și s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 31 ianuarie 2018, sub număr de dosar x/2018

Prin încheierea din 15 martie 2018, Tribunalul București a dispus, în baza art. 78 alin. (2) și (3) C. proc. civ., introducerea în cauză a doamnei D. și a domnului E., în calitate de părți în contract.

Prin sentința civilă nr. 2171/2018 din 5 iulie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., D. și E., împotriva pârâtelor B. S.A. ȘI C., PRIN MANDATAR B. S.A.

A constatat nulitatea absolută și caracterul abuziv al clauzelor de la art. 5.2, art. 8.4 și art. 8.5 din Contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x din 28 februarie 2008.

A respins, ca neîntemeiate, celelalte capete de cerere.

A obligat pârâtele la plata către reclamantul A. a sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A obligat reclamantul A. la plata către pârâta B. S.A. a sumei de 2.700 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții A., D. și E. și pârâtele B. S.A. și C., PRIN MANDATAR B. S.A.

Prin decizia nr. 1975 din data de 22 noiembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul reclamanților A., D. și E. împotriva sentinței civile nr. 2171 din 5 iulie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a Vi-a Civilă în dosarul nr. x/2018, ca nefondat.

A admis apelul pârâtelor B. S.A. și C., PRIN MANDATAR B. S.A. împotriva aceleiași sentințe.

A schimbat, în parte sentința în sensul că:

A respins, ca neîntemeiat, și capătul de cerere privind art. 8.5 din Contractul de credit.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

A respins, ca neîntemeiate, cheltuielile de judecată solicitate de apelanții-reclamanți.

Invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., reclamanții A., D. și E. au formulat recurs împotriva deciziei nr. 1975 din 22 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, solicitând admiterea recursului, casarea în totalitate a deciziei recurate și schimbarea soluției pronunțate de instanța de apel.

În argumentarea cererii de recurs, au susținut, în esență, că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, deoarece instanța de apel nu a luat în calcul "lipsa de interes a Băncii" și inexistența vreunui risc pentru intimatele-pârâte în situația unei potențiale declanșări a executării silite, datorată instituirii în favoarea băncii a ipotecii de rang I asupra imobilului.

Au arătat că, menținerea ca legală a clauzei din art. 8.5 din Contractul de credit, fără posibilitatea sancționării intimatelor în situația în care acestea au o obligație scadentă față de recurenți, creează un dezechilibru contractual care transpune această clauza pe tărâmul clauzelor abuzive.

Au invocat caracterul abuziv, în temeiul Legii nr. 193/2000, a clauzelor prevăzute la art. 4.2. și 4.4. din Contractul de credit, precizând că în mod nelegal a reținut instanța de apel ca acestea nu ar avea caracter abuziv.

Arătând că principalul argument al instanței de apel a fost acela că Legea nr. 193/2000 nu interzice modificarea dobânzii, au precizat că această afirmație este doar parțial valabilă, întrucât art. 4 din Legea nr. 193/2000 impune anumite condiții pentru valabilitatea oricărei clauze dintr-un contract de credit, implicit și pentru modificarea dobânzii, condiții pe care instanța de apel nu le-a mai analizat (respectiv buna credință și existența unui echilibru contractual).

Au precizat că în mod nelegal a reținut instanța de apel faptul că revizuirea dobânzii se poate produce în anumite limite, indicate în contract, a căror aplicare putea fi verificată cu ușurință de împrumutat, deoarece dobânda nu variază în funcție de un indice obiectiv, public, ci de voința exclusivă a intimatelor, banca putând actualiza nivelul dobânzii doar dacă noul nivel al indicelui de referință LIBOR va fi mai bun pentru bancă decât cel precedent.

Or, condițiile în care modificarea dobânzii urma să aibă loc, elementele în raport cu care nivelul dobânzii urma să fie modificat nu au fost reglementate expres, neechivoc, în contract menționându-se doar cu titlu general că banca va avea dreptul să revizuiască nivelul dobânzii.

Au considerat că prevederile art. 4.2 raportat la cele ale art. 4.4 din Contract nu sunt clare, fără echivoc, ci permit băncii să modifice discreționar rata dobânzii curente, pentru motive necunoscute de recurenți, creând un vădit dezechilibru contractual în detrimentul acestora, contrar bunei-credinte și, totodată, fără a se prezenta vreo justificare.

Au susținut că, potrivit paragrafului 75 al Hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-26/13 Kasler vs. Ungaria, cerința potrivit căreia o clauză trebuie redactata în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă în sensul că respectiva clauză trebuie sa fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, cât și pentru a exprima transparent funcționarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut de alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât consumatorul să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta, în ceea ce îl privește.

Or, în speța de față nu a fost expus un mecanism obiectiv în baza căruia banca să poată revizui dobânda.

Ca atare, au solicitat să se constate că în mod greșit a reținut instanța de apel că prevederea contractuală din art. 4.2 și 4.4. din Contract nu ar crea un dezechilibru contractual.

Au precizat recurenții, contrar celor reținute de instanța de apel, că și dispozițiile contractuale din art. 5.1. lit. b) și lit. d) din Contract, referitoare la comisioanele și costurile aferente creditului, sunt clauze abuzive, în mod greșit procedând instanța de apel la analiza exprimării gramaticale în verificarea îndeplinirii condiției exprimării "într-un limbaj clar și inteligibil", fără a se analiza și interpretarea coroborata a întregului text.

Au făcut referire la Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16 și la art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 CEE (interpretat și aplicat greșit de instanța de apel), precizând că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil presupune ca, în cazul contractelor de credit, instituțiile financiare trebuie să furnizeze împrumutaților informații suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente și în cunoștință de cauză.

Împrejurarea că în contractul de credit a fost stipulat cuantumul comisionului de acordare de 2463,4 euro nu este de natură să îndeplinească condiția exprimării într-un limbaj clar și inteligibil al clauzei, întrucât nu se precizează care sunt contraprestațiile băncii față de comisionul perceput.

Au considerat că art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale trebuie efectuată în raport cu momentul încheierii contractului respectiv, ținând seama de ansamblul împrejurărilor de care profesionistul putea avea cunoștință la momentul respectiv și care erau de natură să influențeze executarea ulterioară a contractului respectiv.

Câtă vreme clauza nu conține un limbaj clar și inteligibil și nu a exprimat mecanismul prin care funcționează comisionul de acordare, precum și care ar fi contraprestația băncii în schimbul acestui comision, au apreciat că instanța trebuia să cenzureze această clauză.

Au susținut că instanța de apel a reținut, în mod greșit, caracterul al valorii comisionului de acordare, în raport cu contraprestația băncii, întrucât acest comision a fost exprimat într-o valoare procentuală.

Ca atare, au precizat că în mod nelegal instanța de apel a admis apelul băncii sub aspectul clauzei prevăzute de art. 5.1. lit. b) din Contract, comisionul de acordare reprezentând o dobândă mascată.

Și dispoziția prevăzută de art. 8.3. din Contract este o clauză abuzivă, instanța de apel considerând, în mod nelegal, că aceasta "nu este o creanță care este legată în mod esențial de persoana creditorului".

Mai mult decât atât, au susținut ca instanța de apel nu a analizat caracterul abuziv al acestei clauze și din perspectiva posibilității cesionarului de a debita automat contul și nu a motivat respingerea cererii de anulare a clauzei.

Au apreciat că dispoziția din art. 8.3. din Contract este contrară bunei credințe, întrucât, încă de la data semnării contractului, împrumutatul a fost obligat să acorde drept de debitare automată a contului curent unui cesionar pe care îl va putea alege banca, în viitor și, în plus, în Contract nu este prevăzută nici o contraprestație din partea băncii asupra acestui drept pe care intimatele-pârâte și l-au arogat în mod discreționar.

Contrar susținerilor nelegale ale instanței de apel, au apreciat ca abuzive dispozițiile prevăzute de art. 8.14 și 8.15 din Contract, singurul argument al instanței de apel în respingerea caracterului abuziv al acestor doua clauze fiind acela că sunt prevăzute criterii clare în care se poate declara scadența anticipată a creditului.

În acest sens, au susținut că formularea acestor articole este generală, neputându-se cunoaște care dintre obligații pot acorda dreptul băncii de a declara anticipat scadența creditului, neexistând un echilibru între sancțiuni și obligațiile neîndeplinite și lipsind contraprestația băncii față de obligațiile excesive inserate prin clauza 8.4 și 8.5.

Au mai susținut că în mod greșit a respins instanța de apel solicitarea de constatare ca abuzive a clauzelor prevăzute de art. 4.2. și art. 4.4. din Contract referitoare la dobânda datorată, de 4,5% p.a., întrucât dreptul băncii de a revizui dobânda pe parcursul derulării creditului, corelativ cu obligația de a se restitui, în termen de 10 zile, întregul credit, în cazul în care împrumutatul nu este de acord cu noul nivel al dobânzii agreat exclusiv de bancă, este o conduită abuzivă.

Ca atare, au considerat că dobânda creditului este aceea fixă, de 4,5% p.a., pentru toată perioada rămasă pentru rambursarea creditului.

Au invocat nelegalitatea soluției instanței de apel, sub aspectul reținerii ca legale a prevederilor art. 6.1 din Contract, cu consecința nulității absolute a acestei clauze și a stabilizării cursului de schimb valutar CHF/LEU din data acordării creditului.

Chiar dacă instanța de apel a reținut ca această clauză nu a fost negociată, în mod eronat a menținut-o, ca valabilă, reținând ca legea nu permite anularea acestei clauze si că recurenții nu au dovedit faptul că, dintre toate produsele pe care banca le oferea, li s-ar fi impus de către intimatele-pârâte accesarea unui credit în franci elvețieni.

Au apreciat că, în mod greșit a reținut instanța de apel că pentru bancă, devalorizarea francului elvețian ar fi fost un eveniment imposibil de prevăzut, deoarece această mondă a mai suferit o fluctuație, iar banca, în calitatea de profesionist, avea acces la acest istoric monetar, în timp ce un consumator mediu nu putea cunoaște toate aceste date financiare.

Au considerat că dezechilibrul provocat de clauza contestată trebuie analizat pe de o parte, în coroborare cu prevederile art. 2.4 din Contractul de credit, raportat la modul în care a fost efectuată tragerea și, pe de altă parte, prin prisma faptului că a fost încălcata obligația de informare a consumatorului prevăzută de paragraful (19) din Directiva 2008/48/CE, de art. 8 din Legea 190/1999 și de art. 970 din C. civ. din 1864, această clauză nefiind redactată într-un limbaj clar și inteligibil.

Cu toate că, potrivit art. 2.4 din Contract, tragerea ar fi trebuit să fie efectuată în CHF, aceasta a fost efectuată în EURO, tocmai pentru ca banca nu a dispus în mod real și efectiv de lichidități în CHF, banca transferând riscul valutar de pe moneda Euro pe moneda CHF și, totodată, pentru reprezentanții băncii, încheierea unui contract de credit în CHF (spre deosebire de EURO și LEU) aducea cele mai mari comisioane.

Astfel, au arătat că plata ratelor în moneda CHF, în condițiile în care intimatele nu au făcut plata creditului în moneda CHF, creează un puternic dezechilibru, prin suportarea exclusivă a riscului valutar doar de către consumatori, ceea ce transformă, din acest punct de vedere, contractul de credit într-un contract aleatoriu.

Invocând dispozițiilor art. 977 din C. civ. din 1984 ("Interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților contractante, iar nu după sensul literal al termenilor"), au precizat că intenția părților a fost de încheiere a unui contract de credit pentru achiziționarea, în EURO, a unei locuințe, așa încât, plata ratelor creditului în CHF conduce la concluzia că textul art. 6.1 privind suportarea exclusivă de către consumator a riscului valutar este o clauză abuzivă, creeând un dezechilibru contractual în defavoarea împrumutatului.

Au criticat decizia instanței de apel întrucât aceasta nu a analizat caracterul abuziv al clauzei, sub aspectul nerespectării de către intimata-pârâtă a prevederilor privind informarea inițială a consumatorului de către profesionist, mai exact a prevederilor paragrafului (19)

7

din Directiva 2008/4S/CE, art. 8

8

din Legea 190/1999 și art. 970

9

din C. civ. din 1864.

Oferta intimatelor-pârâte a fost emisă în aceeași zi cu data semnării creditului, respectiv 28 februarie 2008, fiind imposibil ca, în câteva ore, împrumutatul să poată fi informat cu privire la fiecare clauză a unui contract de credit de peste 25 de pagini, redactat într-un limbaj tehnic, financiar și juridic, cu atât mai mult cu cât recurenții-reclamanți nu au studii juridice sau economice și nici nu au mai accesat vreun credit.

Totodată, au precizat că oferta de credit nu cuprinde, la fel ca și contractul, o mențiune cu privire la suportarea de către împrumutat a riscului valutar, în situații în care acesta devine atât de împovărător, încât se poate dubla sau tripla rata creditului.

Ca atare, au arătat că nu se poate reține că recurenții au solicitat creditul având posibilitatea de a cunoaște efectiv întinderea riscului valutar și nici reprezentarea a ceea ce poate însemna acesta, în cazul acestei valute.

Conform paragrafului 19 din Directiva 2008/48/CE, cade în sarcina intimatelor-pârâte obligația de informare și furnizare de explicații, cu scopul clar ca împrumutatul să poată efectua o alegere în cunoștință de cauză la accesarea unui credit.

Or, în speță, recurenții-reclamanți au considerat că au încheiat Contractul de credit fără a se afla în deplină cunoștință de cauză cu privire la riscul valutar.

Au precizat că, în cauză, Contractul de credit se supune regulilor generale prevăzute de C. civ., iar stipularea unei clauze de risc valutar este contrară dispozițiilor legale, întrucât, în lipsa unui acord expres al părților, prin care acestea să-și asume posibilitatea unui câștig sau a unei pierderi, contractul nu poate fi considerat aleatoriu, cu consecința strămutării asupra împrumutatului a riscului generat de hipervalorizarea CHF.

Pe de altă parte, au invocat dispozițiile art. 8 din Legea nr. 190/1999 privind Creditul ipotecar pentru investiții imobiliare ("Cu cel puțin 10 zile înainte de semnarea contractului de credit ipotecar împrumutătorul va pune la dispoziție împrumutatului o ofertă scrisă, care să cuprindă toate condițiile contractului precum și termenul de valabilitate a acestuia.") și au susținut că oferta de credit le-a fost adresată în aceeași zi cu contractul de credit, de unde rezultă atitudinea de rea-credința în negocieri a băncii.

Au reiterat faptul că împrumutul este afectat de un dezechilibru contractual dat de suportarea, în întregime, a riscului valutar de către împrumtat.

Având în vedere poziția de inegalitate dintre părțile Contractului, au precizat că intimatele-pârâte aveau obligația informării în mod complet, corect și precis a împrumutatului cu privire la aspectele esențiale ale produsului/serviciului oferit, așa cum prevede O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor.

Recurenții-reclamanți au mai criticat soluția instanței de apel și pentru că nu ar fi analizat condițiile exprimării într-un limbaj clar și inteligibil a clauzei privind riscul valutar (art. 6.1. din Contract), sens în care au făcut trimitere Ia paragraful 75 al Hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene dată în cauza C-26/13 Kasler vs. Ungaria și la interpretarea dată articolul 4 (2) din Directiva 93/13, precum și la prevederile art. 4 (1) și (2) din Legea nr. 193/2000.

În acest sens, au apreciat că în Contract nu există nicio clauză care să explice consumatorului modul complex în care se calculează cursul de schimb CHF/RON, arătând că lipsa unui limbaj clar și inteligibil al clauzei 6.1. trebuie raportată și la durata creditului de 360 luni, conform art. 2.2 din Contract, în prezent împrumutații fiind obligați la prestații vădit disproporționate fața de cele în considerarea cărora s-a manifestat voința de a contracta.

Prin urmare, au solicitat instanței să constate că au caracter abuziv clauzele contractuale prin care se stipulează efectuarea oricăror plăți în moneda creditului, cu suportarea de către consumator a diferențelor de curs valutar, ofertele de credit ale intimatei necuprinzând nicio mențiune cu privire la suportarea de către împrumutați a riscului valutar sau a riscurilor de indexare a cursului valutar.

Au precizat că obligația de informare a intimatei-pârâte este în acord și cu dispozițiile art. 6 din Legea nr. 289/2004 și Regulamentul BNR nr. 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice, precum și cu Directiva 2008/48/CE.

Ca atare, au susținut că între drepturile și obligațiile părților cocontractante există un dezechilibru semnificativ în defavoarea împrumutatului, singurul obligat să suporte riscul valutar, pe fondul dublării valorii de schimb a francului elvețian, beneficiile băncii crescând în mod nejustificat.

În temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 a considerat că se impune anularea acestei clauze, întrucât produce un vădit dezechilibru contractual în defavoarea recurenților-reclamanți, cauzat atât de nerespectarea obligației de informare a intimatei-pârâte, cât și de nerespectareau cauzei pentru care a fost încheiat contractul, respectiv achiziționarea unui imobil în EURO, cu atât mai mult cu cât tragerea creditului a fost efectuată de către intimată în EURO deși contractul prevedea să fie efectuată în CHF.

Au considerat că, în vederea înlocuirii clauzelor abuzive se impune revizuirea efectelor Contractului, prin înghețarea cursului de schimb valutar la valoarea de la momentul încheierii contractului, respectiv la cursul valutar de 1 CHF= 2.2791 RON.

Recurenții-reclamanți au criticat decizia recurată și sub aspectul incidenței impreviziunii, considerând că instanța de apel a aplicat în mod greșit decizia CCR nr. 623/2016 cauzei de față și a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile art. 969, 970 și 1578 din C. civ. din 1864.

Apreciind că speței i se aplică C. civ. din 1864, au precizat că în acest act normativ nu a existat o reglementare expresă a teoriei impreviziunii, aceasta fiind consacrată de Curtea Constituțională, prin decizia nr. 623/2016 ca fiind aplicabilă și pentru contractele încheiate anterior intrării in vigoare a noului C. civ.

Ca atare, au susținut că instanța de apel nu a analizat punctual cele două condiții ale impreviziunii (dacă evenimentul survenit ulterior încheierii contractului, ce a determinat această creștere, nu putea fi prevăzut, în mod rezonabil, la data încheierii contractului, în privința amplorii și efectelor sale și, respectiv, dacă această creștere face excesiv de oneroasă executarea obligațiilor de către împrumutat), reținând generic faptul ca împrumutatul și-ar fi asumat o fluctuație valutară.

Au considerat, ca neîntemeiate, considerentele instanței de apel conform cărora, riscul valutar inerent este un element al prețului contractului de credit întrucât, prin decizia nr. CCR nr. 62/2017, coroborată cu decizia nr. CCR nr. 623/2016, s-a stabilit ca impreviziunea vizează riscul supra-adăugat și permite adaptarea sau încetarea contractului în cazul intervenirii acesteia.

Au precizat că textul art. 18 din O.U.G. nr. 21/1992, republicată, instituie explicit dreptul consumatorilor de a fi informați, în mod complet, corect și precis, asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor oferite de către operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere rațională, în conformitate cu interesele lor, între produsele și serviciile oferite și sa fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinației acestora, în deplină securitate.

Aceste prevederi sunt reiterate în art. 44 și 47 din Legea nr. 296/2004, în forma în vigoare la data încheierii contractului de credit (devenite art. 45 și 48 după republicarea actului normativ).

Au susținut că, în raport cu prevederile legale invocate, informarea realizată de profesionist a fost sumară, înșelătoare și total incompletă, astfel că, instanța de apel, prin decizia recurată, a interpretat și aplicat greșit și aceste articole din Legea nr. 296/2004 mai sus indicate.

Au precizat că instanța de apel nu a analizat impreviziunea raportat și la îndeplinirea obligației de informare de către intimata-pârâtă.

În concluzie, au apreciat că, în cazul creditului acordat de intimata-pârâtă, francul elvețian a fost utilizat ca o monedă de substituție, exclusiv pentru conservarea/sporirea valorii economice a contractului și nu ca monedă de creditare.

În esență, au făcut o serie de considerații teoretice, în raport cu datele speței și au considerat ca fiind îndeplinite ambele condiții ale impreviziunii.

Intimatele-pârâte B. S.A. și C., prin mandatar B. S.A. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de recurenții-reclamanți, ca nefondat, cu obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., iar prin încheierea din 16 iunie 2020 a fost încuviințat în unanimitate raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 21 octombrie 2020 a fost admis în principiu recursul declarat de D., A. și E. a fost acordat termen la 17 ianuarie 2020 pentru soluționarea acestuia.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, însă, în cauză, nu este incident acest motiv de recurs, pentru considerentele care succed.

Întreaga argumentare a recurenților-reclamanți referitoare la caracterul abuziv al clauzei contractuale prevăzută la art. 8.5 privind dreptul băncii de a declara exigibil anticipat soldul creditului, în ipoteza în care s-a declanșat procedura de executare silită inclusiv pentru recuperarea creanțelor garantate cu același imobil, va fi înlăturată, având în vedere că recurenții nu au indicat în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva clauzei menționate.

Recurenții nu se pot prevala de o pretinsă încălcare a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, motivat de împrejurarea că instanța de apel nu a luat în calcul "lipsa de interes a Băncii", în condițiile în care instituirea unei astfel de clauze reprezintă o măsură de prudență instituită în contractul de credit, astfel cum a reținut și instanța de apel, o garanție absolut necesară în favoarea Băncii, în ipoteza în care s-a declanșat procedura de executare silită inclusiv pentru recuperarea creanțelor garantate cu același imobil decurgând din alte contracte de credit încheiate de Împrumutat sau de alte persoane, sau orice altă procedură care ar avea ca finalitate transmiterea dreptului de proprietate sau a altor dezmembrăminte ale acestuia.

De altfel, instanța de control judiciar a verificat caracterul abuziv al clauzei prin raportare la dispozițiile incidente din Legea nr. 193/2000, reținând cu justețe că această clauză contractuală a fost adusă la cunoștința reclamanților fiind acceptată de către aceștia și are drept scop păstrarea echilibrului contractual în cazul în care ar apărea o situație în care ar fi executată garanția acordată Băncii.

Totodată, instanța de apel a verificat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.2. și 4.4. din Contractul de credit prin raportare la dispozițiile art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000.

Recurenții au motivat, în esență, că, în analiza caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.2. și 4.4. din Contractul de credit, instanța de apel nu a analizat și buna credință și existența unui echilibru contractual.

Contrar susținerilor recurenților, s-a reținut în mod legal lipsa caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.2. și 4.4. din Contractul de credit, arătându-se în acest sens că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu interzic modificarea dobânzii, iar în acest sens, conform pct. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000 clauza este abuzivă doar dacă aceasta obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului, ipoteză care nu se regăsește în cauza de față întrucât această clauză a fost prevăzută în contractul de credit încă de la semnarea acestuia.

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000:

"o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților", iar conform alin. (2) al aceluiași articol:

"O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei (...)".

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că, potrivit art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

Or, în temeiul efectului devolutiv al apelului, curtea a reținut acordul părților încă de la semnarea contractului de credit, în ceea ce privește conținutul clauzelor prevăzute la art. 4.2. și 4.4., vizând stabilirea unei dobânzi fixe doar pentru primul an de creditare, urmând ca din al doilea an să se perceapă o dobândă revizuibilă.

În acest context juridic, prin raportare la alin. (2) al art. 4 din Legea nr. 193/2000, anterior enunțat, este evident că instanța de apel a apreciat ca nefiind întrunită una dintre condițiile prealabile obligatorii cerute de lege, aceea a absenței negocierii, și, prin urmare, nu s-a mai impus analiza îndeplinirii cerințelor privind existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe astfel cum solicită recurenții.

Cu privire la înlocuirea clauzei în sensul indicării unei dobânzi fixe de 4,5%/p.a. pentru toată perioada rămasă pentru rambursarea creditului, Înalta Curte reține că instanța de judecată nu se poate substitui voinței părților în lipsa unei dispoziții legale care să îi atribuie această prerogativă.

De altfel, menținerea unui procent de dobândă, inițial stipulat în contract, ar însemna tot o ingerință nepermisă în convenția părților, întrucât ar transforma contractul de credit, dintr-unul cu dobândă variabilă într-unul cu dobândă fixă.

Trebuie menționat că toate constatările factuale ale instanței de apel reprezintă aspecte de temeinicie a hotărârii, care nu intră în sfera controlului de legalitate ce se exercită în recurs.

Totodată, publicitatea și informațiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului se analizează de către instanțele devolutive, în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente.

Așadar, o atare analiză nu ar putea fi efectuată de către instanța de recurs, limitată, în demersul său, doar la verificarea aspectelor de nelegalitate ale hotărârii atacate.

Criticile referitoare la greșita aplicare a normelor de drept material incidente în soluționarea capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor relative la comisioanele de acordare și costurile aferente creditului, critici subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi primite.

Sub un prim aspect, se impune a arăta că toate actele normative din domeniul protecției consumatorului, chiar și cele anterioare momentului în care România a devenit membru al Uniunii Europene, au fost adoptate pentru implementarea și, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive. Astfel, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziții se solicită a fi aplicate pe calea prezentului recurs, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligației de transpunere integrală a acquis-ului comunitar în legislația românească până la momentul aderării. În consecință, interpretarea prevederilor acestei legi se impune a fi realizată prin filtrul Directivei 93/13/CEE și al jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene (C.J.U.E) în materie.

Este de precizat că Legea nr. 193/2000 a urmărit să sancționeze practicile abuzive utilizate de profesionist în raport cu consumatorul și nu deschiderea unei căi pentru acesta din urmă pentru modificarea costurilor contractului prin raportare la considerente străine de noțiunea de "clauză abuzivă", astfel cum este definită în art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Instanța supremă subliniază că, în raport cu prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal menționat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al clauzelor contestate din convenția de credit, se reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții).

În cauza menționată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

S-a apreciat corect că acest comision de acordare nu are caracter abuziv, întrucât convenția părților sub acest aspect este suficient de clară și inteligibilă, nelăsând loc vreunei interpretări sau confuzii în mintea consumatorului, comisionul în cauză nu este de natură să afecteze echilibrul contractual în ce privește drepturile și obligațiile părților, chiar denumirea comisionului relevând, fără echivoc, rațiunea perceperii lui, respectiv activitatea de acordare a creditului.

Cuantumul comisionului nu poate face însă obiectul analizei caracterului abuziv, căci acest lucru este interzis de art. 4 alin. (6) din lege.

În același sens, referitor la clauza prevăzută de art. 5.1 lit. d) reprezentând comisioane sau taxe ce au legătură cu prezentul contract, ce are menirea de a recompensa diferitele prestații pe care creditorul le execută în relația cu împrumutații la cererea acestora în derularea contractului, instanța de apel a reținut în mod corect că aceasta nu este abuzivă, atât timp cât a fost de la bun început cunoscută de către recurenți.

În ceea ce privește clauza prevăzută la art. 8.3. din Contract, s-a reținut cu justețe că aceasta consacră în mod explicit dreptul creditorului de a dispune de creanța sa prin cesionarea către un terț, drept reglementat de dispozițiile de drept comun (art. 1391 și urm. C. civ.), fără a institui obligații suplimentare în sarcina împrumutatului, a cărui obligație principală rămâne aceea de a rambursa suma împrumutată și costurile creditului, fiind astfel irelevant dacă titularul creanței a rămas sau nu același.

Prin urmare, nu se poate imputa instanței de apel că nu a constatat caracterul abuziv și nulitatea clauzei de la art. 8.3. din Contract, în condițiile în care clauza în sine nu vizează drepturile și obligațiile părților și, astfel, nu este abuzivă în accepțiunea art. 4 din Legea nr. 193/2000, fiind lipsite de fundament juridic susținerile conform cărora instanța de apel nu a analizat caracterul abuziv al acestei clauze și din perspectiva posibilității cesionarului de a debita automat contul.

Întreaga argumentare a recurenților-reclamanți privind clauzele 8.14, 8.15 referitoare la dreptul băncii de a declara scadența anticipată a creditului, pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate, va fi înlăturată având în vedere că recurenții nu au indicat în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva clauzelor menționate, ci au prezentat opinii potrivit cărora formularea acestor articole este generală, neputându-se cunoaște care dintre obligații pot acorda dreptul băncii de a declara anticipat scadența creditului.

Cu referire la clauza contractuală de risc valutar pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv, contrar susținerilor recurenților, decizia atacată respectă mecanismul de verificare impus de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Este esențial de reținut că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri, aspect reținut în mod corect a rețiut de instanța de apel.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reținut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte" (par. 28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menționat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reținut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 79).

Din Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva F. S.A. rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

În această cauză, care vizează tocmai o situație precum cea dedusă judecății în prezentul dosar, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva F. S.A., că "articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "că această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva F. S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. G. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, următoarele:

"împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi".

Rezultă că, pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 și 30, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanța de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale și legale, cu referire la clauzele contestate de reclamanți, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății." Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părțile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților.

S-a reținut cu justețe că prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziție legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părți, în același sens - al calificării acestor dispoziții drept norme cu caracter supletiv ce se aplică și în lipsa unei mențiuni exprese în contract, putând fi amintite și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 62/2017.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală, care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, din următoarele rațiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern prevederile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziție legală, este necesară determinarea conținutului noțiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menționate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncția "sau", utilizată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunțate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva F. S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă (a normelor imperative și a celor supletive), ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere (excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei).

Este de reținut faptul că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de față argumentele anterior expuse, reiese cu evidență faptul că stipulațiile din contractul de credit care prevăd obligația pentru reclamanți, în calitate de împrumutați, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părțile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul național, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000.

Prin prisma acestor considerente, care pot susține de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenți deciziei atacate, verificarea din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bu