ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 358/2021

Ședința publică din data de 17 februarie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 2 septembrie 2015, pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București, sub număr de dosar x/2015, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. și C. S.A., a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța: să constate faptul că prevederile Cap. V - Comisioanele și costurile creditului, Art. 5.1. lit. b) comision de acordare, din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x/14.02.2008, sunt abuzive și să oblige pârâtele, în solidar, la restituirea sumei de 3.003,90 CHF, încasată în mod abuziv drept comision de acordare a creditului; să oblige pârâtele la eliminarea acestei clauze contractuale din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x/14.02.2008; să constate caracterul abuziv al prevederile cap. V-Comisioanele și costurile creditului Art. 5.1. lit. c) comision de administrare lunar, din Contractul de Facilitate de Credit și de Garanție nr. x/14.02.2008 și să oblige pârâtele la restituirea sumei de 7432,39 CHF plătită cu titlu de comision de administrare suma achitată de reclamanta până în luna august 2015, plus sumele achitate cu același titlu până la pronunțarea hotărârii, precum și la plata dobânzii legale aferente raportată la momentul fiecărei plăți; să oblige pârâtele la eliminarea acestei clauze contractuale din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x/14.02.2008, să constate caracterul abuziv al prevederilor art. 4.4. dobânda din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x/14.02.2008, să oblige pârâtele la calcularea dobânzii creditului conform prevederilor art. 4.2. și art. 4.3. și să dispună restituirea de către pârâte a sumelor încasate în mod necuvenit, cu titlul de "dobândă"; să oblige pârâtele să deruleze contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x/14.02.2008 la cursul valutar la care a încheiat contractul, adică 1 CHF = 2,27 RON; să dispună denominarea în moneda națională a plăților.

Prin sentința civilă nr. 4390 din 19 mai 2016, Judecătoria Sectorului 6 București a admis excepția necompetenței materiale a judecătoriei invocată de ambele părți și a declinat competența materială de soluționare a cererii introduse de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. și C. S.A., în favoarea Tribunalului București, secția a Vi-a Civilă.

Pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, cauza a fost înregistrată la de 26 septembrie 2016, sub număr de dosar x/2016

Prin sentința civilă nr. 642 din 24 februarie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. și C. S.A., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. a declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 2401 A din 20 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins ca nefondat. A fost obligată apelanta să plătească intimatei suma de 2187,93 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., reclamanta A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2401 A din 20 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

În dezvoltarea motivelor de recurs, se susține, în esență, că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile legale prevăzute de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, reținând că, în speță, comisionul de administrare prevăzut în contract este clar, inteligibil, că algoritmul de calcul al acestuia este explicit, iar din acest motiv se exclude analiza acestuia din perspectiva naturii abuziv.

Astfel, în ceea ce privește clauza prevăzută la art. 5.1 lit. c), referitoare la comisionul de administrare, cu privire la care în contract s-a prevăzut că este lunar, fiind în cuantum de 0,15%, instanța nu a analizat dacă aceasta e o clauză abuzivă în raport de prevederile art. 4 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Referitor la comisionul de a acordare credit, apreciază că instanța nu a aplicat criterii obiective de natura celor prevăzute de Legea nr. 193/2000 în analiza pe care o face, ci se limitează la a afirma, că prin compararea acestui comision cu comisionul de analiză se poate deduce că cele două comisioane sunt diferite.

Or, dacă instanța stabilește prin deducție este evident că acest comision nu este exprimat clar și inteligibil pentru consumator, astfel cum prevede Legea nr. 193/2000.

Faptul că cele două comisioane reclamate ca fiind abuzive sunt exprimate fie într-o sumă fixă sau procent nu denotă că ele sunt clare din perspectiva a ceea ce reprezintă și nici că au fost negociate de către părți.

Se creează o confuzie, prin care se susține motivarea sentinței privitoare la faptul că, clauzele referitoare la preț nu intră sub incidența analizei judecătorului pentru a se constata caracterul abuziv al acestora.

Cu referire la stabilizarea cursului valutar, recurenta consideră că au fost aplicate în mod greșit dispozițiile art. 1578 C. civ.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate, admiterea apelului, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Intimatele-pârâte B. S.A. și C. S.A. au formulat întâmpinare prin care au solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 16 iunie 2020, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

La termenul de judecată din 21 octombrie 2020, a fost respinsă ca lipsită de interes cererea de repunere în termenul de recurs formulată de recurenta-reclamantă A. și a fost admis în principiu recursul, fiind acordat termen pentru judecarea acestuia la 14 februarie 2021.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

În speță, hotărârea atacată este pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, decizia fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția, motivarea fiind clară și concisă.

Simpla nemulțumire a recurentei cu privire la argumentele care au format convingerea instanței, neînsușirea de către instanța de control judiciar a susținerilor formulate de către parte nu reprezintă motive de nelegalitate care să conducă la casarea decizie recurate, cu atât mai mult cu cât recurenta nu a arătat în concret în ce constă nemotivarea/motivarea contradictorie, conform motivului de casare invocat.

Criticile referitoare la greșita aplicare a normelor de drept material incidente în soluționarea capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor relative la comisioanele de acordare și de administrare, critici subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi primite.

Sub un prim aspect, se impune a arăta că toate actele normative din domeniul protecției consumatorului, chiar și cele anterioare momentului în care România a devenit membru al Uniunii Europene, au fost adoptate pentru implementarea și, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive. Astfel, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziții se solicită a fi aplicate pe calea prezentului recurs, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligației de transpunere integrală a acquis-ului comunitar în legislația românească până la momentul aderării. În consecință, interpretarea prevederilor acestei legi se impune a fi realizată prin filtrul Directivei 93/13/CEE și al jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene (C.J.U.E) în materie.

Este de subliniat că Legea nr. 193/2000 a urmărit să sancționeze practicile abuzive utilizate de profesionist în raport cu consumatorul și nu deschiderea unei căi pentru acesta din urmă pentru modificarea costurilor contractului prin raportare la considerente străine de noțiunea de "clauză abuzivă", astfel cum este definită în art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000:

"o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Astfel, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al clauzei contestate din convenția de credit, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții).

În cauza menționată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Or, în speță, instanța de apel a reținut cu justețe că scopul perceperii comisionului de administrare rezultă din chiar denumirea sa, respectiv activitatea de administrare a creditului, activitate cu caracter complex, vizând diferite costuri și resurse implicate de bancă.

S-a reținut corect că acest comision nu are caracter abuziv, întrucât convenția părților sub acest aspect este clară și inteligibilă, nelăsând loc vreunei interpretări sau confuzii în mintea consumatorului, reclamanta deținând toate datele necesare pentru a determina întinderea obligației de plată în privința acestui comision, încă de la momentul încheierii contractului.

Totodată, comisionul de administrare nu disimulează o dobândă, cum în mod eronat pretinde recurenta. Dobânda este percepută pentru lipsa de folosință a sumei puse la dispoziția clientului, în timp ce comisionul de administrare este solicitat pentru serviciile prestate de bancă, respectiv pentru monitorizarea/administrarea/gestionarea creditului. Nu există niciun indiciu care să contureze perspectiva că acest comision ar intra în componența dobânzii, ca preț al împrumutului.

În egală măsură, prezentarea comisionului de acordare s-a făcut prin indicarea lui ca având caracter unic și prin menționarea atât a sumei totale cât și a procentului de determinare "3003,90 CHF, reprezentând 2% din valoarea totală a creditului, plătibil integral la data semnării prezentului contract sau cel mai târziu la data primei trageri din creditul aprobat", fiind de necontestat că această clauză este clar exprimată, terminologia folosită fiind una comună limbajului curent, care nu necesită definiții exprese și explicații suplimentare.

Așa fiind, în mod corect s-a constatat și lipsa caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare (art. 5.1 lit. b) din contractul de credit), arătându-se că în raport de dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, clauza este expresia unui serviciu prestat de către bancă în favoarea împrumutatului, serviciu constând în desfășurarea activităților specifice și întocmirea actelor necesare în vederea acordării creditului.

Pe baza unei analize pertinente a conținutului concret al clauzelor în discuție, instanța de apel a arătat că aceste clauze stabilesc în mod precis cuantumul comisionului de acordare și al comisionului de administrare, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora.

Instanța de prim control judiciar, în acord cu jurisprudența recentă a CJUE, în mod corect a statuat că Banca - intimată nu era obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul celor două comisioane, fiind suficient ca natura acestor contraprestații să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 3 octombrie 2019, Gyula Kiss, C-621/17, par. 43 și 45).

Mai mult, instanța de apel a verificat și dacă reclamanta a fost în măsură să verifice eventuala suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea din urmă le remunerează, comparând contraprestațiile Băncii aferente atât comisionului de acordare, cât și comisionului de analiză, fiind lipsite de justificare în acest context susținerile recurentei vizând o pretinsă confuzie a instanței între comisionul de acordare și cel de analiză, respectiv o analiză prin deducție a instanței, cum în mod greșit pretinde recurenta.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a reținut cu justețe și aplicarea principiului nominalismului monetar, consacrat de dispozițiile art. 1578 C. civ. de la 1864, text de lege în vigoare la data încheierii contractului de credit.

Aplicarea acestui principiu are ca efect și imposibilitatea analizării caracterului abuziv al clauzelor care îl consacră, față de dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 care dispun că:

"Clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi".

Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți. Contractul de credit încheiat între părți a avut ca obiect o sumă exprimată în franci elvețieni. Deoarece contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumație, se aplică principiului nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864, potrivit căruia, obligația ce rezultă dintr-un împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract.

Potrivit acestui principiu, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluțiile economice să nu influențeze obligațiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Clauzele prin care recurenta-reclamantă s-a obligat la rambursarea creditului în CHF se regăsesc în convenția de credit și nu au un conținut derogatoriu de la principiul nominalismului, dimpotrivă, transpun acest principiu reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Prin paragraful 29 din Hotărârea CJUE pronunțată în cauza C-186/16 s-a reținut că, pentru a se stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.(Curtea a indicat în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, și Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová, C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79).

Această chestiune a fost pe deplin lămurită și în recenta decizie pronunțată la 9 iulie 2020 de CJUE în cauza C-81/19 (ECLI:EU:C:2020:532). Astfel, procedând la clarificarea tipului de norme care sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanța europeană a reținut ca relevant al treisprezecelea considerent al Directivei, în care se precizează că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", care figurează la art. 1 alin. (2) se referă și la normele care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte, prin urmare, împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Cu referire la caracterul normei prevăzute la art. 1578 C. civ., prin paragrafele 28-31 din decizia menționată, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că, pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.

În acest sens, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că, din decizia de trimitere reiese că instanța a calificat art. 1578 din C. civ. ca fiind o dispoziție legală de natură supletivă, cu alte cuvinte o dispoziție care se aplică contractelor de credit atunci când părțile nu au convenit altfel. Prin urmare, s-a concluzionat că, din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamantă din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Efectul excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 este acela că recurenta-reclamantă nu are deschisă calea constatării caracterului abuziv al clauzei care reflectă principiul nominalismului, ca atare Înalta Curte reține ca nefondate susținerea privind aplicarea greșită a acestui principiu de către instanța de apel.

Deși decizia CJUE evocată este ulterioară deciziei din apel considerentele instanței europene confirmă practic modul de aplicare a legii de către instanța de apel consolidând considerentele acesteia, fără a fi necesară reținerea retroactivă în cauză de față a jurisprudenței instanței europene.

În consecință, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat, franci elvețieni, nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Nu în ultimul rând, a se pretinde eliminarea riscului valutar, prin înghețarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului, se solicită, în realitate, nesocotirea principiului nominalismului monetar, prevăzut de art. 1578 din C. civ. din 1864.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și invocate de recurentă, decizia recurată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2401 A din 20 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat, menținând decizia atacată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2401 A din 20 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 februarie 2021.