ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 688/2022

Ședința publică din data de 17 martie 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București la data de la data de 31 ianuarie 2017 sub nr. x/2017, reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta S.C. C. au solicitat, ca instanța să dispună:

- constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale de la art. 5.1 lit. b) din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x/27.03.2008 cu privire la perceperea unui comision de acordare în cuantum de 2960,20 CHF reprezentând 2% din valoarea totală a creditului și restituirea sumei achitată cu acest titlu;

- constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale de la art. 5.1 lit. c) din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x/27.03.2008 cu privire la perceperea unui comision de administrare lunar de 0,15%, plătibil începând cu scadența a 13-a, eliminarea acestei clauze abuzive din Convenție și restituirea sumei achitată cu acest titlu de la data semnării contractului și până la ultima plata efectuată reprezentând comisionul de administrare;

- constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale de la art. 4.4 din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x/27.03.2008 cu privire la revizuirea nivelului dobânzii curente, eliminarea acestei clauze abuzive din convenție și restituirea sumelor de bani percepute în plus cu titlu de excedent de dobândă;

- constatarea caracterul abuziv al clauzei contractuale de la art. 5.2 din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x/27.03.2008 cu privire la revizuirea cuantumului comisioanelor și eliminarea acestei clauze abuzive;

- constatarea caracterul abuziv al clauzei contractuale de la art. 5.1 lit. d) din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x/27.03.2008 cu privire la comisionul de rambursare anticipată de 2.00% și eliminarea acesteia;

- constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale de la art. 4.5 din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x/27.03.2008 cu privire la perceperea dobânzii penalizatoare, eliminarea acestei clauze abuzive și restituirea sumelor de bani percepute în baza acestei clauze;

- stabilizarea cursului de schimb franc/leu la momentul semnării contractului (2,3680 RON la data de 27.03.2008), curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului de credit având în vedere dezechilibrul produs de clauza de risc valutar, precum și restituirea sumelor plătite în plus.

Prin sentința civilă nr. 4280 din 16 mai 2017, Judecătoria Sectorului 6 București a admis excepția de necompetență materială a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București.

Pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, cauza a fost înregistrată la data de 29 mai 2017 sub nr. x/2017.

Reclamanții au formulat cerere modificatoare prin care au solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a societății D. S.A., această cerere fiind respinsă ca tardiv formulată în ședința publică din data de 25 octombrie 2017.

Prin sentința civilă nr. 3934 din 25 octombrie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția inadmisibilității capătului șapte de cerere, ca neîntemeiată.

A admis excepția lipsei calității procesuale pasive în privința capetelor de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare și pretențiile aferente, precum și pretențiile aferente celorlalte capete de cerere pentru sumele încasate de D. S.A..

Au fost respinse capetele de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare și pretențiile aferente, precum și pretențiile aferente celorlalte capete de cerere pentru sumele încasate de D. S.A., ca fiind formulate împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

A fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta C.. A fost constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute de art. 5.1 lit. c) și art. 5.1. lit. d) din Contractul de Facilitate de Credit și de Garanție nr. x/27.03.2008, privind comisionul de administrare și respectiv, comisionul de rambursare anticipată, a fost obligată pârâta să restituie reclamanților sumele încasate cu titlu de comision de administrare și comision de administrare anticipată (în baza clauzelor contractuale anterior menționate) și să plătească dobânda legală aferentă, calculată de la data perceperii sumelor, până la data plății efective.

A fost respinsă în rest cererea, ca neîntemeiată.

A fost admisă în parte cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată și obligați reclamanții la plata către pârâtă a acestora în cuantum de 1000 RON.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții și pârâta, cererile fiind înregistrate pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 591 din 1 aprilie 2019, Curtea de Apel București a admis apelurile formulate de reclamanții A. și B. și de apelanta-pârâtă C. împotriva sentinței civile nr. 3934 din 25 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017 a anulat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București la 5 iulie 2019.

Prin sentința civilă nr. 3822 din 19 decembrie 2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI a civilă în dosarul nr. x/2017 s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C. în ceea ce privește petitul cererii referitor la comisionul de acordare (art. 5.1. lit. b), s)-a respins în rest excepția lipsei calității procesuale pasive ca neîntemeiată, s-a admis excepția lipsei de interes în formularea capătului de cerere referitor la revizuirea cuantumului comisioanelor (art. 5.2) invocată din oficiu, s-a admis excepția lipsei de interes în formularea capătului de cerere referitor la comisionul de rambursare anticipată (art. 5.1 lit. d) forma inițială a contractului invocată din oficiu, s-a respins capătul de cerere privitor la comisionul de acordare formulat de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta C. ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă s-au respins capetele de cerere privitoare la clauzele art. 5.1 lit. d). și art. 5.2 (cu referire la forma inițială a acestora) ca fiind lipsite de interes, s-a respins în rest cererea ca neîntemeiată și au fost obligați reclamanții la plata sumei de 6.467,27 RON către pârâtă cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanții B. și A. au formulat apel.

Prin decizia civilă nr. 1802/2020 din 3 decembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost respins ca nefundat apelul declarat de reclamanții B. și A. împotriva sentinței civile nr. 3822 din 19 decembrie 2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI a civilă în dosarul nr. x/2017.

Împotriva acestei decizii, reclamanții B. și A. au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în rejudecarea cauzei, admiterea apelului formulat de reclamanți, în sensul constatării îndeplinirii condițiilor impreviziunii și aplicării remediului judiciar prevăzut de deciziile Curții Constituționale, în special în considerarea Deciziilor CCR nr. 415/2018 și nr. 731/2019.

Recurenții precizează că nu înțeleg să critice decizia atacată sub aspectul considerentelor ce vizează: condiția privind calitatea părților din contractul de credit reținute în analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale și condiția privind caracterul nenegociat al clauzelor reclamate din contractul de credit, reținute în analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale.

În argumentarea memoriului de recurs, se susține că hotărârea instanței de apel este insuficient motivată, aceasta nu cuprinde considerentele pentru care s-au înlăturat susținerile/apărările debitorilor, în acest sens, arată că hotărârea prezintă doar aparent motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, fără a arăta însă motivele pentru care s-au înlăturat cererile și susținerile reclamanților.

Într-o altă critică se susține încălcarea regulilor de procedură - art. 22 alin. (7) C. proc. civ. raportat la principiul general al dreptului ce obligă judecătorul interpreteze norma juridică astfel încât aceasta să producă efecte, critici ce se subsumează art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

In prezenta cauza, recurenții apreciază că instanța de apel a încălcat dispozițiile evocate, întrucât în analiza impreviziunii și anume a art. 969 și art. 970 din C. civ. de la 1864 interpretate prin Deciziile 623/2016, 62/2017 (cauza a acțiunii civile) a încălcat principiul general al dreptului redat prin adagiul latin actus interpretandus este potius ut valeat quam ut pereat, respectiv principiul efectului util - interpretarea se face în scopul de a produce efecte juridice.

Prin excluderea la nivel principial a riscului valutar din sfera riscurilor supra-adăugate astfel cum sunt definite de Decizia nr. 623/2016 se ajunge la excluderea de plano a acestui eveniment din categoria evenimentelor ce atrag impreviziunea si implicit la imposibilitatea de aplicare a remediului prevăzut de art. 969 și art. 970 din C. civ. de la 1864.

Riscul valutar reprezintă elementul acela în contractul de credit dedus judecații, însă nu transferă acest caracter asupra întregului contract, tocmai prin faptul că părțile contractante nu au avut în vedere o variație a cursului valutar nemărginită, ci doar în interiorul unor limite rezonabile. Prin Decizia nr. 623/2016 și nr. 62/2017, Curtea Constituțională statuează asupra posibilității instanțelor de judecată de constatare a impreviziunii în Contractele de credit încheiate în moneda străină (CHF) și implicit statuează asupra caracterului comutativ al acestor contracte.

Mai mult, prin recenta decizie a Curții Constituționale nr. 731/2019 publicată în Monitorul Oficial începând cu 29 ianuarie 2020 - instanța de contencios constituțional a consolidat apărările debitorilor din prezenta cauza cu privire la calificarea fluctuație valutare ca fiind un risc supra-adăugat și nu un risc inerent.

Într-o altă critică, se susține încălcarea și/sau aplicarea greșită a normelor de drept material prin hotărârea recurată - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în ceea ce privește capetele de cerere privind constatarea ca abuzivă a clauzelor ce privesc comisionul de administrare lunară a creditului.

Referitor la comisionul de administrare - clauza 5.1. lit. c) din Contractul de credit, hotărârea a fost pronunțată cu greșita interpretare a Legii nr. 193/2000 și a interpretării Directivei 93/13.

În esență, instanța de apel a reținut că, contraprestația pentru perceperea comisionului de administrare reiese din însăși denumirea comisionului, că profesionistul desfășoară activități care presupun costuri, că prin O.U.G. nr. 50/2010 "s-a legalizat" comisionul de administrare lunar, precum și că acesta nu produce un dezechilibru deoarece are o valoarea neînsemnată, concluzie ce este nelegală.

În primul rând, așa-zisele operațiuni efectuate de bancă sunt cuantificate nu în raport de activitățile prestate de angajați, ci de soldul creditului, raportarea procentuală realizându-se la acesta și nu la volumul operațiunilor efectiv realizate. Modalitate de calcul nu rezultă nici din clauză, dar nici din oferta primită, aceasta putând fi stabilită doar în baza unui calcul matematic efectuat în baza graficului de rambursare emis ulterior semnării contractului de credit.

În cazul comisionului de administrare, recurenții arată că nu se justifică în contract care este rațiunea pentru care se percepe un astfel de comision lunar al cărui modalitate de calcul este tot procentuală, raportată la soldul creditului. De altfel, nici pe parcursul procesului creditoarea nu a dovedit, în niciun fel, care a fost exact contraprestația care justifica majorarea ratei cu 1/4 din valoarea acesteia.

Contraprestația lipsește cu desăvârșire în cazul acestor comisioane. Prevederile contractuale ce nu dau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă perceperea comisionului este judicios dispusă și dacă era necesară și proporțională scopului urmărit, este abuzivă.

Prin urmare, suportarea de către consumator a unor costuri aferente anterior acordării creditului pentru prestații necuantificate/nedeterminabil, a căror scop nu a fost identificat în Contractul de credit, în mod clar și inteligibil, costuri cărora nu le corespunde nicio contraprestație din partea creditoarei creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, exigențele bunei-credințe nefiind respectate, astfel încât se impune constatarea caracterului abuziv al acestei clauze și restituirea sumelor în temeiul acestei clauze.

Referitor la solicitarea de stabilizare a cursului valutar, respinsă ca efect al greșitei interpretării și aplicări a art. 969 și 970 din C. civ. de la 1864 și jurisprudenței obligatorii, respectiv a teoriei impreviziunii, principiului echității și bunei-credințe și incidenței riscului supra-adăugat în contract, așa cum acestea au fost interpretate prin deciziile obligatorii ale instanței de contencios constituțional nr. 623/2016 și nr. 62/2017 și nr. 415/2018 și recenta decizie nr. 731/2019;

Prin Decizia CCR nr. 731/2019 a fost consolidată calificarea fluctuației valutare ca fiind un eveniment imprevizibil, fiind clarificat de instanța de contencios constituțional că fluctuația valutară poate constitui temei al impreviziunii, atât timp cât creșterea acesteia este de o anumita consistență valorică și are persistență temporală.

Din considerentele acestei decizii reiese în mod clar că instanța de contencios constituțional nu a urmărit să excludă riscul valutar din sfera riscului supra-adăugat nici prin Decizia 623/2016 și nici Decizia 62/2017), ci dimpotrivă a considerat că prin raportare la întinderea în timp și cuantumul diferențelor de curs valutar instanțele învestite cu soluționarea acestor cauze vor decide de la caz la caz.

Prin urmare, atât concluzia instanței de fond, cât si cea a instanței apel, ca urmare a evaluării riscului valutar ca nefiind supraadăugat, ci inerent Contractului de credit, nu are la bază o analiză a condițiilor impuse de punctul 98 din Decizia 623/2016 sau punctul 65 din Decizia 731/2019 (singurele criterii legale de care este ținut judecătorul previziunii), ci are la baza simpla opinie a judecătorului.

Devalorizarea leului în raport francul elvețian reprezintă un risc supra-adăugat al contractului de credit, ce nu putea fi prevăzut la momentul inițial al contractării împrumutului, reprezentând totodată un eveniment exterior voinței părților, neasumat de acestea, ce permite aplicarea remediului impreviziunii, în măsura în care sunt întrunite și restul condițiilor conturate prin Decizia CCR nr. 623/2016.

Cu toate acestea, hotărârea recurată, în contra dreptului și jurisprudenței europene, precum și a Deciziilor Curții Constituționale, dispune în sensul neîntrunirii condițiilor impreviziunii, precum și al calificării riscului valutar ca fiind un risc inerent Contractului de credit, și nu unul supra-adăugat, fără a se raporta la evoluția concretă a acestui curs valutar.

Așadar, consumatorii nu ar fi putut să prevadă evoluția cursului valutar, ce a avut un caracter, iar în lipsa prevederii nu ar fi putut să-și asume acest risc.

De asemenea, pentru a aprecia asupra capacității consumatorului de a prevedea (iar subsecvent de a-și asuma) creșterea cursului valutar, instanța de judecată ar fi trebuit să plece de la prezumția bunei-credințe și diligenței așteptate din partea persoanei fizice - consumator.

Astfel, în măsura în care debitoarea afirmă că nu a cunoscut evoluția cursului valutar LEU-CHF și nici nu ar fi putut să o cunoască (în considerarea cunoștințelor lor si a accesului la informații), această susținere intra sub incidența prezumției de bună-credință, iar dovedirea contrariului revine în sarcina intimatei-creditoare (actor incumbit probatio).

Referitor la clauza privind riscul valutar - clauza 6.1 din contractul de credit, recurenții susțin că hotărârea a fost pronunțată cu greșita interpretare a Legii 192/2000 și a interpretării Directivei 93/13.

Dezechilibru între obligațiile părților constă în faptul că prin intermediul acestei clauze, dreptul debitorilor de a solicita reechilibrarea judiciară a contractului în cazul intervenției impreviziunii este limitat, fără ca în schimbul acestei obligații a debitorilor, Banca să ofere o contraprestație.

Având în vedere cele de mai sus, raportat la elementele obiective ale impreviziunii și faptul că aceasta este o lege de protecție a consumatorului, nu se poate concluziona decât în sensul că nu există previziune fără informare. Practic, în măsura în care Banca nu și-a respectat obligația de informare (fiind în culpă), aceasta nu poate pretinde de la consumator ca acesta să fi prevăzut elementele asupra cărora nu a fost informat.

Pentru aceste motive, recurenții arată că, în cauză există o decizie a Curții Constituționale prin care instanța de contencios constituțional a acordat instanțelor judecătorești o putere deplină de interpretare asupra îndeplinirii condițiilor impreviziunii, însă instanțele judecătorești își limitează această putere excluzând de plano din sfera acestor condiții un eveniment obiectiv și imprevizibil - creșterea cursului valutar.

Astfel, totul se reduce la rolul important al judecătorului de a trasa linia de demarcație între riscul inerent (intrinsec oricărui contract) și riscul supra-adăugat (ce nu putea fi prevăzut de părți la momentul inițial), sens în care se apreciază că este necesar ca instanța să facă aplicarea principiilor in dubio pro consumer și in dubio pro reo mai sus prezentate.

Prin întâmpinarea depusă la 14 mai 2021, intimata C. solicită admiterea excepției lipsei de interes cu privire la motivele de recurs ce vizează clauza de risc valutar prevăzuta la art. 6.1 din Contractul de credit, prin raportare la art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13 (înlocuirea clauzei constatate ca abuzivă cu dispoziția națională cu caracter supletiv, respectiv art. 1578 C. civ. de la 1864), având drept consecință respingerea acestor motive ca lipsite de interes; respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a deciziei atacate, cu obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 23 septembrie 2021, Înalta Curte a dispus întocmirea raportului conform dispozițiilor art. 493 alin. (2) C. proc. civ., în raport cu dispozițiile Legii nr. 134/2010.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 28 octombrie 2021, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 27 ianuarie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1802/2020 din 3 decembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și a acordat termen la data de 17 martie 2022, cu citarea părților.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

În argumentarea acestui motiv de recurs, se susține că hotărârea instanței de apel este insuficient motivată, aceasta nu cuprinde considerentele pentru care s-au înlăturat susținerile/apărările reclamanților, în acest sens se arată că hotărârea prezintă doar aparent motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, fără a arăta însă motivele pentru care s-au înlăturat cererile și susținerile reclamanților.

Critica recurenților, subsumată acestui motiv de casare, prin care au susținut că hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind insuficient motivată se constată a fi nefondată, pentru considerentele ce succed.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este de reținut că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

În raport de cele reținute, Înalta Curte apreciază această critică a fi nefondată, întrucât contrar susținerilor recurentei, hotărârea este pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței.

Astfel, din analiza memoriului de recurs, se constată că recurenții redau dispozițiile legale ce privesc motivarea hotărârilor de către instanțele judecătorești, precum si o serie de considerente preluate din cadrul anumitor hotărâri pronunțate în alte cauze de către Înalta Curte de Casație si Justiție, context în care se apreciază că motivul a fost invocat formal.

Așadar, soluția pronunțată de instanța de apel de menținere a hotărârii primei instanțe a validat considerentele acesteia, analizând pe larg criticile din apel ale recurenților, critici ce reluau motivele evocate în cererea de chemare în judecată.

În acest context, Înalta Curte constată că motivarea hotărârii dată de către instanța de apel se referă la probele administrate în cauză și este în concordanță cu acestea, răspunde în fapt și în drept la toate pretențiile și apărările formulate de recurentă, întrucât conduce în mod logic la soluția cuprinsă în dispozitiv.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularități de ordin procedural ce sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziții ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură și care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenții arată că hotărârea recurată este nelegală, întrucât încalcă dispozițiile art. 22 alin. (7) C. proc. civ. ce prevăd în sarcina judecătorului obligația de a ține seama de principiile generale ale dreptului, în speță fiind încălcat principiul efectului util al normei juridice reprezentate de art. 969 și 970 din C. civ. de la 1864 interpretate prin deciziile Curții Constituționale, întrucât acestor texte normative li se oferă o interpretare ce conduce la inaplicabilitatea lor.

În ceea ce privește critica referitoare la rolul activ al judecătorului, Înalta Curte subliniază faptul că întreaga activitate judiciară are ca finalitate stabilirea adevărului și recunoașterea dreptului încălcat sau contestat.

Rolul activ al judecătorului nu poate constitui un scop în sine, ci reprezintă una dintre cele mai însemnate garanții ale descoperirii adevărului.

Articolul 22 alin. (2) C. proc. civ., vizează cu deosebire principiul adevărului. În scopul aflării adevărului, judecătorul are îndatorirea de a stărui "prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale".

Rolul activ al judecătorului nu exclude obligațiile ce revin părților în materie de probațiune. De aceea, nu este întâmplător faptul că textul se referă in terminis la îndatorirea judecătorului de a "preveni" orice greșeală privind aflarea adevărului. Cu alte cuvinte, legea nu impune judecătorului sarcina de a produce probe. El poate dispune totuși administrarea dovezilor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc. O atare prerogativă trebuie exercitată în același scop al stabilirii adevărului.

Așadar, recurenții au invocat încălcarea art. 22 alin. (7) C. proc. civ., prin raportare la principiul general al dreptului ce obliga judecătorul să interpreteze norma juridică astfel încât aceasta să producă efecte.

Din analiza considerentelor hotărârii pronunțate de instanța de apel se constată că aceasta a respectat principiile invocate de către recurenți, respectiv principiul efectului util, principiul echității și al bunei-credințe, ultimele două principii fiind analizate în concret de către instanța, având în vedere că reprezintă criterii de analiză prevăzute chiar în deciziile pronunțate de Curtea Constituțională a României invocate cu privire la impreviziune.

În acest context, se reține că prin hotărârea atacată nu s-a încălcat principiul rolului activ al judecătorului, având în vedere că instanța de apel a răspuns tuturor criticilor aduse prin motivele de apel hotărârii pronunțate de instanța de fond.

Astfel, din perspectiva cerințelor impuse de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se constată că recurenții nu au invocat nicio neregularitate de ordin procedural ce ar putea conduce la nulitatea actului, context în care această critică nu va fi primită.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta arată că hotărârea instanței de apel este nelegală, întrucât a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept, în ceea ce privește capetele de cerere privind constatarea ca abuzivă a clauzelor ce privesc comisionul de administrare lunară a creditului.

Astfel, referitor la comisionul de administrare - clauza 5.1. lit. c) din Contractul de credit, hotărârea a fost pronunțată cu greșita interpretare a Legii nr. 193/2000 și a interpretării Directivei 93/13.

Din analiză, se constată că clauza contractuală prin care a fost reglementată obligația consumatorilor de plata a comisionului de administrare nu reprezintă o clauza abuzivă, acesta fiind perceput în deplin acord cu dispozițiile legale existente la momentul încheierii contractului de credit, acest tip de comision fiind prevăzut și în cuprinsul O.U.G. nr. 50/2010, intenția legiuitorului fiind de menținerea a acestuia ca preț al contractului.

Totodată, se reține că acest comision de administrare a fost evidențiat în contractul de credit, ofertă și în graficul de rambursare, înscrisuri însușite de consumatori prin semnătură.

Astfel, procentul de 0,15% se aplica la soldul facilităților de credit, aspect care rezulta din art. 5.1 lit. c), art. 6.1 și art. 6.7 din contract și grafic, iar în graficul de rambursare se specifica suma fixa care trebuie plătită lunar cu titlu de comision de administrare, astfel încât împrumutatul să aibă reprezentarea acestui cost înainte de semnarea contractului.

Așadar, în cuprinsul contractului de credit, clauza privind comisionul de administrare a fost redactată în mod clar, prin exprimarea unui procent matematic a cărui valoare putea fi calculată chiar la momentul încheierii convenției, astfel încât consumatorul să fie informat cu privire la consecințele patrimoniale ale obligațiilor asumate prin contract.

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanța de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare credit și a reținut că această clauză a fost redactată într-un limbaj clar și inteligibil ținând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Pe cale de consecință, criticile invocate, circumscrise motivului de recurs vizând caracterul abuziv al clauzei care reglementează comisionul de administrare sunt neîntemeiate.

Recurenții au mai criticat decizia atacată și cu privire la solicitarea de stabilizare a cursului valutar, respinsă ca efect al greșitei interpretării și aplicări a art. 969 și 970 din C. civ. de la 1864 și jurisprudenței obligatorii, respectiv a teoriei impreviziunii, principiului echității și bunei-credințe și incidenței riscului supra-adăugat în contract, așa cum acestea au fost interpretate prin deciziile obligatorii ale instanței de contencios constituțional nr. 623/2016 și nr. 62/2017 și nr. 415/2018 și recenta decizie nr. 731/2019;

Aceste critici referitoare la stabilizarea cursului CHF-LEU la momentul încheierii contractului de credit, curs care să fie valabil pe toată durata convenției se apreciază că nu pot fi reținute.

Astfel, prin acțiunea promovată recurenții au solicitat eliminarea riscului valutar prin înghețarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului. Or, clauzele contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecății. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății".

Așadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

În exercitarea competenței pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reținut că, așa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă și la normele care, conform legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva Banca Transilvania S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie "o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența C.J.U.E. sus-arătată, a fost preluat în legea națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ.

Așadar, criticile formulate de recurenți nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite de aceștia clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1).

Referitor la clauza privind riscul valutar - clauza 6.1 din contractul de credit, recurenții susțin că hotărârea a fost pronunțată cu greșita interpretare a Legii nr. 192/2000 și a interpretării Directivei 93/13, întrucât prin intermediul acestei clauze, dreptul debitorilor de a solicita reechilibrarea judiciară a contractului în cazul intervenției impreviziunii este limitat, fără ca în schimbul acestei obligații a debitorilor, banca să ofere o contraprestație.

Astfel, art. 6.1 - vizează rambursarea ratelor de credit care se face în valuta în care a fost acordat creditul.

Se constată că ceea ce pretind recurenții este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creșterea cursului de schimb valutar cât și pe lipsa informării acestora cu privire la caracteristicile monedei străine, care i-ar fi pus într-o situație de inferioritate față de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituția impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară și jurisprudențială, așa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată și în prezenta speță. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenției, impreviziunea privește un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, așa cum urmăresc în fapt reclamanții care doresc stabilizarea/înghețarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenției.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile și obligațiile părților, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deși nicio dispoziție legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă și, din care reiese, în esență, că obligația împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a și fost obținut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. de la 1864, în vigoare la momentul încheierii convenției de credit.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar și că și-a exprimat opțiunea ca fiecare din părțile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuații monetare.

În cauza de față se observă că prevederile contractuale ale părților reprezintă transpunerea în convenție a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurentului și intimatei și în lipsa mențiunilor din contract, în sensul obligării recurentului de a restitui suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul.

Față de cele prezentate, având în vedere și dispozițiile legale invocate și hotărârile pronunțate de CJUE, Înalta Curte constată că prevederile contestate de recurent transpun în convenție o dispoziție legală supletivă și, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Așadar, pentru ca susținerile dezvoltate de recurenți să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aceștia trebuiau să demonstreze încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situația de fapt stabilită.

În cazul de față, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Referitor la cererea intimatei-pârâtei D. S.A. privind obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Intimata-pârâtă D. S.A. a solicitat obligarea recurenților la plata sumei de 3.516,09 RON, cu titlu de onorariu avocațial, dovedită prin înscrisurile aflate la dosar.

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil și în recurs, instanța supremă, constatând îndeplinite cerințele art. 452 și pe cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenții să plătească intimatei-pârâtei D. S.A. suma de 3.516,09 RON constând în onorariu avocațial.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1802/2020 din 3 decembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pe care îi va obliga la plata sumei de 3.516,09 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea intimatei-pârâte D. S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1802/2020 din 3 decembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. prin D. S.A..

Obligă recurenții să plătească suma de 3.516,09 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-pârâte.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 martie 2022.