ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 534/2021

Ședința publică din data de 9 martie 2021

Asupra recursului de față;

Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 16 iunie 2017, pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2017, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele B. S.A. și C. S.A., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța:

- să se constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 5.1, lit. b), art. 5.1. lit. d) din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x, încheiat cu pârâta B. S.A., la 1 septembrie 2008 privind aplicarea "comision de administrare lunar, reprezentând 0,15%, aplicat la soldul creditului, plătibil începând cu rata a 13-a" și "orice alte costuri, comisioane sau taxe ce au legătură cu prezentul Credit și/sau cu operațiunile bancare efectuate de către împrumutat, incluzând dar nelimitându-se la: i. Costurile necesare pentru transferul fondurilor" reprezentând 2.5% din suma împrumutată echivalentul a 5.225,00 Euro;

- să se constate ca fiind plăți nedatorate suma percepută lunar de pârâtă cu titlu de comision de administrare începând cu scadența a 13-a și suma plătită cu titlu de comision de încasare în procent de 2,5% din totalul creditului și, în consecință, să fie obligate pârâtele la restituirea sumei încasate în temeiul clauzelor cu caracter abuziv, la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând comisionul de încasare în cuantum de 5.225,00 euro și a sumelor reprezentând comision de administrare achitate începând cu 21 septembrie 2009, precum și la plata dobânzii legale aferente acestor sume, începând cu data plății până la restituirea integrală a sumelor;

- să fie obligată pârâta la emiterea unui nou grafic de rambursare care să reflecte eliminarea sumelor ce izvorăsc din clauzele contractuale constatate ca fiind abuzive și nule;

- cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost indicate prevederile Directivei nr. 93/13/CEE, Legii nr. 193/2000, Legii nr. 296/2004, O.G. nr. 9/2000, O.G. nr. 13/2011 și O.G. nr. 21/1992, art. 5, art. 14-15, art. 1237 -1238, ari. 1266 și art. 1270 C. civ., art. 983, art. 969 din C. civ. de la 1864, precum și art. 192 și art. 453 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 986 din 29 martie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată și a obligat reclamanta să plătească pârâtei B. S.A. suma de 3.281,40 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva hotărârii sus-menționate, au declarat apel atât reclamanta, cât și pârâtele, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 503/A din 19 martie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondate atât apelul declarat de reclamanți, cât și pe cel declarat de pârâte.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, la 19 aprilie 2019, reclamanta A. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, cu cheltuieli de judecată.

În memoriul de recurs depus la dosar, recurenta-reclamantă a indicat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând astfel că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Deși a indicat doar cazul de casare mai sus menționat, recurenta a dezvoltat și critici în sensul nemotivării deciziei atacate, care pot fi subsumate cazului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I C. proc. civ.

Subsumat acestui motiv de nelegalitate, autoarea prezentului demers judiciar a susținut că instanța de prim control judiciar a analizat cererea sa doar din perspectiva calculului comisionului de administrare prin aplicarea unei valori comerciale la soldul creditului și nu la valoarea inițială a creditului, ignorând că, în primul rând, s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al acestei clauze.

Circumscris aceluiași motiv, a susținut că instanța de apel nu a cenzurat criticile sale vizând aplicarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 referitoare la existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, notând inutilitatea unui atare demers, în contextul în care nu a constatat existența unei încălcări a cerințelor de limbaj impuse de art. 4 alin. (6) din aceeași Lege.

Similar, recurenta a susținut că, deși prin înscrisul cu nr. 400/2017 intimata-pârâtă C. S.A. a recunoscut că suma de 5.225,00 Euro reprezintă comision de încasare în cuantum de 2,5 % din creditul acordat, adică încasat în baza clauzei stipulate la art. 5 pct. lit. d) din contract, instanța de apel nu a analizat această clauză, așa cum i s-a solicitat, din perspectivă art. 4 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 193/2000.

Din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea prezentului demers judiciar a susținut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4, alin. (1), (2), (3), (5) și (6) din Legea nr. 193/2000.

Concretizând, a susținut că în mod greșit curtea de apel a consemnat în considerentele deciziei atacate că acele clauzele inserate la art. 5.1, lit. b), art. 5.1. lit. d) din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x, încheiat cu pârâta B. S.A. la 1 septembrie 2008, nu pot face obiectul cenzurii instanței din perspectiva caracterului lor abuziv, întrucât comisionul de administrare, pe care îl reglementează, face parte din prețul contractului.

În acest sens, recurenta a precizat că instanța de apel trebuia să constate în prealabil că cele două clauze nu sunt redactate în maniera impusă de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, respectiv într-un limbaj ușor inteligibil, precum și că au fost impuse de intimate în lipsa oricărei negocieri.

În continuare, recurenta a evocat hotărârile pronunțate de CJ.U.E. în cauzele C-484/08 și C-241/98, susținând că instanța de prim control le-a nesocotit prin pronunțarea deciziei atacate, în condițiile în care, potrivit acestora instanțele naționale au dreptul să examineze caracterul abuziv al clauzelor privind prețul, chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar și inteligibil, acest drept fiind cu atât mai evident atunci când clauzele nu sunt redactate într-un limbaj clar și inteligibil, conchizând că instanțele nu au doar dreptul, ci o obligație reală în acest sens.

A mai subliniat recurenta că instanța de apel era datoare se analizeze din oficiu clauzele defăimate ca fiind abuzive referitoare la comisionul de administrare, conform jurisprudenței C.J.U.E., în special în considerarea celor statuate prin hotărârile pronunțate în cauzele C-484/2008 Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid împotriva Asociacion de Usuarios de Servicios Bancarios, C-76/2010 Pohotovost s.r.o. împotriva Iveta Korckovskâ și C-26/13 Ârpâd Kâsler, Hajnalka Kaslerne Rabai împotriva OTP Jelzalogbank Zrt.

Cu referire la clauzele stipulate la art. 5.1, lit. b), art. 5.1. lit. d) din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x, recurenta a arătat că instanțele de fond nu au avut în vedere în analiza caracterului abuziv faptul ca intimata-pârâtă percepe pentru același serviciu două costuri, respectiv dobânda și comisionul de administrare, față de lipsa contraprestației, aspect ce trebuia avut în vedere și la examinarea bunei-credințe a băncii în stipularea acestei clauze.

O altă încălcare a unui text legal semnalată de recurentă vizează aprecierea instanței de apel în sensul legalității perceperii comisionului de administrare din perspectiva dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010. Eroarea acestei concluzii rezidă, în opinia recurentei, în ignorarea principiului neretroactivității legii civile consfiintit de art. 15 alin. (2) din Constituția României, de art. 1 din C. civ. din 1864 și art. 6 din C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009, față de data încheierii contractului 2008 și data emiterii ordonanței de guvern în 2010.

Pentru toate cele anterior expuse, recurenta-pârâtă a solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Intimata-pârâtă B. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimata-pârâtă D. S.A., prin care a invocat, în baza art. 489 alin. (2) C. proc. civ., excepția nulității recursului, susținând, în esență, că criticile formulate nu se încadrează în cazul de casare indicat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în realitate, acestea vizând aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate și a solicitat anularea recursului potrivit art. 493 alin. (5) C. proc. civ.. De asemenea, în baza art. 431 alin. (2) C. proc. civ., această intimată a invocat excepția puterii de lucru judecat cu privire la comisionul de administrare raportat la decizia civilă nr. 38/A/2017 din 12 ianuarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

În subsidiar, această intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor introduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în complet de filtru, a fost comunicat părților.

Prin încheierea din 19 ianuarie 2021, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a fost respinsă excepția nulității recursului, invocată de intimată prin întâmpinare. Recursul a fost admis în principiu și s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac, cu citarea părților.

Recursul declarat de reclamantă este fondat pentru considerentele și în limitele ce se vor arăta în continuare:

Recurenta-reclamantă a criticat decizia instanței de apel, susținând că nu au fost negociate cele două clauze pe care le conțin prevederile art. 5 pct. 1 lit. c) și d) din contractul de credit, că aceste clauze nu sunt redactate într-un limbaj ușor inteligibil și nu conțin nicio justificare în privința contraprestațiilor pe care le efectuează banca în schimbul sumelor percepute în temeiul lor, ceea ce creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Totodată, a invocat aplicarea greșită a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 în privința statuării potrivit căreia nu se poate face o analiză a clauzelor pretins abuzive deoarece criticile vizează în realitate prețul contractului, iar clauzele sunt redactate în mod clar și inteligibil.

Instanța de recurs reține că în privința negocierii acestor clauze, critica recurentei-reclamante apare lipsită de interes, deoarece prima instanță a reținut incidența prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, în sensul că nu a fost răsturnată prezumția relativă a lipsei de negociere a clauzelor standard, preformulate cuprinse în contractele încheiate între comercianți și consumatori, iar această statuare a primei instanțe a intrat în puterea de lucru judecat potrivit art. 430 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., câtă vreme pârâta nu a formulat apel împotriva considerentelor hotărârii pronunțate de prima instanță.

Prin urmare, lipsa unei negocieri individuale în privința celor două clauze contestate este pe deplin stabilită, dar această statuare nu conduce în mod automat la constatarea caracterului lor abuziv, așa cum pretinde recurenta, ci reprezintă doar o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al clauzelor contestate.

Cu privire la aplicarea greșită a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, recurenta a susținut că nu este îndeplinită cerința privind redactarea celor două clauze într-un limbaj clar și inteligibil.

Din această perspectivă, instanța de recurs notează că prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 transpun în dreptul național dispozițiile art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, potrivit cărora aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

În mod greșit a reținut instanța de apel că pot fi circumscrise noțiunii de preț al contractului clauzele contestate referitoare la comisionul de administrare și la comisionul pentru transferul fondurilor. Așa cum s-a statuat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea din data de 26 februarie 2015, pronunțată în cauza C-143/13 Bogdan Matei, Ioana Ofelia Matei împotriva României, domeniul de aplicare exact al noțiunilor de "obiect principal" și "preț", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13 nu poate fi determinat cu ajutorul noțiunii "costul total al creditului" pentru consumatori, "întrucât articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13 prevede o excepție de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive care este prevăzut în cadrul sistemului de protecție a consumatorilor pus în aplicare prin această directivă, dispoziției respective trebuie să i se dea o interpretare strictă" (par. 49).

Totodată, instanța europeană a statuat că acele clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii "obiectul principal al contractului" în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii menționate de obiect principal al contractului" (par. 54); că "cea de-a doua categorie de clauze al căror eventual caracter abuziv nu poate fi apreciat are un domeniu de aplicare restrâns, întrucât această apreciere nu privește decât caracterul adecvat al prețului sau al remunerației prevăzute față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, această excludere explicându-se prin faptul că nu există niciun barem sau criteriu juridic care să poată încadra și ghida controlul acestui caracter adecvat" (par. 55); "clauzele referitoare la contraprestația datorată de consumator creditorului sau care au un efect asupra prețului efectiv ce trebuie plătit acestuia din urmă de către consumator nu intră, așadar, în principiu, în această a doua categorie de clauze, cu excepția chestiunii dacă valoarea contraprestației sau a prețului prevăzut în contract este adecvată față de serviciul furnizat în schimb de creditor" (par. 56).

Prin raportare la aceste interpretări obligatorii desprinse din Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene rezultă că pentru a fi incidente prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 trebuie să fie vorba de clauze contractuale care se asociază obiectului principal al contractului, în sensul de prestație esențială care caracterizează contractul de credit ori de o clauză care vizează caracterul adecvat al prețului sau al remunerației stabilite față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora.

În privința clauzei care reglementează comisionul de administrare, deși aceasta face parte din costul total al creditului, nu poate fi totuși asimilată obiectului principal al contractului, nefiind vorba de prestația esențială a convenției de credit, ci de o prestație cu caracter accesoriu. Prestația esențială și, consecutiv, obiectul principal al contractului de credit, este reprezentată de suma împrumutată și dobânda percepută ca echivalent al folosinței capitalului. Comisioanele, deși parte din costul total al creditului, nu se circumscriu noțiunii de "obiect principal al contractului" și, prin urmare, nu intră sub incidența primei teze a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, nefiind vorba de prestații care caracterizează un contract de credit.

De asemenea, clauza privind comisionul de administrare nu poate fi inclusă nici în cea de a doua categorie de excluderi la care se referă a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, deoarece recurenta-reclamantă susține că intimata-pârâtă nu furnizează nicio prestație efectivă care să poată constitui contrapartida acestui comision, așa încât nu se pune problema caracterului adecvat al comisionului de administrare.

Instanța de recurs reține că prin art. 1 din Legea nr. 193/2000 care transpune în dreptul național prevederile art. 5 din Directiva nr. 93/13/CEE se instituie cerința de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale scrise, iar, sub acest aspect, verificarea efectuată de instanța de apel în privința clauzei care reglementează comisionul de administrare este corectă.

Potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, această cerință de transparență impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci și ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise și inteligibile, consecințele economice care decurg pentru el din respectiva clauză (în acest sens, a se vedea Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler și Kaslerne Rabai, C-26/13).

Instanța de recurs reține, din analiza considerentelor care au fundamentat decizia pronunțată, că instanța de apel a verificat caracterul clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare și a reținut, contrar susținerii recurentei-reclamante, că există suficiente criterii care să confere consumatorului posibilitatea să prevadă consecințele economice care rezultă din conținutul clauzei contractuale contestate. Valoarea comisionului de administrare, metoda de calcul și data perceperii acestuia rezultă din stipulațiile contractuale, recurenta-reclamantă fiind în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce o privește.

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în Decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyulane Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu- se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanța de apel a examinat toate aceste criterii în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare și a reținut că această clauză a fost redactată într-un limbaj clar și inteligibil, ținând seama de ansamblul tuturor împrejurărilor de fapt proprii cauzei.

Așa cum a statuat Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Hotărârea din 3 octombrie 2019, Gyula Kiss, C-621/17, simpla împrejurare că o clauza contractuală nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestuia, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatorului, în contradicție cu cerința de bună-credință.

Nu poate fi reținută susținerea recurentei-reclamante potrivit căreia comisionul de administrare disimulează o dobândă. Dobânda este percepută pentru lipsa de folosință a sumei puse la dispoziția clientului, în timp ce comisionul de administrare este solicitat pentru serviciile prestate de bancă, respectiv pentru monitorizarea/administrarea/gestionarea creditului. Nu există niciun indiciu care să contureze perspectiva că acesta comision ar intra în componența dobânzii, ca preț al împrumutului.

Nu poate fi primită nici critica potrivit căreia instanța de apel a reținut că perceperea comisionului de administrare are ca suport legal prevederile O.U.G. nr. 50/2010 și a încălcat, astfel, principiul neretroactivității legii civile în condițiile în care contractul a fost încheiat în anul 2008. În motivarea deciziei s-a reținut că prin indicarea cuantumului comisionului de administrare încă de la începutul relației contractuale, separat de dobândă, reclamanta a cunoscut în mod complet costurile finale pe care le suportă și modul în care acestea sunt calculate. Referitor la O.U.G. nr. 50/2010, instanța de apel a adus un argument suplimentar, arătând că prin acest act normativ s-a reglementat în mod expres perceperea unui astfel de comision, ceea ce nu semnifică aplicarea cu caracter retroactiv a acestui act normativ.

În raport de considerentele expuse, instanța de recurs reține că sunt nefondate criticile formulate referitoare la comisionul de administrare.

În ceea ce privește criticile privind caracterul abuziv al clauzei pe care o conține art. 5.1 lit. d) privind costurile necesare pentru transferul fondurilor, prin decizia recurată s-a reținut că recurenta-reclamanta a achitat suma 5.225 euro, cu chitanța depusă la dosar, înscris care nu individualizează plata vreunui comision, iar intimata-pârâtă a recunoscut perceperea acestei sume prin adresa nr. x/2017, dar s-a apărat, susținând că această sumă constituie un cost aferent unei alte taxe ce se regăsește în lista anexă a contractului. Instanța de apel s-a limitat să rețină susținerile părților în legătură cu achitarea acestei sume, fără a stabili în mod neechivoc în temeiul cărei clauze contractuale a fost percepută suma de 5.225 euro.

În contextul dat, se constată că instanța de apel nu a stabilit, în virtutea rolului activ conferit de art. 22 alin. (2) C. proc. civ., toate elementele de fapt prin intermediul cărora să se determine în mod lămurit cu ce titlu a fost achitată suma de 5.225 euro la data încheierii contractului de credit. În situația în care instanța de apel va ajunge la concluzia că suma a fost percepută în temeiul art. 5 pct. 1 lit. d) din contract, urmează a se verifica și criticile care susțin lipsa de transparență și, eventual, caracterul abuziv al acestei clauze, lăsate neanalizate de instanța de apel întrucât nu a lămurit în prealabil cu ce titlu a fost percepută suma de 5.225 euro în data la care s-a încheiat contractul.

Din această perspectivă, se constată întemeiată critica privind nemotivarea hotărârii prin raportare la aspectele de netemeinicie și nelegalitate invocate prin intermediul apelului în legătură cu clauza pe care o conține art. 5 pct. 1 lit. d) din contractul de credit.

Pe cale de consecință, în temeiul art. 496 alin. (2) raportat la art. 497 teza I C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă și va casa în parte decizia atacată, numai cu privire la apelul declarat de reclamantă, în legătură cu criticile circumscrise soluției de respingere a capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei pe care o conține art. 5.1 lit. d) din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x din data de 1 septembrie 2008. Celelalte dispoziții din decizia atacată rămân valabile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 503/A din 19 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează în parte decizia civilă nr. 503/A din 19 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe, numai în ceea ce privește apelul reclamantei. Menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 9 martie 2021.