ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2427/2020

Ședința publică din data de 25 noiembrie 2020

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 29.08.2017, sub nr. x/2017, reclamanții A. si B. în contradictoriu cu C. S.A au solicitat:

- să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale de la art. 5.1 b) din Contractul de credit nr. x din data de 13.12.2007, cu privire la comisionul de acordare în cuantum de 2,00%, calculat la valoarea totală a creditului (aprox. 2.100 CHF = 8.442 RON, la data introducerii cererii de chemare in judecata, 1 CHF = 4.02 RON), să se dispună eliminarea acestei clauze abuzive din contract si restituirea sumei achitate cu acest titlu;

- să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale de la art. 5.1 c) din Contractul de credit nr. x din data de 13.12.2007, cu privire la comisionul de administrare în cuantum de 1,00% anual, calculat la valoarea totala a creditului perceput lunar împreună cu rata (aprox. 105.000 CHF * 1% * 12 luni * 10 ani (perioada achitata) = 126.000 CHF = 506.520 RON, la data introducerii cererii de chemare în judecată, 1 CHF = 4.02 RON), să se dispună eliminarea acestei clauze abuzive din contract și restituirea sumei achitate cu acest titlu;

- să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale de la art. 4.3. din Contractul de credit nr. x din data de 13.12.2007 cu privire la perceperea dobânzii penalizatoare în cuantum de 50% p.p. pe an peste rata dobânzii, calculată conform condițiilor prevăzute în Contract, să se dispună eliminarea acestei clauze abuzive din Contract și restituirea sumelor achitate cu acest titlu;

- să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale de la art. 5.1 e) din Contractul de credit nr. x din data de 13.12.2007 - Act adițional nr. x din data de 23.08.2010 cât și următoarele, cu privire la comisionul aferent serviciilor suplimentare (reeșalonarea) în cuantum de 0.64%, calculat la valoarea creditului și perceput lunar cu rata începând cu 23.09.2011 (aprox. 52.48 CHF/luna = 210 RON * 84 luni - menținut până în prezent = 4.408 CHF = 17.720 RON, la data introducerii cererii de chemare în judecată, 1 CHF = 4.02 RON), să se dispună eliminarea acestei clauze abuzive din contract și restituirea sumei achitate cu acest titlu;

- să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, prevăzută la art. 9.1 din Contractul de credit nr. x din data de 13.12.2007, și pe cale de consecință eliminarea acesteia;

- să fie obligată pârâta la înghețarea/stabilizarea cursului valutar aplicat ratelor lunare încasate de către banca pentru restituirea împrumutului, la valoarea cursului indicat în cerere (2.12 RON) ca efect al constatării ca abuzivă a clauzei de risc valutar, prin adaptarea contractelor;

- să fie obligată pârâta la restituirea diferențelor încasate de către aceasta peste cursul valutar de la momentul semnării contactului, ca efect al constatării nulității absolute a clauzei de risc valutar;

- să fie obligată pârâta la plata dobânzii legale, calculată pentru sumele ce urmează a fi restituite de la data plății lor și până la data achitării efective a debitului;

Prin sentința nr. 802 din 15 martie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă cererea a fost respinsă ca neîntemeiată, fiind obligați reclamanții la plata în solidar a sumei de 4924,46 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții A. și B..

Prin decizia civilă nr. 66 din 11 ianuarie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul formulat de apelanții-reclamanți A. și B., împotriva sentinței civile nr. 802/15.03.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, ca nefondat, și au fost obligați apelanții, în solidar față de intimată și în cote egale între aceștia, la plata sumei de 2771,81 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenții-reclamanți A. și B. care au solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate cu consecința rejudecării, în sensul admiterii apelului formulat împotriva sentinței apelate și obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată în raport de dispozițiile art. 453 C. proc. civ.

Consideră recurenții-reclamanți că instanța de apel a pronunțat hotărârea atacată cu încălcarea normelor de drept material aplicabil în materia protecției consumatorilor, respectiv Legea nr. 193/2000 și Directiva nr. 93/13/CEE.

Argumentația adusă în susținerea acestei critici vizează, în esență, următoarele aspecte.

Tribunalul București a reținut faptul că sunt elemente care formează costul total al creditului și clauzele referitoare la perceperea comisionului de acordare și de administrare, iar acestea sunt redactate în mod clar si inteligibil.

Or, clauzele care prevăd perceperea unor comisioane de acordare și de administrare nu fac parte din obiectul principal al contractului și nu au fost negociate. CJUE a stabilit că se circumscriu noțiunii "obiectul principal al contractului" clauzele care stabilesc prestațiile esențiale ale contractului și care îl caracterizează, iar clauzele care au un caracter accesoriu nu pot fi încadrate la "obiectul principal al contractului".

Cu privire la comisionul de procesare și la comisionul de administrare, Tribunalul s-a rezumat la a menționa că modalitatea de redactare este neechivocă, că banca a respectat și a îndeplinit obligația de transparență și că aceasta nu are o obligație de educare/consiliere comercială a consumatorilor cu privire la contractele ce urmează a fi încheiate.

Instanța de apel a făcut abstracție de faptul că aceste comisioane nu sunt esențiale pentru contract, astfel încât nu fac parte din obiectul principal al contractului, deci trebuie analizate prin prisma Legii nr. 193/2000, și că Directiva nr. 93/13/CEE pune în sarcina creditorului obligații de informare și de furnizare de explicații, pentru ca împrumutatul să poată efectua o alegere în cunoștință de cauză la contractarea unui credit.

Recurenții prezintă o serie de considerații de ordin teoretic și aspecte din jurisprudența CJUE cu privire la lipsa caracterului negociat al clauzelor contractuale, la dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, relevând faptul că se impune existența unui mecanism clar de calcul al prețului unui serviciu și apreciind că, în cauză, comisionul de administrare, calculat și perceput lunar, disimulează, de fapt, un procent consistent de dobândă, mărind artificial costul efectiv al creditului și, în plus, creând Băncii un avantaj concurențial contrar uzanțelor cinstite față de celelalte bănci. Acest comision nu reprezintă altceva decât o dobândă mascată care, pe lângă faptul ca lezează interesele economice ale recurenților, aduce atingere si mediului concurențial al Băncii, dezavantajând băncile concurente, prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse, dar care, de fapt, disimulează un spor de dobânda sub denumirea de comision.

Arată recurenții că în conținutul contractului nu se definește comisionul de administrare credit si nici motivul pentru care este perceput, nu se explică transparent care sunt serviciile prestate și cum calculează banca valoarea acestora, comisionul de administrare fiind nejustificat, întrucât banca nu efectuează niciun serviciu in schimbul lui, deoarece pentru acordarea împrumutului și îndeplinirea obligațiilor contractuale ea încasează dobânda. Apreciază recurenții că nu au fost informați corespunzător, cu privire la obligația de a plăti comisionul de administrare a creditului și la prestația băncii in schimbul acestui comision, context în care consideră că nu prezintă relevanță faptul ca sumele respective au fost incluse în graficul de rambursare, parte integranta a contractului de credit.

Or, se arată că, în mod eronat, instanța de apel apreciază, contrar concluziei la care a ajuns instanța de fond, ca nu se poate vorbi de un caracter abuziv al acestei clauze, prin prisma sesizării respectării limbajului clar și inteligibil utilizat de profesionist, a existenței unei componente fixe, fără posibilitatea de modificare, a cărei valoare poate fi estimată de consumator, încă de la momentul semnării actului. Comisioanele contestate nu fac parte din obiectul principal al contractului, acestea nereferindu-se la prestația caracteristica, esențiala a contractului. Comisioanele sunt accesorii obiectului principal si reprezintă costuri adiacente, suplimentare prestației esențiale. Aceste comisioane nu pot face parte din prețul contractului.

Conform art. 3 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE se consideră întotdeauna ca o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar consumatorul nu a avut posibilitatea de a influența conținutul clauzei, în special în cazul unui contract de adeziune, cum este și cazul contractului in discuție.

Recurenții precizează că, potrivit clauzei criticate, au fost obligați, pe lângă plata unei rate lunare compusă dintr-o dobândă, oricum calculată în mod abuziv și la plata unui comision de administrare lunar, comision nenegociat, acest procent de 0.1%, nefiind calculat la soldul rămas de achitat, ci la valoarea creditului.

Ca o consecință a caracterului abuziv al clauzelor menționate, recurenții consideră că instanța urmează sa dispună repunerea părților în situația anterioară, cu privire la restituirea prestațiilor efectuate de reclamanți în baza clauzelor abuzive, în aplicarea principiului retroactivității (nulitatea produce efecte atât pentru viitor, cât și pentru trecut, din chiar momentul încheierii actului juridic) și a principiului restabilirii situației anterioare (ceea ce s-a executat în baza unui act juridic sau a unei clauze anulate trebuie restituit), în temeiul dispozițiilor art. 992, art. 1092 și următoarele C. civ. 1864 (aplicabil în raport de data încheierii contractului), care reglementează instituția plății nedatorate.

Recurenții solicită instanței să constate, în cauză, întrunirea condițiilor plății nedatorate, în cazul executării unei obligații nule: existența unei plăți - sumele achitate de solvens (reclamanții) în temeiul clauzelor abuzive și inexistența datoriei a cărei stingere a fost urmărită prin plată - prevederea contractuală anulată apare ca și când nu ar fi existat.

Cu privire la acordarea dobânzii legale, recurenții solicită instanței să rețină aplicabilitatea prevederilor art. 1082 C. civ. coroborate cu prevederile art. 1088 C. civ. și să constate că sunt pe deplin îndeplinite condițiile cerute de lege pentru curgerea de drept a dobânzii penalizatoare.

În ceea ce privește clauza privind riscul valutar și restituirea sumelor percepute din diferențele de curs valutar, recurenții învederează faptul că Banca nu a respectat obligația de informare a clientului, riscurile de indexare a cursului valutar nefiind discutate cu recurenții, aceștia neavând posibilitatea de a reflecta înainte de încheierea contractului cu privire Ia riscurile încheierii acestuia în CHF, în condițiile în care produsul contractual specific implică riscuri majore, obligația de informare fiind în acord și cu dispozițiile art. 6 din Legea 289/2004 și Regulamentul BNR 3/2007 privind limitarea riscului de credit, o astfel de obligație fiind instituită și de Directiva 2008/48/CE.

Consideră recurenții că Banca avea obligația de a atrage atenția clientului asupra pericolelor și riscurilor unei operațiuni determinate, de a explica riscurile implicate de un credit în moneda străină și de a furniza informații legate de oportunitatea sau inoportunitatea încheierii unui astfel de contract.

Învederează recurenții că între drepturile și obligațiile părților contractante există un dezechilibru semnificativ în defavoarea clientului, aceștia fiind singurii obligați să suporte riscul valutar, cu explicația concretă că deprecierea leului față de CHF a fost una extrem de ridicată. Banca cu rea-credință a format consumatorului o impresie falsă cu privire la faptul că un credit în CHF era net favorabil altor produse de creditare și nu au prezentat dezavantajele acestui produs.

Dezechilibrul major constă în imposibilitatea consumatorului de a cunoaște și anticipa mărimea obligațiilor sale. Banca a stipulat în convenția cu împrumutații obligația acestora de a suporta exclusiv diferențele de schimb valutar, fără vreo distincție și limitare a întinderii acestei obligații. Așadar, se arată, în cazul dublării valorii CHF în raport cu moneda națională, convențiile de credit încheiate de părți dobândesc un caracter aleatoriu, incompatibil cu natura contractului de împrumut. In sensul arătat recurenții fac ample referiri Ia jurisprudența CJUE și prezintă aspecte de ordin teoretic.

Recurenții arată că art. 970 C. civ. din 1864, obligă cumulativ la respectarea unei îndatoriri substanțiale de bună-credință în executarea contractelor dar și la toate urmările pe care legea, echitatea sau obiceiul le dau obligației după natura sa. Această îndatorire tradițională din contractele de drept comun este întărită de Directiva nr. 93/13/CEE, de Legea nr. 193/2000 și de art. 78 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului (devenit art. 79 în urma republicării din 2008), care prevăd, ca o îndatorire de rezultat, existența unui echilibru între drepturile și obligațiile consumatorului și ale profesionistului în cazul contractelor de adeziune.

Consideră recurenții că instanța de apel a concluzionat în mod greșit că soluția tribunalului este corectă și legală, având în vedere că prevederile ce reglementează riscul valutar reflectă un act cu putere de lege, care este obligatoriu, acestea fiind excluse de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 și respectiv de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 din domeniul de aplicare al acestor norme de protecție, cu consecința că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acestor clauze, pe cale de consecință nu se poate examina dacă respectiva clauză a fost inserată fără a respecta obligația de informare, consiliere și avertizare a consumatorului in legătură cu riscul contractării unui credit in CHF.

Referitor la teoria impreviziunii și la Decizia nr. 623/2016 a Curții Constituționale, reținute de instanța de apel în cuprinsul motivării hotărârii, recurenții arată că impreviziunea intervine când în executarea contractului a intervenit un eveniment excepțional ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de părți la data încheierii contractului, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligației debitorului.

Astfel, recurenții susțin că impreviziunea vizează numai riscul supra-adăugat și, în condițiile intervenire acestuia, este menită să reamenajeze prestațiile la care părțile s-au obligat în condițiile noii realități economice și juridice.

Intimata-pârâtă C. S.A a formulat întâmpinare prin care, în principal, a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare în drept iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 22 noiembrie 2019, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 20 martie 2020, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, a admis în principiu recursul și a constat suspendarea judecății de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

Prin rezoluția din 13 mai 2020, s-a stabilit termen de judecată pentru soluționarea recursului la data de 10 iulie 2020, termen la care s-a dispus amânarea judecării cauzei la 25 noiembrie 2020, pentru a da posibilitatea părților să poată formula concluzii cu privire la cauza C-81/19 a Curții de Justiție a Uniunii Europene, care a fost soluționată la 9 iulie 2020.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Criticile referitoare la greșita aplicare a normelor de drept material incidente în soluționarea capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisioanele de acordare și de administrare, critici ce pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi primite.

Sub un prim aspect, se impune a arăta că toate actele normative din domeniul protecției consumatorului, chiar și cele anterioare momentului în care România a devenit membru al Uniunii Europene, au fost adoptate pentru implementarea și, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive. Astfel, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziții se solicită a fi aplicate pe calea prezentului recurs, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligației de transpunere integrală a acquis-ului comunitar în legislația românească până la momentul aderării. În consecință, interpretarea prevederilor acestei legi se impune a fi realizată prin filtrul Directivei 93/13/CEE și al jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene (C.J.U.E) în materie.

Referitor la caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de acordare prevăzut de art. 5.1 lit. b) din Contractul de credit și de garanție nr. x din 13 decembrie 2007, în mod corect instanța de apel a statuat că, deși nu a fost negociat, acesta nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, nefiind îndeplinite condițiile pentru constatarea caracterului abuziv al acestei clauze.

În acest sens, curtea de apel a constatat că există din partea băncii o contraprestație pentru comisionul de acordare, întrucât, așa cum reiese din denumirea sa, suma solicitată cu acest titlu vizează operațiunile necesare vărsării sumelor de bani în contul clientului și operațiunile efectuate în vederea încheierii contractului, în contract fiind precizat cuantumul sumei, modul de calcul, mecanismul fiind în mod clar și precis indicat.

Cât privește critica vizând caracterul abuziv al clauzei prin care s-a stabilit în sarcina reclamanților obligația de a achita un comision de administrare lunar de 1% anual, instanța supremă reține că instanțele devolutive au verificat caracterul clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare și au reținut, contrar susținerii recurenților, că din chiar denumirea comisionului se pot deprinde serviciile pe care banca le prestează pentru perceperea acestuia, că valoarea acestuia este în mod clar și inteligibil exprimată.

În ceea ce privește pretinsul dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile la care se referă art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, este de subliniat că instanța de apel, în mod corect, a analizat acest concept nu din perspectiva valorii prestațiilor asumate de părți, ci din cea a ruperii echilibrului contractual între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă.

În Hotărârea din 09.07.2015, pronunțată în cauza Maria Bucura C-348/14, s-a statuat că articolele 3-5 din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că, în cadrul aprecierii sale cu privire la caracterul abuziv, revine instanței naționale obligația să verifice că, în cauza în discuție, au fost comunicate consumatorului toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale și care îi permit acestuia să evalueze, printre altele, costul total al împrumutului său.

Contractul de credit specifică prestațiile băncii și rațiunea perceperii acestui comision. Obligația de plată a comisionului de administrare urmărește să asigure administrarea creditului pe întreaga perioadă de creditare, inclusiv în interesul împrumutatului, pentru monitorizarea ori efectuarea de operațiuni în scopul rambursării creditului acordat consumatorului.

Lipsa negocierii clauzelor din contractul de credit încheiat între părți reprezintă numai una dintre condițiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze, fiind necesară deopotrivă și îndeplinirea celorlalte două condiții, în mod cumulativ. Or, în cauză nu este îndeplinită cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, câtă vreme prin inserarea acestor clauze privind comisionul de acordare și de administrare, recurenții nu au fost puși într-o poziție mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național, având în vedere că la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziție legală care să interzică perceperea unor astfel de comisioane sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de acordarea și administrarea creditului pe durata de derulare a contractului, astfel că nu a fost impusă consumatorilor nicio obligație suplimentară față de cele existente în legislația națională, iar reclamanții au avut posibilitatea de a prefigura atât condițiile de percepere a comisioanelor, cât și contraprestația băncii în schimbul acestora.

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyulane Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Or instanța de apel a procedat la analiza acestor elemente, reținând că există suficiente criterii care să confere consumatorului posibilitatea să prevadă consecințele economice care rezultă din clauzele contractuale, în ceea ce îi privește. Valoarea comisionului de administrare, metoda de calcul și data perceperii acestuia rezultă din stipulațiile contractuale, recurenții-reclamanți fiind în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îi privește.

Nu pot fi reținute nici afirmațiile recurenților-reclamanți potrivit cărora comisionul de administrare disimulează o dobândă. Dobânda este percepută pentru lipsa de folosință a sumei puse la dispoziția clientului, în timp ce comisionul de administrare este solicitat pentru serviciile prestate de bancă, respectiv pentru monitorizarea/administrarea/gestionarea creditului. Nu există niciun indiciu care să contureze perspectiva că acest comision ar intra în componența dobânzii, ca preț al împrumutului.

Pe cale de consecință, criticile invocate, circumscrise motivului de recurs vizând caracterul abuziv al clauzelor care reglementează comisionul acordare și comisionul de administrare sunt neîntemeiate.

Cum accesoriul urmează soarta principalului, este neîntemeiată și solicitarea recurenților-reclamanți privind restituirea sumelor achitate în baza acestor clauze și acordarea dobânzii legale.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurenții-reclamanți este nefondat și sub aspectul criticilor prin care se contestă soluția instanței de apel cu privire la clauza de risc valutar.

Contractul de credit încheiat între părți a avut ca obiect o sumă exprimată în franci elvețieni. Deoarece contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumație, se aplică principiului nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864, potrivit căruia, obligația ce rezultă dintr-un împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract.

Principiul nominalismului având o reglementare legală, clauza privind riscul valutar nu poate fi considerată ilicită.

Astfel, contrar susținerilor recurenților, în mod corect instanța de apel, în concordanță cu cele reținute de prima instanță, a constatat că, în speță, clauza de risc valutar, inserată în contract, reprezintă transpunerea principiului nominalismului, consacrat de lege, și, prin urmare, nu se poate vorbi de un caracter abuziv al acestei clauze.

Este esențial de reținut că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condițiilor excluderii, Curtea a statuat că instanța națională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, pct. 29 și 30).

Din Hotărârea Andriciuc rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudența sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva Băncii Transilvania, C-81/19, par. 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă este lipsită de relevanță în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Totodată, faptul că nu a făcut obiectul unei negocieri individuale clauza în litigiu, astfel cum se susține prin motivele de recurs, nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. În acest sens, CJUE a statuat că, potrivit art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

Ca atare, în mod corect a reținut instanța de apel că, în speță, clauza prevăzută de art. 9.1 din contract și contestată de reclamanți, reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Or, aceste clauze ce transpun în plan contractual norme legale supletive, sunt excluse de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noțiunea de obiect principal al contractului, la cerințele de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorului, ori la cerințele de echilibru sau de bună-credință.

Art. 6 din Legea nr. 193/2000 vizează consecințele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale, iar câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulității acesteia.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Prin prisma acestor considerente, care pot susține de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenți deciziei atacate, verificarea din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credințe) și a caracterului clar și inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național (în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat).

Având în vedere principiul nominalismului monetar, chiar și în lipsa acestei clauze contractuale, banca ar fi avut dreptul de a solicita rambursarea creditului în moneda acordată.

Pe de altă parte, faptul că pârâta este un profesionist în domeniul financiar-bancar nu implică în mod necesar cunoașterea de către aceasta a modului cum va evalua cursul valutar. Aceasta cu atât mai mult cu cât perioada contractuală este una îndelungată.

În cauză nu s-a făcut nicio dovadă în sensul că, la momentul încheierii contractului de credit, banca avea cunoștință că în viitor moneda CHF se va aprecia considerabil față de moneda națională și a acționat în consecință pentru a-și procura câștigurile necuvenite.

Obligația de informare a profesionistului pentru asigurarea contractării de către consumator în condiții de transparență care să-i permită evaluarea consecințelor economice ale mecanismului contractual trebuie interpretată în condiții de responsabilitate calificată pentru profesionist conform exigențelor europene și naționale. Nu se poate impune băncii în condiții de responsabilitate, furnizarea unei estimări precise asupra evoluției pe termen lung a cursului CHF-LEU în cadrul obligației generale de informare corectă aparținând profesionistului deoarece, acest curs nu este rezultatul serviciilor financiare acordate sau a activității specifice ce o desfășoară.

Împrumutându-se pentru o perioadă considerabilă de timp într-o monedă străină, împrumutații și-au asumat implicit și riscul fluctuațiilor monedei contractului, ceea ce echivalează cu asumarea riscului schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului.

Așa cum s-a reținut, normele care reglementează principiului nominalismului monetar sunt dispoziții supletive, de la care părțile pot deroga, însă o asemenea derogare nu reiese din convenția încheiată.

Prin urmare, clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar și în condițiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda națională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, într-o atare situație, ambele părți asumându-și riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puțin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

Se constată că ceea ce pretind recurenții este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creșterea cursului de schimb valutar, cât și pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care i-ar fi pus într-o situație de inferioritate față de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

Înalta Curte reține că reclamanții au invocat caracterul abuziv al unor clauze contractuale, care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenției, în timp ce impreviziunea are în vedere un contract valabil încheiat, care, urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților, produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și invocat de recurenți, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 66 din 11 ianuarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

În conformitate cu dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, Înalta Curte îi va obliga pe recurenți la plata sumei de 3964,75 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă C. S.A., conform dovezilor depuse la filele x.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 66 din 11 ianuarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă pe recurenții-reclamanți B. și A. la plata sumei de 3964,75 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă C. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 noiembrie 2020.