ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2013/2021

Ședința publică din data de 6 octombrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată la 23 decembrie 2015 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța:

Prin sentința civilă nr. 1258 de la 11.04.2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă s-a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată și s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei contractuale prevăzute de art. III pct. 7 din Condițiile generale și art. 2.3 din contractul de credit nr. x/10.10.2008 privind comisionul de acordare.

A fost obligată pârâta la plata către reclamanți a sumelor plătite nedatorat de către aceștia, cu titlu de comision de acordare, în temeiul clauzelor referitoare la acesta, constatate ca abuzive și nule absolut, de la data încasării acestora și până la data încetării perceperii lor, precum și la plata dobânzii legale calculate de la data achitării fiecărei sume nedatorate la data plății efective a acestui debit.

S-a respins, în rest, acțiunea, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1946A din 12 octombrie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1258 din 11.04.2017 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, ca nefondat.

A admis apelul pârâtei C. S.A. declarat împotriva aceleiași sentințe.

A schimbat sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea reclamanților ca nefondată.

A obligat apelanții-reclamanți să plătească apelantei-pârâte suma de 270,39 RON cheltuieli de judecată (taxă de timbru).

La data de 17 decembrie 2018, reclamanții A. și B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1946A din 12 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 21 decembrie 2018.

În cadrul recursului formulat, recurenții reclamanți au susținut, sub un prim aspect, legat de calitatea procesual pasivă a pârâtei, că C. S.A. a devenit, urmare fuziunii intervenite la 31 decembrie 2018, D. S.A.

În acest sens, a considerat decizia atacată ca fiind deficitară, deoarece nu a clarificat situația juridică a C. S.A., nefiind clar dacă în speță, calitatea procesual pasivă o are aceasta, D. S.A. sau E. S.A.

Pe fondul recursului, au invocat, în esență, că instanța de apel nu a avut în vedere aspecte cum ar fi: ignorarea de către pârâtă a obligației de negociere a clauzelor contractuale cu aceștia (impusă de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000), nerespectarea de către pârâtă a obligației de a acționa cu bună-credință, cu consecința unui dezechilibru semnificativ pentru situația recurenților reclamanți, nerespectarea de către pârâtă a obligației de informare cu privire la evoluția indicilor de interes pentru rata dobânzii, impusă de art. 8 lit. b) din Legea nr. 289/2004 și de O.U.G. nr. 174/2008 pentru modificarea și completarea unor acte normative privind protecția consumatorilor, caracterul abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de acordare credit, inserat în contractul de credit, la dobânda penalizatoare și la riscul valutar.

Astfel, în opinia recurenților, clauza referitoare la dobânda de referință variabilă creează în detrimentul părților un dezechilibru, astfel încât, în contrarietate cu buna credință, modificarea ratei dobânzii a fost făcută numai în sensul majorării dar nu și micșorării.

Reaua-credință a Băncii, apreciază recurenții, rezidă și din aceea că Banca nu și-a informat în mod corect clienții, prezentându-le exclusiv avantajele creditării, fără a le da ocazia de a analiza condițiile acordării împrumutului, de a pune întrebări, de a negocia produsul.

Dezechilibrul pe care îl generează clauza dobânzii contestate este acela că dobânda este lăsata la discreția Băncii, această componentă a dobânzii permițând Băncii ca în mod arbitrar să modifice cuantumul, să practice prețul contractului după bunul plac deși în piață existau indici de referință clari și ușor verificabili.

De asemenea, mai arată recurenții, acestia nu au fost informați cu privire la evoluția indicilor față de care valoarea dobânzii ar fi trebuit să evolueze, obligație ce revenea Băncii.

Banca nu oferă nicio explicație pentru majorarea marjei fixe de 4,8, (momentul aprobării creditului) la 5,9 (momentul semnării contractului), dar nici o modalitate de calcul, cum s-a ajuns la determinarea acesteia, încălcând dispozițiile art. 37 lit. e) din O.U.G. nr. 50/2010, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 288/2010 în care se prevede că în acord cu politica comercială a fiecărei instituții de credit, creditorul poate reduce marja și un nivel mai redus al indicelui de referință, acesta având dreptul, pe parcursul derulării contractului, să revină la valoarea marjei menționate în contract la data încheierii acestuia și/sau la nivelul real al indicelui de referință.

În mod greșit s-a apreciat de către instanța de fond, cât și de către instanța de apel că respectivele clauze cu privire la dobânda contractuală prevăzută atât în contractul inițial, cât și în Actele Adiționale încheiate ulterior nu sunt clauze abuzive.

Totodată, recurenții-reclamanți au criticat decizia atacată sub aspectul nevalorificării concluziilor expertizei contabile efectuate în cauză și nevalorificării concluziilor expertului cu privire la modalitate de calcul a dobânzii.

Subliniază că expertul a constatat faptul că Banca a calculat conform contractului o dobândă mai mare până la data de 26.09.2016, respectiv 93471.03 CHF față de cea calculată conform O.U.G. nr. 50/2010, respectiv 88949 CHF.

Așa fiind, solicită instanței de recurs să constate ca fiind abuzive clauzele prevăzute în contract referitoare la dobândă, să constate concluziile expertului desemnat în cauză cu privire la modalitatea de calul a dobânzii, și să oblige pârâta la restituirea sumelor achitate în plus de către recurenți.

În ceea ce privește caracterul abuziv al clauzei referitoare la dobânda penalizatoare inserată la art. 2, pct. 2.2. din Contractul de credit, apreciază că modalitatea de percepere a dobânzii majorate pentru întârziere la plată este nelegală, întrucât această dobândă majorată apare sub forma unei dobânzi la dobândă.

Având în vedere raportul de expertiză efectuat în cauză, proba admisă și care nu a fost luată în considerare nici de către instanța de fond, nici de către instanța de apel, concluziile expertului privind dobânda penalizatoare sunt reprezentate de faptul că recurenții au achitat de la momentul achitării creditului până la data de 26.09.2016 o dobândă penalizatoare de 1969.28 CHF.

Astfel, sub acest aspect, solicită instanței de recurs să aibă în vedere aceste aspecte și să admită recursul formulat de recurenți, cu consecința firească de restituire a sumelor achitate cu titlu de dobândă penalizatoare.

În ceea ce privește caracterul abuziv al clauzei referitoare la comisionul de acordare credit inserat în Contractul de credit la art. 2 pct. 2.3, recurenții-reclamanți consideră, că acest comision a fost perceput în mod nelegal, și abuziv de către pârâtă la momentul acordării creditului încadrându-se în art. 1it. b din Anexa privind lista clauzelor abuzive la Legea nr. 193/2000 care stabilește că este considerată abuzivă clauza care:

"obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului".

În opinia recurenților, această clauză contravine dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și prevederilor art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010.

Or, în mod corect instanța de fond a apreciat caracterul abuziv al perceperii comisionului de acordare, reținând că aceasta creează un vădit dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, reclamanții fiind obligați să plătească o sumă importantă de bani pentru cauze necunoscute. Comisionul de acordare nu are nici o justificare obiectivă în derularea contractului, fiind perceput în mod abuziv.

Cu referire la caracterul abuziv al clauzei privind riscul valutar, care impune înghețarea cursului de schimb valutar la momentul încheierii contractului, se susține, în esență, că hipervalorizarea CHF constituie un eveniment imprevizibil, viitor și incert raportat la puterea de înțelegere a consumatorului, întrucât acesta nu are cunoștințe de specialitate în domeniul financiar bancar care să-i permită anticiparea unei creșteri accelerate a cursului de schimb și, asumarea în cunoștință de cauză a riscului valutar.

Mai mult, omisiunea Băncii de a informa asupra riscului de hipervalorizare a CHF, fenomen care era previzibil pentru experții financiari ce activează în cadrul acestora, dat fiind faptul că CHF - ul este o monedă instabilă, iar la momentul încheierii contractului valoarea acestei monede era la un minim istoric, creșterea valorii față de moneda națională fiind inevitabilă, constituie o încălcare a obligației de consiliere, sever sancționată în dreptul european și național, întrucât este de natură să angajeze din punct de vedere juridic un consumator plecând de la o imagine deformată a întinderii drepturilor și obligațiilor asumate.

Toate condițiile prevăzute la alin. (3) ale art. 1271 Noul C. civ. sunt îndeplinite pentru a fi aplicabile dispozițiile alin. (2) lit. a) în sensul adaptării contractului, pentru a se distribui în mod echitabil între reclamanți și bancă pierderile și beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor.

Menționează că au încheiat contractul în vederea achiziționării unui imobil, prețul contractului de vânzare/cumpărare era stabilit în EUR, iar nu în CHF, că CHF a fost prezentată de către banca drept cea mai stabilă monedă, garanția stabilității fiindu-le indusă prin referințele făcute de bancă la emitentul acesteia, statul elvețian.

Așadar, nu este suficient ca acea clauza sa fie clară din punct de vedere gramatical, ci și inteligibilă în plan juridic și economic, adică aptă să arate consumatorilor consecințele asumării obligațiilor și riscurilor generate de contract.

Or, tocmai încălcarea acestei obligații, o reclamă prin prezenta cerere, prin raportare la nerespectarea obligațiilor ce reveneau băncii în faza precontractuală, dar și prin raportare la publicitatea agresivă cu privire la un produs de creditare care prezintă riscuri majore de depreciere.

Sub un ultim aspect, consideră că prin restituirea sumelor încasate necuvenit de bancă, cu titlu de dobânda ca urmare a nerespectării modalității de calcul a acesteia, dobânda majorată, comision de acordare credit, precum și eliminarea acestor comisioane, urmează să se refacă echilibrul dintre părțile contractante și să se acopere prejudiciul suferit de către recurenții-reclamanți.

Recurenții-reclamanți au făcut referire la norme de drept material, respectiv la prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 8, art. 75 și art. 76 din Legea nr. 296/2004, art. 1271 din noul C. civ.

Au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 5 aprilie 2019, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

La 19 mai 2019, D. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului.

Preliminar, în cuprinsul întâmpinării a precizat că D. S.A. a preluat calitatea procesuală a C. S.A. urmare a fuziunii prin absorbție.

În dovedirea a atașat sentința civilă nr. 1899 din 21 noiembrie 2018 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj.

La termenul din 6 decembrie 2019, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1946A/2018 din 12 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

La termenul din 14 februarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, în ceea ce privește clarificarea cadrului procesual, există și un motiv de recurs în acest sens, și a prorogat discutarea acestui aspect.

În temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., prin încheierea de la acea dată, a fost suspendată judecata recursului declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1946A/2018 din 12 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, până la soluționarea cauzelor C-81/19 și C-269/19 aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Constatându-se încetarea împrejurării care a condus la suspendarea pricinii, la termenul din 9 iunie 2021 cauza a fost repusă pe rol, și, față de lipsa de procedură constatată la acest termen de judecată, pentru legala citare a părților, în conformitate cu dispozițiile art. 153 C. proc. civ., respectiv pentru introducerea în cauză și citarea intimatei D. S.A. având în vedere transmiterea calității procesuale a intimatei C. S.A. către D. urmare a fuziunii prin absorbție, judecarea cauzei a fost amânată la 6 octombrie 2021.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia recurată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Sub un prim aspect, în ceea ce privește cadrul procesual, prin raportare la cele susținute de recurenții-reclamanți, se constată că la termenul de judecată din 21 septembrie 2018 (astfel cum rezultă din practicaua încheierii de la acea dată), Curtea de Apel București a reținut că prin adresa nr. x/04.07.2018, apelanta C.-Direcția Juridică a comunicat instanței că nu i-a fost cesionat contractul de credit încheiat cu reclamanții A. și B. sub nr. x/10.10.2008.

Prin urmare, s-a constat că nu s-a făcut dovada unei transmisiuni cu titlu particular a contractului de credit care formează obiectul acțiunii, în sensul art. 38 C. proc. civ., astfel încât, instanța de apel a apreciat că nu este cazul introducerii în cauză a unei alte societăți.

Totodată, se impune precizarea faptului că analiza instanței de apel s-a făcut în raport de obiectul cererii de chemare în judecată (nulitate clauze abuzive), că reclamanții au încheiat contractul de credit cu C. S.A., iar ca urmare a fuziunii prin absorbție, aceasta a fost preluată de D. S.A., astfel că D. S.A. este parte în dosar, regăsindu-se și în citativul conceptat pentru acest termen de judecată.

În acest context, susținerile recurenților nu pot fi apreciate ca veritabile critici care să poată fi subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a cărui incidență au invocat-o, Înalta Curte apreciind că acest motiv de casare a fost invocat doar formal.

În argumentarea recursului, reclamanții B. și A. au mai susținut că instanța de apel nu a avut în vedere aspecte cum ar fi: ignorarea de către pârâtă a obligației de negociere a clauzelor contractuale cu aceștia (impusă de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000), nerespectarea de către pârâtă a obligației de a acționa cu bună-credință, cu consecința unui dezechilibru semnificativ pentru situația recurenților reclamanți, nerespectarea de către pârâtă a obligației de informare cu privire la evoluția indicilor de interes pentru rata dobânzii, impusă de art. 8 lit. b) din Legea nr. 289/2004 și de O.U.G. nr. 174/2008 pentru modificarea și completarea unor acte normative privind protecția consumatorilor, caracterul abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de acordare credit, inserat în contractul de credit, la dobânda penalizatoare și la riscul valutar.

Deși recurenții nu au indicat, în mod expres, niciunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., criticile enumerate pot fi analizate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă acestea sunt nefondate.

Se observă că, în realitate, recurenții supun analizei instanței de recurs caracterul abuziv al tuturor clauzelor contractuale prin care se instituie dobânda împrumutului, cu solicitarea de a se reformula de către instanta modalitatea de calcul a acesteia, fără a se rezuma doar la critica privind modalitatea de cuantificare a elementelor variabile din compunerea acesteia.

Legea nr. 193/2000 reglementează constatarea caracterului abuziv, ceea ce presupune exercitarea controlului judiciar asupra condițiilor de valabilitate ale contractului, precum și faptul că instanța nu poate interveni în acordul de voință al părților în sensul adaptării contractului potrivit solicitărilor făcute de una dintre acestea. Totodată, art. 969 vechiul C. civ. stipulează următoarele:

"Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Ele se pot revoca prin consimțământul mutual sau din cauze autorizate de lege".

Este de necontestat că în Condițiile generale s-a stipulat că dobânda era stabilită printr-o formulă de calcul și avea un caracter variabil, fiind supusă revizuirii semestriale în datele de 1 ianuarie și 1 iulie, în funcție de indicele LIBOR/CHF la 6 luni comunicat la Londra, în ultima zi lucrătoare din lunile noiembrie și mai ale anului în curs.

În Condițiile speciale contractuale din art. 2 s-a stipulat expres caracterul variabil al ratei dobânzii, revizuibilă la 6 luni în funcție de LIBOR la care se adăuga marja fixă de 5,9%. La data semnării contractului, dobânda era în cuantum de 8,78%, stabilindu-se și o majorare pe toată perioada de creditare de 0,6 p.p.

Contractul a fost modificat urmare a solicitării de acordare a unor înlesniri de către bancă prin actul adițional nr. x/11.03.2010, de reeșalonare a împrumutului, precum și prin actul adițional nr. x/21.11.2012, fiind reformulate și clauzele contractuale privind dobânda.

În actul adițional nr. x, la art. III pct. 1 și 2 (Condiții generale), s-a stabilit că rata anuală a dobânzii era determinată de adiționarea LIBOR/CHF la 6 luni + marja fixă. Revizuirea se efectua (în sensul majorării/sau al reducerii) la 1 ianuarie și 1 iulie din anul respectiv. În Condițiile speciale de creditare, la art. 2, s-a stipulat că dobânda anuală efectivă la semnarea contractului avea valoarea de 7,0907%, pe perioada eșalonării era fixă de 3,84% pe an, iar ulterior era variabilă, după formula matematică menționată anterior, cu precizarea că marja băncii avea o valoare fixă de 7%.

Libertatea contractuală, alături de forța obligatorie a contractului și de efectul relativ al contractelor, reprezintă corolare ale autonomiei de voință, noțiuni și principii extrem de caracterizate în ordinea de drept. Astfel, o persoană nu poate fi supusă niciunei alte legi decât aceea pe care și-a dat-o sieși, iar unica sursă a obligației contractuale este voința părților. Consacrat prin dispozițiile art. 969 vechiul C. civ., principiul pacta sunt servanda își găsește justificarea în libertatea contractuală, care se exprimă prin facultatea individului de a se obliga contractual sau nu, de a alege persoana cu care contractează și de a stabili în mod liber, în acord cu cealaltă parte, conținutul contractului.

Prin cererea formulată reclamanții urmăresc să modifice prețul contractului de credit, în principal nivelul dobânzii, scopul lor fiind modificarea dobânzii creditului, în sensul ca dobânda să fie alcătuită din indicele de referință LIBOR, la care se adaugă marja fixă inițială. Or, față de principiile autonomiei de voință și forței obligatorii a contractului, o astfel de cerere nu poate fi primită, reclamanții neputând solicita și obține concursul forței coercitive a instanței pentru revizuirea prețului contractului. Dobânda se constituie în prețul contractului de credit, preț care nu poate fi determinat în mod arbitrar de un terț, fie el și o instanță de judecată.

Intervenția instanței în mecanismul contractual și modificarea unui element esențial al acestuia, mai precis a prețului contractului, înfrânge forța juridică obligatorie a convențiilor legal încheiate. Dând curs cererii formulate de către reclamanți, instanța nu ar face decât să afecteze echilibrul contractului în ceea ce are el esențial, și anume prețul (costul total al creditului).

Ignorarea voinței reale a părților și alterarea condițiilor contractuale printr-o interpretare lipsită de rigoare juridică a clauzelor din convențiile de creditare reprezintă o ingerință a instanței de judecată în mecanismul contractual și o încălcare a dispozițiilor legale care normează libertatea contractuală.

Ceea ce se solicită în cauză, în vederea instituirii unui pretins echilibru între drepturile și obligațiile părților, este intervenirea în prețul contractului, modificându-l în sensul că dobânda să fie alcătuită din indicele de referință LIBOR, la care se adaugă marja fixă inițială. Prin urmare, instanța nu poate suplini acordul de voință al unei părți obligând-o împotriva voinței sale la acceptarea unei formule de calcul a dobânzii agreate doar de cealaltă parte și neprevăzută în contract, întrucât nu exista nicio dispoziție legală sau contractuală la data încheierii raportului juridic dedus judecății care să permită judecătorului să intervină în contract în sensul modificării unor clauze contractuale, așa cum, în mod corect a reținut instanța de apel.

În mod legal instanța de prim control judiciar a reținut că mecanismul de calcul al dobânzii variabile este explicitat prin contract și reflectă voința neîndoielnică a părților de a institui caracterul variabil al dobânzii curente, care nici nu este interzis prin lege și nici nu are un caracter neclar și neinteligibil. În cuprinsul textelor analizate din condițiile generale și speciale ale contractului, se descrie exact procedura referitoare la modificarea dobânzii variabile, motivația acesteia, baza de calcul, efectele și modalitatea concretă de informare a împrumutaților asupra deciziei băncii.

În ce privește dobânda penalizatoare, în art. 2.2 din condițiile speciale de creditare, reiterând cele susținute în apel, recurenții se prevalează de aplicarea unei dobânzi majorate mascate, sub forma unei dobânzi la dobândă, fiind încălcate, în opinia acestora, dispozițiile art. 38 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2010.

Or, sub un prim aspect, se impune a se aminti că dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010 nu puteau constitui un argument pentru nelegalitatea clauzelor contractuale inserate în contractul încheiat de părțile în litigiu la 10.10.2008, neputându-se aplica retroactiv, iar sub un alt aspect în cuprinsul condițiilor generale ale contractului s-a stipulat expres că dobânda penalizatoare se aplica la principalul exigibil și nu era, deci, situația unei dobânzi la dobândă, cum în mod greșit pretind recurenții.

Nu se poate reține nici încălcarea dispozițiilor art. 35 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 50/2010 privind interdicția majorării costurilor contractului.

Prin actul adițional nr. x s-au menținut dispozițiile privind dobânda penalizatoare din contract, în timp ce prin actul adițional nr. x, în urma negocierii părților, s-au inserat dispoziții în favoarea consumatorilor, în situația unor dificultăți majore în restituirea împrumutului.

Înalta Curte constată că, în speță, clauzele contestate stabilesc în mod clar și fără echivoc modul de calcul al dobânzii, aceasta determinându-se, în baza unor coordonate clar exprimate (indicele LIBOR), reclamanții, deși consumatori fără cunoștințe financiare de specialitate, având posibilitatea reală să previzioneze prețul creditului la încheierea contractului și, prin urmare, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și nu este susceptibilă de a perturba armonia contractuală.

Totodată, Înalta Curte reține că modul de redactare a clauzei trebuie să permită consumatorului prefigurarea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, a consecințelor economice produse de aceasta în ceea ce îl privește, or contractul de credit oferă un indiciu clar, obiectiv cu privire la evoluția ulterioară a dobânzii, în sensul că, în cazul în care se va decide majorarea, aceasta se va raporta la indicele obiectiv (Libor), care permite previzionarea cuantumului viitor al costului contractual în virtutea unor simple calcule matematice și permite contestarea și verificarea ulterioară.

Prin urmare, recurenții au fost pe deplin informați și au luat cunoștință de modalitatea în care dobânda poate varia, acceptând această clauză prin însușirea contractului.

Apelul prin efectul său devolutiv a permis instanței de apel să conchidă, că, în speță, concluziile raportului de expertiză contabilă administrat la prima instanță sunt lipsite de relevanță, iar instanța de recurs nu poate proceda la o reapreciere a probelor în această etapă procesuală.

Se impune precizarea faptului că instanța de apel ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, instanța de recurs neputând proceda la reevaluarea materialului probator.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte subliniază că Hotărârea din data de 25 noiembrie 2020, pronunțată în Cauza C-269/19 (de care s-au prevalat recurenții la acest termen de judecată), cu referire la modul de interpretare a articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, a statuat că acest text de lege trebuie interpretat în sensul că:

"în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut și atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menționat ar avea consecințe deosebit de prejudiciabile pentru consumator și nu există nicio dispoziție de drept național cu caracter supletiv, instanța națională trebuie să adopte, ținând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecințele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menționat le-ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanța națională să invite părțile să negocieze în vederea stabilirii modalităților de calcul al ratei dobânzii, cu condiția ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective și ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile și obligațiile cocontractanților, ținând seama printre altele de obiectivul protecției consumatorului care stă la baza Directivei 93/13."

Așadar, în condițiile în care chiar CJUE a statuat că art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13 se opune remedierii lacunelor unui contract, provocate de eliminarea clauzelor abuzive cuprinse în acesta, doar pe baza unor dispoziții naționale cu caracter general care prevăd că efectele exprimate într-un act juridic se completează, printre altele, cu efectele care decurg din principiul echității sau din obiceiuri, care nu sunt dispoziții supletive și nici dispoziții aplicabile în cazul unui acord între părțile la contract, toate criticile recurenților referitoare la soluția instanței de apel de a respinge capelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor vizând dobânda, sunt nefondate.

Vor fi înlăturate criticile referitoare la greșita aplicare a normelor de drept material incidente în soluționarea capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare.

S-a apreciat cu justețe lipsa caracterului abuziv al acestei clauze, întrucât convenția părților sub acest aspect este suficient de clară și inteligibilă, nelăsând loc vreunei interpretări sau confuzii în mintea consumatorului, comisionul în cauză nu este de natură să afecteze echilibrul contractual în ce privește drepturile și obligațiile părților, chiar denumirea comisionului relevând, fără echivoc, rațiunea perceperii lui, nefiind necesară detalierea activităților.

Or, în cauză, instanța de apel a reținut cu justețe că scopul perceperii comisionului de acordare rezultă din chiar denumirea sa - și anume acordarea creditului (însăși semnarea actului).

Această clauză transpune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă, așa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultau din clauză.

În acest context, se impune precizarea faptului că judecătorul cauzei nu se poate substitui părților în evaluarea intensității unei nevoi și al utilității economice pe care un consumator o atribuie unei anumite contraprestații la momentul semnării contractului de credit.

Perceperea acestuia se datorează modalității în care banca a înțeles să ofere împrumutatului creditul în cauză, respectiv fără a include în dobândă și costurile sale legate de acordare a creditului.

În mod greșit, recurenții se prevalează de faptul că acest comision de acordare nu are nicio justificare obiectivă, câtă vreme serviciile au fost prestate de bancă la încheierea contractului de credit, iar dovada prestării este reprezentată de însăși semnarea actului, aspect reținut cu justețe și de instanța de control judiciar.

Cu referire la susținerile recurenților referitoare la înghețarea cursului CHF-leu la data încheierii contractului, Înalta Curte subliniază că analiza caracterului abuziv al oricărei clauze contractuale pornește de la interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în funcție de care, instanțele trebuie să stabilească, prealabil analizei pe fond a caracterului abuziv al clauzelor, dacă acestea se încadrează în situațiile de exceptare prevăzute în acest text legal.

Este esențial de subliniat că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reținut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte" (par. 28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menționat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reținut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 79).

Din Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva F. S.A. rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

În această cauză, care vizează tocmai o situație precum cea dedusă judecății în prezentul dosar, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva F. S.A., că "articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "că această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva F. S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curții de Justiție din data de 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. D. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, următoarele:" împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Rezultă că, pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 și 30, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanța de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale și legale, cu referire la clauzele contestate de reclamant, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății." Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părțile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților.

S-a reținut cu justețe că prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziție legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părți, în același sens - al calificării acestor dispoziții drept norme cu caracter supletiv ce se aplică și în lipsa unei mențiuni exprese în contract, putând fi amintite și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 62/2017.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală, care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, din următoarele rațiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziție legală, este necesară determinarea conținutului noțiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menționate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncția "sau", utilizată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunțate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva F. S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă (a normelor imperative și a celor supletive), ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere (excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei).

Este de reținut faptul că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de față argumentele anterior expuse, reiese cu evidență faptul că stipulațiile din contractul de credit care prevăd obligația pentru recurenți, în calitate de împrumutați, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părțile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul național, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000, instanța de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noțiunea de obiect principal al contractului, la cerințele de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerințele de echilibru sau de bună-credință etc.

Cu alte cuvinte, instanța nu mai poate analiza criticile referitoare la analiza obiectului contractului, caracterul clar și inteligibil sau dezechilibru, lipsa informării, deoarece odată ce instanța națională a stabilit că o clauză contractuală supusă judecății transpune un act normativ obligatoriu, nu mai are posibilitatea de a verifica îndeplinirea celorlalte etape enunțate de CJUE în cauza Andriciuc.

Cât privește aducerea în discuție a unei impreviziuni contractuale, pe lângă faptul că analiza îndeplinirii condițiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existența condiției riscului supra-adăugat, și că o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate, se constată și inexistența oricăror critici concrete în recursul de față.

Nu în ultimul rând, instanța constată că recurenții nu au învestit instanțele de fond, în principal, cu o acțiune vizând executarea contractului de credit și adaptarea acestuia, ci cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile legislației privind protecția consumatorului. Or, solicitându-se constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a unor clauze contractuale, au fost supuse analizei împrejurări anterioare și concomitente datei încheierii contractului de credit, și nu ulterioare acestei date.

Mai mult, impreviziunea produce efecte doar pentru viitor, astfel încât pe calea unei astfel de cereri, nu se pot dispune soluții de stabilizare a cursului de schimb CHF - RON de la momentul acordării creditului, astfel cum au solicitat recurenții-reclamanți. Altfel spus, cererea reclamanților, de înghețare a cursului de schimb Leu/Chf la valoarea de la data încheierii contractului, nu se putea întemeia, ab initio, pe instituția juridică a impreviziunii.

Se impune precizarea faptului că Legea nr. 193/2000 a urmărit să sancționeze practicile abuzive utilizate de profesionist în raport cu consumatorul și nu deschiderea unei căi pentru acesta din urmă pentru modificarea costurilor contractului prin raportare la considerente străine de noțiunea de "clauză abuzivă", astfel cum este definită în art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Prin urmare, câtă vreme nu s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor contestate, raportat la principiul accesorium sequitur principale, este lipsită de justificare solicitarea recurenților privind restituirea sumelor de bani încasate în temeiul clauzelor declarate nule.

Totodată, Înalta Curte subliniază că toate constatările factuale ale instanței de apel reprezintă aspecte de temeinicie a hotărârii, care nu intră în sfera controlului de legalitate ce se exercită în recurs.

Pentru rațiunile înfățișate, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1946A/2018 din 12 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat, menținând decizia atacată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1946A/2018 din 12 octombrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 octombrie 2021.