Decizia nr. 1801/2020 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Constatarea caracterului abuziv al clauzei de comision de risc stipulată în art. 3 lit. d) din condițiile speciale ale convenției de credit nr. x/04.12.2007 și, în consecință, constatarea nulității absolute a acesteia;

Recalcularea dobânzii aplicabile începând cu 25 august 2010, conform actului adițional nr. x/25.08.2010 (marja fixă de 3,65 % + libor 3CHF);

Restituirea sumelor achitate cu titlu de dobândă excedentară, calculată de la momentul plății până la momentul restituirii efective în ambele convenții de credit;

Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul de avocat și alte cheltuieli ocazionate de rezolvarea litigiului, în baza art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. În motivarea cererii, s-a arătat că reclamanții (în calitate de împrumutați) au încheiat cu pârâta C. S.A. convenția de credit nr. x din 04.12.2007 având ca obiect un credit în valoare de 234.000 CHF. Creditul s-a acordat pentru o perioadă de 300 luni de la data încheierii convenției. La data de 25 august 2010 s-a trimis către reclamanți actul adițional nr. x, prin care se aducea la cunoștință intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, care a stabilit că dobânda aplicabilă este formată din marja fixa + indicele de referință. Ulterior, deși, actul adițional nu a fost semnat, reclamanții au fost înștiințați că acesta a fost considerat acceptat tacit. Așadar, începând cu data de 25 august 2010 dobânda aplicabilă era formată din marja de 3,65 % + indicele de referință libor. În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor republicată, O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, cu modificările și completările ulterioare, O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor, art. 15 din Constituția României, art. 194 și urm. din C. proc. civ., art. 480 și art. 992 din C. civ. de la 1864, Directiva nr. 93/13/CEE, art. 276 din TFUE. La data de 25 ianuarie 2016 reclamanții au depus o cerere precizatoare, prin care au arătat că înțeleg să completeze capetele de cerere, acestea având următoarea formă: 1. Constatarea caracterului abuziv al clauzei de comision de risc stipulată în art. 3 lit. d) din condițiile speciale ale convenției de credit nr. x/04.12.2007 și, în consecință, constatarea nulității absolute a acesteia, art. 3 lit. a) din actul adițional nr. x/25.07.2011 referitor la dobândă, articolul referitor la dobândă din actul adițional nr. x/03.10.2012; 2. Recalcularea dobânzii aplicabile începând cu 25 august 2010, conform actului adițional nr. x/25.08.2010 (marja fixă de 3,65 % + Libor 3CHF); 3. Restituirea sumelor achitate cu titlu de dobândă excedentară, calculată de la momentul plății până la momentul restituirii efective în ambele convenții de credit; 4. Constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit și eliminarea acesteia (art. 4.1);

Stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului;

Denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar, conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională;

Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul avocat și alte cheltuieli ocazionate de rezolvarea litigiului, în baza art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. La data de 24 februarie 2016 pârâta D. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată, cu obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată. Totodată, pârâta a invocat la termenul de judecată din 19 aprilie 2016 excepția autorității de lucru judecat în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al art. 3 lit. d) și art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale convenției de credit nr. x din 04.12.2007, față de aspectele dezlegate, în mod irevocabil, prin sentința civilă nr. 9888/19.11.2012, pronunțată de Judecătoria Pitești, în dosarul nr. x/2010. Prima instanță a reținut că prin încheierea nr. 3267/25.11.2015 Tribunalul Specializat Cluj a constatat legalitatea hotărârii Adunării Generale Extraordinare a acționarilor D. S.A. din data de 8 octombrie 2015 și a Hotărârii Adunării Generale Extraordinare a acționarilor C. S.A. din data de 19 octombrie 2015, prin care s-a aprobat fuziunea prin absorție dintre D. S.A. și C. S.A. Ca atare, începând cu 31 decembrie 2015, C. S.A. și D. S.A. au devenit, ca urmare a finalizării procesului de fuziune prin absorbție o singură entitate, respectiv D. S.A. Prin urmare, calitatea procesuală pe care o avea C. S.A. în dosarul de față a fost preluată de către D. S.A. B. Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 3166 din 24 mai 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a admis excepția autorității de lucru judecat în ceea ce privește petitul privind constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 3 lit. d) din condițiile speciale ale convenției de credit nr. x/04.12.2007, invocată de pârâtă; s-a respins capătul de cerere menționat anterior pentru autoritate de lucru judecat; s-au respins restul pretențiilor invocate de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta D. S.A., astfel cum au fost precizate, ca neîntemeiate. Tribunalul a reținut că prin sentința civilă nr. 9888/19.11.2012, pronunțată de Judecătoria Pitești, în dosarul nr. x/2010 în cauza privind pe petentul Comisariatul Județean pentru Protecția Consumatorilor Argeș și pe intimații C. S.A., A. și B., a fost deja analizată pretenția reclamanților menționați anterior, constatându-se caracterul abuziv al clauzei de la art. 3 lit. d) din condițiile speciale ale convenției de credit nr. x/04.12.2007, pentru considerentele expuse în cuprinsul acelei hotărâri judecătorești. C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe Împotriva sentinței tribunalului au declarat apel B. și A., solicitând admiterea acestuia și schimbarea sentinței apelate în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată și precizată. D. Hotărârea instanței de apel Prin decizia civilă nr. 162 din 30 ianuarie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 3166 din 24 mai 2016, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. D. S.A. E. Considerentele instanței de apel Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele: S-a reținut că între reclamanți și C. S.A. s-a încheiat convenția de credit nr. x din 04.12/2007 având ca obiect un credit în valoare de 234.000 CHF. În cuprinsul contractului s-a stipulat o dobândă curentă de 4,25% p.a., iar DAE era de 6,82%. Între cele două părți au fost încheiate mai multe acte adiționale. Astfel, actul adițional nr. x/24.10.2010 prevedea, în favoarea reclamanților, faptul că DAE avea valoarea de 5,01% p.a., reprezentând o micșorare reală a costurilor creditului, având în vedere că prin convenția inițială valoarea DAE era de 6,82% p.a. Mai mult decât atât, potrivit acestei din urmă înțelegeri, părțile contractuale, prin semnarea actului adițional nr. x la convenția de credit, au înțeles să modifice dobânda, aceasta urmând a fi calculată în două moduri distincte: - pentru o perioadă de 86 de luni dobânda urma să fie fixă cu o valoare de 3,75% p.a. (mai mică decât dobânda inițială de 4,25% p.a.); - ulterior, urma a se aplica o dobândă variabilă, calculată potrivit formulei legale LIBOR CHF la 3 luni + marja de 3,65 puncte procentuale p.a.; Prin semnarea actului adițional nr. x/25.07.2011 la convenția de credit, părțile au înțeles să modifice din nou dobânda, aceasta urmând a fi calculată în două moduri distincte: - pentru o perioadă de 78 de luni dobânda urma să fie fixă cu o valoare de 4,89% p.a.; - ulterior, urma a se aplica o dobândă variabilă, calculată potrivit formulei legale LIBOR CHF la 3 luni + marja de 4,79 puncte procentuale p.a.; Acest act adițional a fost încheiat inclusiv ca urmare a solicitării exprese a reclamanților de restructurare a creditului, date fiind dificultățile lor financiare, aspect reținut chiar în cuprinsul actului adițional nr. 3. Prin actul adițional nr. x/03.10.2012 la convenția de credit, aceleași părți au înțeles să modifice iar dobânda, aceasta urmând a fi calculată în două moduri distincte: - până la data de 27 decembrie 2017 dobânda urma să fie fixă cu o valoare de 4,89% p.a.; - ulterior, urma a se aplica o dobândă variabilă, calculată potrivit formulei legale LIBOR CHF la 3 luni + marja de 4,79 puncte procentuale p.a.; Contractele încheiate sunt de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător. Art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 instituie o prezumție relativă a caracterului nenegociat al clauzelor în cazul contractelor preformulate, de adeziune, prezumție ce poate fi înlăturată doar prin dovada făcută de profesionist (banca) a caracterului negociat al contractului. Potrivit art. 2 alin. (1) din aceeași lege, "Prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale", adică acea persoană care achiziționează un bun sau un serviciu în scopul unei utilizări neprofesionale pentru sine și/sau pentru familia sa. Pentru reclamanți, creditul contractat era străin profesiei exercitate de aceștia având un caracter extraprofesional. Oferta făcută de către bancă îndeplinește condițiile de validitate caracteristice acestei laturi a consimțământului contractual, respectiv: - oferta băncii reprezintă o manifestare de voință reală, serioasă, conștientă, neviciată, cu intenția de a se angaja din punct de vedere juridic; - oferta făcută clientului este neechivocă; - banca face clientului o ofertă precisă și completă, cuprinzând toate elementele ce pot fi luate în considerare pentru încheierea contractului. În aceste condiții, oferta creează în sarcina băncii obligația de a o păstra ca atare până ce clientul își va exprima poziția, pentru un interval de timp rezonabil. Apelanții-reclamanți au apreciat că oferta făcută de către bancă, în integralitatea sa, corespunde voinței acestora și au acceptat-o, exprimând, neîndoielnic, voința de a încheia respectivele acte juridice. Referitor la actele adiționale, s-a reținut că acestea au fost încheiate ca urmare a solicitării exprese a apelanților-reclamanți de restructurare a creditului, date fiind dificultățile lor financiare. Prin urmare, rezultă că semnarea fiecărui act adițional, ultimele două fiind semnate la cererea expresă de restructurare a creditului a apelanților-reclamanți, a reprezentat acordul expres de voință al părților, așa cum, în mod întemeiat, a susținut intimata-pârâtă în cuprinsul întâmpinării. Prin încheierea acestor acte adiționale apelanților-reclamanți li s-au îmbunătățit condițiile contractuale prin micșorarea comisioanelor și a Dobânzii Anuale Efective. S-a arătat că modalitatea de calcul a dobânzii respectă dispozițiile art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010 în forma: marja fixă + LIBOR CHF. Modalitatea de calcul indicată de apelanții-reclamanți nu poate constitui un temei legal pentru modificarea valorii dobânzii, întrucât reprezintă expresia voinței reclamanților, de modificare unilaterală a prevederilor contractuale. Susținerile apelanților-reclamanți în sensul că ar fi fost impuse aceste clauze contractuale nu sunt probate. Curtea a reținut că apelanții-reclamanți aveau posibilitatea de a refuza semnarea actelor adiționale, însă aceștia au semnat actele adiționale, deoarece reprezentau expresia acordului de voință al părților. Dobânda, ca element esențial al contractului, trebuie să fie stipulată în termeni neechivoci pentru o corectă informare a cocontractantului. Or, în contract, s-a inserat un criteriu obiectiv, public și verificabil încă de la încheierea actelor adiționale în raport de care clauza devine operantă, dezechilibrul între drepturile și obligațiile părților nefiind afectat. Clauza care permite ca dobânda curentă să devină variabilă după un an de creditare, în primul an fiind fixă, nu este abuzivă, întrucât Curtea a reținut că, în privința negocierii, reclamanții au optat pentru un credit cu dobândă mixtă, fixă în primul an și variabilă ulterior. În acest sens, s-a menționat faptul că banca a pus la dispoziția reclamanților produsul bancar solicitat, iar dobânda de referință variabilă, în sine, nu este interzisă nici de prevederile legale aplicabile, nici nu este contrară principiului bunei-credințe și nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, cu condiția prezentării mecanismului de calcul al costului de creditare. Referitor la motivele de apel vizând executarea obligațiilor reclamanților, afectată de variația cursului de schimb, aceasta își găsește suportul atât în conținutul clauzelor contractuale, cât și în dispozițiile legale din materia contractului de împrumut, teoria impreviziunii negăsindu-și astfel aplicarea în speță. Cu privire la aplicarea teoriei impreviziunii la situația din speță, Curtea a avut în vedere faptul că aceasta a primit reglementare legislativă doar prin Noul C. civ., care nu este aplicabil în prezenta cauză. Instanța a apreciat că nu se poate da curs solicitării reclamanților de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, întrucât aceasta ar veni în contradicție cu un principiu consacrat în mod legal, respectiv principiul nominalismului monetar, iar reclamanții au fost pe deplin informați în legătură cu posibilitatea creșterii gradului de îndatorare în cazul fluctuațiilor ratelor de schimb valutar, reieșind astfel că aceștia și-au asumat, în mod liber și conștient, acest risc. De asemenea, s-a reținut că în niciun caz nu s-ar putea aplica teoria impreviziunii în modalitatea solicitată de reclamanți, respectiv stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului. Aceasta deoarece teoria impreviziunii are scopul de a reajusta drepturile și obligațiile părților, întinderea acestora. Or, prin modul de formulare a acestui capăt de cerere, reclamanții nu tind spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens invers, în defavoarea pârâtei, deși, nicio dispoziție legală sau o clauză contractuală nu îi legitimează în acest sens. Părțile sunt libere să stabilească clauze prin care să se țină seama de fluctuația valorică în timp a bunurilor împrumutate, astfel că împrumutătorul va primi la scadență bunuri echivalente în termeni reali celor împrumutate, iar nu doar nominal. Riscul valutar exprimă o probabilitate de a înregistra pierderi din contractele de credit din cauza modificarii cursului de schimb al valutei în perioada dintre încheierea contractului și scadența acestuia. Instanța de apel a conchis în sensul că nu sunt îndeplinite, în speță, condiția dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților și reaua-credință a băncii. În ceea ce privește critica referitoare la neaplicarea principiului nominalismului monetar, Curtea a arătat că în materia contractului de împrumut legiuitorul a consacrat principiul nominalismului monetar, astfel cum rezultă din prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864. Toate afirmațiile apelanților-reclamanți în susținerea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar reprezintă critici împotriva textului de lege care consacră principiul nominalismului. Or, așa cum în mod corect a reținut instanța de fond, dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 nu permit analiza din perspectiva caracterului abuziv a clauzelor contractuale prevăzute în temeiul unor acte normative în vigoare. În același sens, în cauza C-186/16 Ruxandra Paula Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a pus în discuție chestiunea ridicată prin observațiile scrise de guvernul român și de bancă privind posibilitatea ca prevederea contractuală în discuție în litigiul principal să nu facă altceva decât să reflecte principiul nominalismului monetar, consacrat la articolul 1578 din C. civ. român, astfel încât, în temeiul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, clauza menționată nu ar intra în domeniul de aplicare al acesteia. Cu privire la această problemă, Curtea a arătat (par. 28-31) că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. S-a avut în vedere art. 1 alin. (2) și considerentul 13 din preambul, potrivit cărora Directiva nu se aplică la normele care, în conformitate cu legea internă, se aplică părților contractante, cu condiția ca acestea să nu fi instituit alte acorduri. De asemenea, în Hotărârea pronunțată în cauza C-280/1 Barclays Bank contra Sara Sanchez Garcia și alții, C.J.U.E. a interpretat directiva în sensul că sunt excluse din domeniul de aplicare acte cu putere de lege și norme administrative ale unui stat membru, în lipsa unei clauze contractuale de modificare a conținutului sau a domeniului de aplicare al acestora. Normele din C. civ. ce reglementează restituirea împrumutului în aceeași monedă cu cea primită de împrumutat au caracter supletiv, în sensul că părțile pot să deroge de la acestea, însă nu există o asemenea derogare în speță. În aceste condiții, clauza în discuție nu este decât o redare a principiului nominalismului astfel cum a fost consacrat legal, prin raportare la dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, la cele din directivă, respectiv la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, astfel încât orice analiză a caracterului abuziv al acesteia este exclus. Totodată, instanța de apel a făcut referire la considerentele de la paragrafele 35-43 ale deciziei nr. 62 din 07.02.2017 a Curții Constituționale referitoare la incidența principiului nominalismului. Din redactarea clauzelor declarate ca fiind abuzive de către apelanți, rezultă că banca pârâtă a explicat, la încheierea contractului, că rambursarea creditului se face în franci elvețieni, având în vedere că reclamanților li s-a acordat un credit în sumă de 234.000 CHF. Pe de altă parte, Curtea a subliniat că un contract de adeziune nu este în mod automat unul abuziv, ci pentru a fi declarat abuziv trebuie verificate următoarele condiții: existența negocierii și dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Sub aspectul puterii de negociere a clauzelor contractului, Curtea a arătat că efectele nedorite ale riscului valutar pot fi contracarate de clienții băncii sau, cel puțin, atenuate prin aplicarea unor măsuri contractuale precum alegerea valutei de contract. O altă metodă prin care se pot evita astfel de efecte este reprezentată de reeșalonarea plăților ratelor de credit, astfel cum s-a și propus de către bancă, ofertă ce a fost refuzată de apelanți, întrucât nu a corespuns intereselor acestora. În privința caracterului nenegociat al contractului de credit, Curtea a relevat că astfel de contracte sunt contractele de adeziune, care presupun redactarea unilaterală a contractului la care se adaugă, din partea clientului, adeziunea sau nu la propunerea făcută, fiind de esența contractului nemodificarea contractului de către potențialul cocontractant. Prin urmare, pentru a fi în prezența unui contract de adeziune trebuie să lipsească negocierea. Clientul poate opta sau nu pentru încheierea acestuia, apelanții neputând susține și nici dovedi că li s-a impus semnarea acestuia în condiții de presiune. În ceea ce privește obligația de informare de către bancă cu privire la riscurile contractului, în speță, riscul valutar, Curtea a reținut că pentru a proteja consimțământul consumatorului, clauzele trebuie prezentate într-o formă clară și comprehensibilă. În speță, nu se poate susține că reclamanți nu au putut să înțeleagă că rambursarea creditului se face în franci elvețieni, având în vedere că li s-a acordat un credit în sumă de 234.000 CHF. Nu există caracterul abuziv al unei prevederi contractuale care ar obligă împrumutații să ramburseze creditul în moneda în care acesta a fost contractat. Consumatorul este o persoană mediu avizată și mediu diligentă care nu poate face abstracție de faptul că fluctuațiile cursului valutar afectează participanții unei piețe libere. Pe de altă parte, însăși jurisprudența Curții Europene de Justiție statuează că obligația de informare are niște limite reprezentate de condițiile unei bune funcționări a pieței. Cantitatea și conținutul informațiilor furnizate de profesionist consumatorului nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru reglarea optimă a mecanismelor pieței. Tot din perspectiva obligației de informare, dar și a puterii de negociere, Curtea a reținut că potrivit dispozițiilor art. 18 din O.G. nr. 21/1992 consumatorul a avut posibilitatea să alegă între oferte în raport de interesele sale și de posibilitatea de a-și asuma obligațiile contractuale. În ceea ce privește pretenția apelanților-reclamanți cu privire la adaptarea contractului, pe fondul constatării unor clauze abuzive, Curtea a constatat că reclamanții solicită instanței să se substituie voinței părților în raporturile juridice dintre acestea, ceea ce nu e permis, raporturile contractuale se nasc prin acordul de voință al părților, care reprezintă legea părților, potrivit art. 969 din C. civ. de la 1864. Părțile au libertatea de a negocia o eventuală modificare a clauzelor contractuale și, în ipoteza în care voința reclamanților coincide cu cea a pârâtei, contractul poate fi modificat. Toate aspectele invocate de apelanți în susținerea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar reprezintă, în realitate, critici împotriva textului de lege ce consacră principiul nominalismului, ceea ce nu este permis de dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea 193/2000. Acest text trebuie interpretat în lumina Directivei 93/13/CEE, care prevede în mod expres, la art. 1 alin. (2) și în considerentul 13 din preambul, că aceasta nu se aplică la normele care, în conformitate cu legea internă, se aplică părților contractante, cu condiția ca acestea să nu fi instituit alte acorduri. Susținerea apelanților-reclamanți în sensul că din hotărârea pronunțată de CJUE în cauza C-26/13 Kasler/OTP s-ar desprinde concluzia că o clauză precum cea în speță poate fi analizată din perspectiva caracterului abuziv este neîntemeiată. Astfel, Curtea de Justiție a avut în vedere următoarea ipoteză: "…cazul unui împrumut exprimat într o monedă străină, dar deblocat în realitate în moneda națională și care trebuie rambursat de consumator exclusiv în moneda națională…". Or, în cauza de față, atât obiectul contractului, cât și executarea acestuia, restituirea și plata dobânzii, sunt stabilite în aceeași monedă străină - francul elvețian. F. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel Împotriva deciziei civile nr. 162 din 30 ianuarie 2018 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă au declarat recurs reclamanții A. și B., în contradictoriu cu intimata-pârâtă D. S.A., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare către instanța de apel, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată. Recurenții-reclamanți au criticat decizia instanței de apel prin prisma motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Astfel, au susținut că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000. S-a arătat că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că nu poate fi admisă constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, trecând peste interpretările obligatorii date de C.J.U.E. în cauza Andriciuc contra României. Recurenții-reclamanți au mai susținut că, în situația în care se acordă un împrumut în monedă străină, banca trebuie să furnizeze împrumutatului informații care să-i permită acestuia să evalueze consecințele economice ale clauzei de risc valutar asupra obligațiilor sale financiare viitoare, CJUE statuând că revine instanței naționale obligația să verifice dacă a fost informat consumatorul cu privire la toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale și care îi permit consumatorului să evalueze în momentul contractării împrumutului costul total al acestuia. Or, în prezenta cauză, banca nu și-a îndeplinit obligația de informare a reclamanților, iar faptul că aceștia s-au adresat băncii, exprimându-și intenția de a încheia un contract de credit care să răspundă nevoilor de la acel moment, nu poate înseamna o acceptare liberă și necondiționată a ofertei propuse de către bancă. În opinia recurenților-reclamanți, atâta vreme cât banca nu dovedește că a îndeplinit obligația de informare a împrumutaților cu privire la riscul valutar, simplul fapt că aceștia ar fi putut să renunțe la încheierea contractului de credit, refuzând oferta băncii, este lipsit de relevanță. Totodată, s-a arătat că oferta de creditare în franci elvețieni a fost promovată de către bancă de o manieră extrem de atractivă pentru reclamanți, oferta fiind inteligent cosmetizată prin instituirea unor costuri la o primă analiză mult diminuate față de alte produse existente pe piață la momentul respectiv. Recurenții consideră că prin neîndeplinirea obligației de informare cu privire la riscul valutar accentuat, în cazul unui contract de credit pe termen lung, banca a profitat de asimetria informațională față de reclamanți pentru a transfera integral asupra acestora riscul valutar, creând un dezechilibru major și contrar bunei-credințe. În ceea ce privește caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, banca nu a oferit reclamanților informații complete, corecte și precise și, mai mult, i-a asigurat că riscul valutar este minim. S-a mai arătat că banca a impus efectiv creditul în CHF, ca fiind singura opțiune prin care reclamanții puteau obține un credit bancar la acel moment pentru necesitățile lor. În calitatea ei de profesionist, banca avea obligația să prezinte riscurile unui astfel de contract și existența unui risc valutar, iar nu să îi inducă pe împrumutați în eroare prin prezentarea monedei CHF ca fiind una care nu comportă riscuri. Cu privire la solicitarea de a se dispune stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării acestuia, recurenții-reclamanți au susținut că se impune revizuirea efectelor contractului prin înghețarea cursului de schimb valutar la valoarea de la momentul încheierii contractului, respectiv calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elvețian de la data încheierii contractului, pe întreaga perioadă de valabilitate a acestuia, întrucât obligațiile contractuale au fost asumate în condițiile economice existente la data încheierii contractului. Riscurile de indexare a cursului valutar nu au fost discutate cu reclamanții, astfel încât aceștia nu au avut posibilitatea de a reflecta înainte de încheierea convenției cu privire la riscurile contractării împrumutului în CHF. Obligația de informare este în acord cu dispozițiile art. 6 din Legea nr. 289/2004 și Regulamentul BNR nr. 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice. Banca avea obligația de a explica consumatorului riscurile pe care le presupune un credit acordat în monedă străină și de a furniza informații legate oportunitatea încheierii unui astfel de contract. Referitor la capătul de cerere privind denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din Regulamentul valutar, conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor dintre rezidenți se plătește în moneda națională, recurenții au susținut faptul că se impune ca executarea obligațiilor ce decurg din acest contract să se facă în RON, deoarece efectuarea plăților în valută implică suportarea unor costuri suplimentare în sarcina consumatorului ocazionate de schimbul valutar. Relativ la dobândă recurenții-reclamanți au precizat că instanța a aplicat, în mod greșit, dispozițiile art. 1 lit. b) din anexa Legii nr. 193/2000, în sensul că trebuia să aibă în vedere faptul că în anul 2010 a intervenit obligația băncii de a se conforma prevederilor O.U.G. nr. 50/2010. Această ordonanță de urgență a stabilit obligația ca dobânda să fie raportată la fluctuațiile indicilor de referință Euribor/Robor/Libor/rata dobânzii de referință a BNR, în funcție de valuta creditului, la care creditorul poate adăuga o anumită marjă, fixă pe toată durata derulării contractului. Prin urmare, la acel moment, s-a prevăzut obligația, conform dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010, ca în contracte să se precizeze clar compunerea dobânzii aplicabile. În speță, banca pârâtă a înțeles să majoreze, în mod unilateral, dobânda aplicabilă creditului prin majorarea marjei băncii. Or, prevederile O.U.G. nr. 50/2010 nu permit majorarea dobânzii aplicabile și nici stabilirea unei alte dobânzi aplicabile. Concret, s-a arătat că potrivit acestei ordonanțe în contract trebuie să fie prevăzută compunerea dobânzii aplicabile, așa cum a fost stabilită și acceptată de părți, raportat la indicele de referință și o marjă a băncii, marjă care urmează să rămână fixă pe toată perioada de derulare a contractului. G. Apărările intimatei-pârâte La data de 19 iunie 2018 intimata-pârâtă D. S.A. a depus la dosarul cauzei întâmpinare, solicitând, în principal, anularea recursului, conform art. 489 din C. proc. civ., întrucât recurenții-reclamanți nu au expus critici care să se încadreze în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod, iar, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat. H. Considerentele instanței de recurs Analizând decizia recurată prin raportare la criticile și apărările formulate, precum și la temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed. Motivul de recurs care se circumscrie cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii) este nefondat. Criticile recurenților-reclamanți referitoare la exceptarea clauzei de risc valutar de la analiza caracterului abuziv nu pot fi reținute. În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri. Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum și în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A. etc. Astfel, prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate. Recent, prin Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva D. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, următoarele: "27. (…) împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi. 28. Rezultă că, pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C 92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C 34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C 186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 și 30, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómezdel Moral Guasch, C 125/18, EU:C:2020:138, punctul 32). 29. În speță, din decizia de trimitere reiese că clauza stipulată în secțiunea 4 punctul 1 din condițiile generale ale contractului de refinanțare al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal prevede că «orice plată efectuată în baza convenției se va face în moneda creditului (…)». (...) 31. Prin urmare, din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13". În hotărârea pronunțată în cauza C-81/19, C.J.U.E. a reținut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, și norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive" (considerentul nr. 34), iar "faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare" (considerentul nr. 36). Având în vedere argumentele care preced, Curtea a conchis că "(…) trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive" (considerentul nr. 37). Raportat la aceste considerente, instanța supremă constată că instanța de apel a stabilit, printr-o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, că în speță clauza criticată din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, normă legală care are caracter supletiv și care se aplică, astfel cum a reținut C.J.U.E. în hotărârea recentă, analizată în precedent, în raportul juridic dedus judecății în absența unui acord diferit al părților în această privință. Astfel, în cadrul examenului legalității și temeiniciei hotărârii primei instanțe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, curtea de apel a reținut, în mod corect, că rambursarea ratelor de credit în valuta în care acesta a fost acordat - CHF -reprezintă aplicarea principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 din C. civ. de la 1864, această statuare fiind corectă. Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat transpune o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864, conform cărora "obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății". De asemenea, trebuie notat că părțile nu au o prevedere contractuală derogatorie sub acest aspect. În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000. Cum această primă condiție nu este îndeplinită și cum aceasta constituie premisa analizei din perspectiva caracterului abuziv al clauzei, în mod corect, instanța de prim control judiciar a considerat că este de prisos parcurgerea celorlalte etape de verificare, soluția fiind la adăpost de critică sub acest aspect. Criticile referitoare la dobândă sunt nefondate. Astfel, recurenții-reclamanți susțin că pârâta a înțeles să majoreze, în mod unilateral, dobânda aplicabilă creditului prin majorarea marjei băncii, marjă care trebuia să rămână fixă pe toată perioada de derulare a contractului. Înalta Curte constată că au fost respectate dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010, întrucât banca pârâtă și-a îndeplinit obligația de informare a clienților cu privire la semnarea actelor adiționale de aliniere la această ordonanță. Așa cum a reținut instanța de prim control judiciar, reclamanții din prezenta cauză au semnat cele patru acte adiționale, prin care li s-au îmbunătățit condițiile de creditare, ultimele două fiind încheiate la solicitarea expresă a acestora de restructurare a creditului. Prin urmare, modificările ratei dobânzii și a formulei de calcul a acesteia este rezultatul acordului de voință al părților. Față de considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.