ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1425/2022

Ședința publică din data de 9 iunie 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 27 aprilie 2017, reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtele S.C. C. S.A., D. au solicitat să se constate caracterul abuziv al următoarelor clauze stipulate în convenția de credit x din 17.10.2007:

- clauzele referitoare la art. 4.11 lit. a) referitoare la comisionul de acordare a creditului de 1% calculat la valoarea creditului;

- clauza conținută de art. 2.2 din Actul adițional nr. x din 29.01.2020 la Condițiile speciale de creditare și cea conținută la art. III pct. 2 și 3 din Actul adițional nr. x din 27.01.2010 referitoare la marja fixă;

Să se constate nulitatea absolută a clauzelor sus-menționate.

Să fie obligate pârâtele să le restituie suma de 1700 CHF, reprezentând contravaloarea comisionului de acordare a creditului și să le plătească dobânda legală aferentă acestei sume, de la data încasării acesteia, 18 octombrie 2007 și până la data plății efective.

Să fie obligate pârâtele să le restituie suma reprezentând diferența de dobândă dintre dobânda menționată în convenția de credit și dobânda percepută ulterior și majorată în mod unilateral.

Au solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente diferenței de dobândă dintre dobânda menționată în convenția de credit și dobânda percepută ulterior și majorată în mod unilateral de la data achitării fiecărei sume și până la data plății efective a acesteia.

Prin sentința civilă nr. 2991 din 4 octombrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. și D..

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții A. și B., prin care au solicitat admiterea apelului, schimbarea hotărârii apelate și, pe cale de consecință, admiterea acțiunii, astfel cum a fost precizată.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 61A din 14 ianuarie 2021 a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanții A. și B., împotriva sentinței civile nr. 2991 din 4 octombrie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017 și, ca neîntemeiată, cererea intimatei-pârâte D. de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamanții A. și B. au declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei atacate, admiterea apelului, schimbarea hotărârii apelate și pe cale de consecință, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, precizată și completată.

Au invocat faptul că hotărârea este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a art. 1 și 4 din Legea nr. 193/2000, art. 15 din Legea nr. 190/1999, art. 9

3

lit. c) și g) din O.G. nr. 21/1992, art. 970 și art. 5 C. civ. de la 1864.

O primă critică adusă deciziei atacate vizează reținerea instanței de apel cu privire la faptul că nu sunt îndeplinite condițiile privind existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și cele referitoare la încălcarea exigențelor bunei-credințe.

Recurenții nu au avut posibilitatea de a negocia clauza care reglementează comisionul de acordare, neavând posibilitatea de a influența procentul sau modalitatea de aplicare a acestuia, deși au cunoscut obligația de plată.

La data contractării creditului, recurenții nu au fost informați despre faptul că acest comision va genera alte costuri sau va fi perceput, în realitate de două ori, întrucât intră în cuantumul total al creditului și se plătește lunar dobândă. De asemenea, comisionul de acordare credit este perceput de două ori, pentru că intră în componenta marjei fixe, aceasta cuprinzând cota de profit a băncii, dar și toate costurile legate de acordarea creditului.

O astfel de practică, susțin recurenții este incorectă și are drept scop deformarea substanțială a comportamentului economic al consumatorilor, fiind afectată capacitatea de a se lua o decizie în cunoștință de cauză, cu consecința încălcării exigențelor bunei credințe.

În acest fel comisionul de acordare generează alte costuri, precum creditul principal acordat și anume dobânzi, comisioane, dobânzi penalizatoare, iar astfel de consecințe nu puteau fi prevăzute la momentul încheierii contractului de credit, întrucât recurenții nu aveau reprezentarea modului în care funcționează această clauză și nici a consecințelor economice.

Prin urmare, convenția nu este clară și inteligibilă, în sarcina împrumutătorului subzistând obligația de a informa corect și complet consumatorul, inclusiv în ceea ce privește modul în care urma a fi aplicat procentul comisionului perceput.

Limbajul ușor inteligibil presupune ca în cazul convențiilor, fiecare dintre părțile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii și întinderii propriilor drepturi procurate, a obligațiilor asumate și în egală măsură a drepturilor contraprestațiilor părții adverse, acest aspect fiind reținut și în hotărârea pronunțată de CJUE în cauza C-26/13.

În condițiile în care comisionul de acordare a fost inclus în cuantumul sumei acordate cu titlu de credit, iar pentru acesta s-a plătit o dobândă pe termen lung, rezultă că se produce un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Contrar susținerilor instanței de apel, recurenții arată că acest comision este abuziv și prin raportare la art. 15 din Legea nr. 190/1999, care prevede că în sarcina împrumutatului vor fi puse doar cheltuieli aferente întocmirii dosarului și constituirii ipotecii și garanțiilor aferente, context în care se susține că în mod greșit a reținut instanța de apel că articolul evocat nu interzice stipularea unor comisioane ca remunerație pentru serviciile prestate de bancă.

În cazul contractelor de credit ipotecar, legiuitorul a urmărit să limiteze perceperea unor comisioane nejustificate, or prin contractul părților nu se poate deroga de la aceste norme.

O asemenea conduită este contrară bunei-credințe, fiind vădit abuzivă și creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, hotărârea fiind nelegală.

A doua critică adusă deciziei atacate vizează marja fixă, față de care instanța de apel reținut în mod greșit că aceasta a fost majorată în funcție de indicele de referință, că respectă dispozițiile art. 9

3

lit. g) și h) din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor și că nu și-a produs efectele juridice, creditul fiind anticipat restituit.

Prin contractul de credit, în forma sa inițială, s-a stipulat că rata dobânzii este variabilă, în funcție de indicele de referință, însă majorarea nu a operat în funcție de indicele de referință, astfel cum greșit a reținut instanța de apel.

Prin actul adițional banca și-a majorat tocmai cota de profit, majorând marja fixă, ceea ce înseamnă că și-a urmărit scopurile sale prin încheierea actului adițional, fără a crea în mod real și efectiv vreo înlesnire recurenților.

Chiar dacă nu s-a ajuns la aplicarea marjei fixe, de 8 puncte procentuale, în condițiile în care creditul a fost rambursat anticipat și integral imediat după expirarea perioadei de 12 luni, dispoziția contractuală prezintă relevanță din perspectiva scopului urmărit de bancă, prin încheierea actului adițional, respectiv de a crea condiții mai avantajoase, ceea ce este contrar bunei credințe, în condițiile în care scopul încheierii actului adițional a fost acordarea unor înlesniri de plată.

De asemenea, în mod greșit, arată recurenții, instanța de apel a statuat că nu se poate reține încălcarea prevederilor art. 9

3

lit. e), g) și h) din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor or, așa cum s-a arătat banca a majorat marja fixă, ceea ce înseamnă majorarea cotei sale de profit, conduită care este prohibită de lege, ceea ce atrage un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și încălcarea exigenței bunei credințe. Banca avea dreptul de a modifica dobânda periodic, însă exclusiv în funcție de variațiile indicelui de referință, regula aplicabilă fiind în sensul că variația ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voința furnizorului de servicii financiare, condiție neîndeplinită în cauză.

Pentru toate aceste considerente, recurenții se consideră îndreptățiți să solicite admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris și depus la dosar.

Prin întâmpinarea depusă, la 9 decembrie 2021, intimata-pârâtă E. S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefundat și menținerea deciziei atacate.

Prin întâmpinarea depusă, la 24 decembrie, intimata-pârâtă D. a solicitat respingerea în tot a cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 24 februarie 2022, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 7 aprilie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 61 A din 14 ianuarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și a acordat termen la data de 9 iunie 2022, cu citarea părților.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, context în care Înalta Curte va analiza memoriul de recurs din această perspectivă, având în vedere că recurenții nu și-au încadrat în drept calea de atac exercitată.

În argumentarea memoriului de recurs, recurenții susțin că instanța de apel a interpretat greșit art. 1 și 4 din Legea nr. 193/2000 în ceea ce privește natura abuzivă a clauzei referitoare la comisionul de acordare cuprinse în art. 4.11 lit. a) din contractul de credit nr. x/17.10.2007, având ca obiect acordarea unui credit ipotecar în valoare de 170.000 CHF, cu obligația rambursării acestuia în 180 rate lunare.

Totodată, au invocat faptul că hotărârea este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a art. 1 și 4 din Legea nr. 193/2000, art. 15 din Legea nr. 190/1999, art. 93 lit. c) și g) din O.G. nr. 21/1992, art. 970 și art. 5 C. civ. de la 1864.

Sub aspectul criticilor prin care se contestă soluția instanței de apel care a apreciat în sensul legalității și valabilității clauzei contractuale inserată la art. 4.11 lit. a), clauză prin care s-a stabilit în sarcina împrumutatului obligația de a achita băncii un comision de acordare a creditului în valoare de 1700 CHF, se constată că în mod legal și corespunzător instanța a reținut caracterul clar și inteligibil al acestei clauze, că nemulțumirile ulterioare ale recurenților sub aspectul prestației băncii care ar fi trebuit să justifice încasarea respectivei sume nu echivalează cu perceperea acestuia de două ori, prin includerea lui în costul creditului, cu alte costuri adiționale, iar a doua oară, fiind perceput în cadrul componentei marjă fixă, aspect ce ar crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, cum consideră reclamanții și, contrar susținerilor acestora, denumirea comisionului și modul de redactare a art. 4.11 lit. a) nu este influențat de caracterul negociat sau nu al clauzei respective.

Arată recurenții că acest caracter clar și inteligibil al clauzei contractuale trebuie analizat din punctul de vedere al comisionului la care se face referire, dar și raportat la serviciile prestate de bancă în considerarea comisionului solicitat.

În acest context se susține că instanța de apel a nesocotit dispozițiile de principiu potrivit cărora "în sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente documentației de credit", cum dispune art. 15 din Legea nr. 190/1999, precum și prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Dispozițiile art. 15 din Legea nr. 190/1999, evocate de recurenți, au în vedere suportarea cheltuielilor aferente încheierii contractului de credit, însă nu interzic stipularea unor comisioane ca remunerație pentru diferitele servicii prestate de către bancă.

Cu toate acestea, față de conținutul clauzei referitoare la comisionul de acordare credit, transparența unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice și juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler și Rabai, C-26/13).

În speță, față de conținutul clauzei referitoare la comisionul de acordare credit și chiar față de denumirea comisionului, se constată că împrumutatul a fost în măsură să prevadă, la data încheierii convenției de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică respectivul comision.

Valoarea comisionului și modalitatea lui de calcul sunt detaliat exprimate în contract, iar motivele perceperii lui rezultă cu ușurință din lecturarea condițiilor convenției.

Fiind indicată valoarea comisionului perceput, această clauză transpune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă, așa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultau din clauză.

De observat și că legislația din materia protecției drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta, ceea ce ar conduce la inserarea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva acordării creditului și a obligațiilor părților.

Mai mult, nicio dispoziție în vigoare la momentul încheierii contractului părților nu interzicea perceperea unui comision de acordare credit, în considerarea acelor activități de monitorizare a creditului.

Instanța de apel, menținând hotărârea primei instanțe, a reținut că recurenții au fost informați atât cu privire la obligația de plată a comisionului de acordare, valoarea acestuia, metoda de calcul și data perceperii acestuia rezultând din stipulațiile contractuale, context în care aceștia au fost în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea acestui comision.

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Așadar, instanța de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare credit și a reținut că această clauză a fost redactată într-un limbaj clar și inteligibil ținând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Pe cale de consecință, criticile invocate, circumscrise motivului de recurs vizând caracterul abuziv al clauzei care reglementează comisionul de acordare sunt neîntemeiate, context în care soluția instanței de apel se impune a fi menținută sub acest aspect.

Tot în cadrul acestui motiv de recurs, recurenții critică hotărârea instanței de apel în ceea ce privește marja fixă, apreciind că în mod greșit s-a reținut că aceasta a fost majorată în funcție de indicele de referință, că respectă dispozițiile art. 93 lit. g) și h) din O.G. nr. 21/1992 privind proiecția consumatorilor și, de asemenea, că nu și-a produs efectele juridice, creditul fiind restituit anticipat.

În acest context, se reține că creanța băncii rezultată din contractul de credit nr. x/17.10.2007 a fost cesionată de C. S.A. către cesionarul D.. care, la data de 29 ianuarie 2010 a încheiat cu împrumutații A. și B. actul adițional nr. x la contractul de credit, prin care părțile au convenit o dobândă fixă de 5,50% pentru o perioadă de 12 luni, urmând ca ulterior, dobânda contractuală să fie variabilă și să se calculeze după formula stipulată la art. III.2 din condițiile generale, respectiv marja fixă a băncii de 8 puncte procentuale plus LIBOR la 6 luni.

Totodată trebuie reținut faptul că, la 4 februarie 2011, după trecerea celor 12 luni convenite cu dobânda fixă de 5,50%, împrumutații au rambursat integral și anticipat creditul primit, în temeiul contractului nr. x/17.10.2007.

Astfel, reclamanții au contestat formula de calcul a dobânzii variabile în privința componentei sale fixe, respectiv prin raportare la cuantumul marjei fixe de 8 puncte procentuale, relevant fiind faptul că o atare formulă nu a fost aplicată deoarece a intervenit rambursarea integrală și anticipată a creditului la data de 4 februarie 2011.

În acest context, se reține că marja fixă avută în vedere pentru determinarea cuantumului variabil al dobânzii contractuale a fost clar exprimată în actul adițional încheiat între părți, fiind pe deplin cunoscută împrumutaților chiar la momentul semnării actului adițional, ceea ce exclude reținerea încălcării de către bancă a obligației sale de informare și, implicit, reținerea vreunei rele-credințe din partea creditorului.

În privința perceperii și stipulării unei marje fixe a dobânzii contractuale percepute, se constată că instanța de apel a reținut în mod corect că clauza contestată se referă la prețul contractului de credit, fiind clar și inteligibil exprimată, iar pe de altă parte, că această clauză vizând marja fixă de 8 puncte procentuale nu a fost în măsură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, întrucât stabilirea marjei fixe a avut în vedere indicele variabil din formula de calcul a dobânzii, aspect ce nu conduce în mod automat la concluzia lipsei bunei-credințe a băncii.

În acest sens, nu pot fi reținute susținerilor reclamanților privind încălcarea prevederilor art. 9 lit. e), g) și h) din O.U.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, întrucât formula de calcul a dobânzii variabile respectă exigențele acestor prevederi, deoarece este stipulată explicit în cuprinsul actului adițional, iar variația nu depinde de voința unilaterală a băncii, ci de o marjă fixă stabilită de ambele părți, la care se adaugă un indice variabil obiectiv și verificabil, LIBOR la 6 luni.

Prin urmare, nu se poate reține o modificare unilaterală a nivelului dobânzii variabile, ci ajustarea acesteia prin actul adițional nr. x la contractul de credit s-a făcut pe baza consimțământului părților la momentul semnării actului adițional, iar dacă reclamanții nu erau de acord cu conținutul actului adițional, aceștia aveau posibilitatea refuzării însușirii respectivei modificări a marjei, ca element distinct în formula de calcul a dobânzii contractuale.

Totodată, se reține că potrivit actului adițional menționat, dobânda contractuală variază, după o perioadă de 12 luni, în funcție de LIBOR la 6 luni, adică independent de voința creditorului, fiind astfel respectate dispozițiile legale în materia protecției consumatorului, în condițiile în care, menționarea în actul adițional a formulei de calcul a dobânzii variabile, formulă care are în vedere, alături de indicele LIBOR la 6 luni, o marjă fixă de 8 puncte procentuale, asumată de către ambele părți prin semnarea actului menționat, s-a făcut într-un limbaj clar și inteligibil, deși această variație a dobânzii nu s-a produs în concret, ca urmare a rambursării anticipate și integrale a sumei împrumutate la data de 4 februarie 2011.

Așadar, pentru ca susținerile dezvoltate de recurenți să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aceștia trebuiau să demonstreze încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situația de fapt stabilită.

În cazul de față, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 61 A din 14 ianuarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 61 A din 14 ianuarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte D. și E. S.A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 iunie 2022.