ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1943/2022

Ședința publică din data de 6 octombrie 2022

Asupra contestației în anulare de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 18 octombrie 2018 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta B., solicitând instanței:

Prin sentința civilă nr. 1403 din 22 mai 2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamant a dobânzii legale aferente sumelor încasate cu titlu de comision de administrare și cu titlu de comision de urmărire riscuri, în temeiul clauzelor stipulate la art. 9 lit. c) și f) din contractul de credit nr. x din 25 octombrie 2017 și la art. 9 lit. b) din contractul de credit nr. x din 24 octombrie 2007, dobânzi ce vor fi calculate de la data încasării fiecărei sume și până la 9 noiembrie 2015; a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate; a obligat pe reclamant la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.500 RON.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel ambele părți.

Prin decizia civilă nr. 1623 din 12 noiembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul declarat de apelanta-pârâtă și a admis apelul declarat de apelantul-reclamant împotriva sentinței primei instanțe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a obligat-o pe pârâtă să înceteze perceperea dobânzii în cuantum de 3,5% pe an și să plătească reclamantului inclusiv rata inflației aferentă monedei euro pentru sumele încasate cu titlu de comision de administrare și comision de urmărire riscuri aferente contractelor de credit, calculate de la data perceperii fiecărei sume și până la 9 noiembrie 2015; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs ambele părți.

Prin decizia nr. 572 din 9 martie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursurile declarate împotriva deciziei atacate, pe care a casat-o și a trimis cauza, spre o nouă judecată, aceleiași curți de apel.

La data de 24 iunie 2022, s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2022, contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 572 din 9 martie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Contestatorul a solicitat admiterea contestației astfel cum a fost formulată și motivată, anularea hotărârii atacate și soluționarea cauzei.

În motivare, a susținut faptul că din dispozitivul deciziei nr. 572 din 9 martie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă rezultă că au fost admise recursurile declarate de recurentul-reclamant A. și de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 1623 din 12 noiembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-a casat decizia recurată și s-a trimis cauza, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe.

Nefiind menționată sintagma "admite în parte", recursul formulat de recurentul-reclamant a fost admis în totalitate, însă contestatorul din prezenta cauză apreciază că acest aspect nu rezultă, fără echivoc, din considerentele ce susțin și explicitează dispozitivul hotărârii, considerente care se regăsesc în decizie de la fila x paragraful 5 la fila x paragraful 4.

Sub un prim aspect, a arătat că Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, în mod greșit, în considerentele hotărârii că recurentul-reclamant a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ. pentru fiecare din capetele de cerere. Contestatorul a solicitat instanței să constate că doar motivul de casare subsumat punctului 6 este comun, nu și celelalte.

Al doilea aspect important este legat de faptul că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., care vizează încălcarea principiului disponibilității, a fost invocat de către recurentul-reclamant doar în cazul capetelor de cerere nr. x (2, 5.1, 6.1) și nr. 3, excepție făcând capetele de cerere nr. x (5.2, 6.2) și nr. 7.

Aceste două erori materiale, esențiale în economia dosarului, au o legătură evidentă cu aspectele formale ale judecății în recurs.

În considerentele deciziei nr. 572 din 9 martie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a analizat doar motivele de casare invocate în cazul capătului de cerere nr. x, a constatat că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, reglementat de dispozițiile art. 9 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu a analizat solicitarea referitoare la emiterea unui nou grafic de rambursare cu dobânda de 1,2% pe an și nu a mai analizat celelalte critici legate de lipsa motivării hotărârii.

Dacă în cazul capătului de cerere nr. x motivarea este coerentă, corectă și clară, nu același lucru este valabil în cazul celorlalte capete de cerere care au format obiectul recursului.

Pornind de la raționamentul că recursul recurentului-reclamant a fost admis în totalitate, conform dispozitivului, rezultă că în motivarea hotărârii ar trebui să se regăsească considerentele în temeiul cărora au fost admise și celelalte capete de cerere or, acestea lipsesc cu desăvârșire.

Dacă în cazul capătului de cerere nr. x, Înalta Curte a constatat că instanța de apel nu a analizat solicitarea referitoare la emiterea unui nou grafic de rambursare cu dobânda de 1,2% pe an, în cazul capetelor de cerere nr. x și nr. 2 (5.1, 6.1) și strict pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., instanța de apel a modificat obiectul cererii de chemare în judecată și s-a pronunțat asupra unei cereri cu care nu a fost învestită, a încălcat puterea de lucru judecat a deciziei nr. 2123/20.10.2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2010, însă aceste aspecte nu reies din considerentele deciziei civile nr. 572/09.03.2022.

Aceeași situație este și în cazul capătului de cerere nr. x (5.2, 6.2). Strict pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., instanța de apel a încălcat puterea de lucru judecat a deciziei nr. 2123/20.10.2015, însă acest aspect nu reiese din considerentele hotărârii atacate pe calea contestației în anulare.

În ceea ce privește situația capătului de cerere nr. x, contestatorul a arătat că nu a invocat vreun motiv de casare subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.. Din considerentele hotărârii pronunțate în recurs nu reiese că instanța de apel nu a lămurit pe deplin situația de fapt, încălcându-i astfel reclamantului dreptul la un proces echitabil, că nu a aplicat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și nici că nu a încălcat normele de drept material.

Totodată, Înalta Curte a trasat instanței de apel obligația să aibă în vedere respectarea principiului disponibilității în rejudecarea cauzei, deși instanța de apel nu a încălcat acest principiu și nu a fost invocat ca motiv de casare în cererea de recurs, în cazul capetelor de cerere nr. x (5.2, 6.2) și nr. 7.

Prin urmare, în opinia contestatorului, instanța de apel nu are obligații trasate în rejudecare.

Așadar, se impune admiterea contestației în anulare, deoarece instanța de recurs a comis erori materiale și a omis să se pronunțe asupra motivelor de casare în cazul capetelor de cerere nr. x (5.1, 6.1), nr. 4 (5.2, 6.2) și nr. 7.

În drept, contestatorul A. a invocat dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 și pct. 3 din C. proc. civ.

Intimata B. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea contestației în anulare, ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca lipsită de interes sau ca nefondată; de asemenea, a solicitat obligarea contestatorului la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 19 septembrie 2022, contestatorul A. a transmis, prin e-mail, răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, examinând contestația în anulare, urmează să o respingă, pentru următoarele considerente:

Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare și nesuspensivă de executare, prin care se cere instanței ce a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, să își anuleze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată.

Motivele invocate de contestator sunt circumscrise dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 și pct. 3, potrivit cărora "hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când:

Teza corespunzătoare articolului 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. reglementează contestația în anulare specială, care poate fi exercitată atunci când hotărârea instanței de recurs este rezultatul unei erori materiale cu caracter procedural, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului.

Față de caracterul de cale de atac în retractare al contestației în anulare, existența unei "erori materiale" la care se referă textul de lege anterior evocat presupune o interpretare restrictivă.

Astfel, trebuie avute în vedere numai acele erori materiale care au caracter procedural și care au dus, în mod necesar, la pronunțarea unei soluții eronate, ca urmare a omiterii sau a confundării unor elemente ori date materiale importante existente la dosarul cauzei.

Așadar, noțiunea de "eroare materială" prevăzută de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. se referă la erori materiale evidente, în legătură cu aspecte formale ale judecării recursului, precum: respingerea greșită a unui recurs ca tardiv, anularea greșită a recursului ca netimbrat sau ca făcut de un mandatar fără calitate și alte aspecte asemănătoare, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.

Este cu consecvență statuat și în doctrină că această noțiune trebuie interpretată restrictiv, prin intermediul său neputând fi îndreptate greșeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural.

Totodată, cu ocazia analizării motivului reprezentat de eroarea materială, instanța de retractare trebuie să se raporteze numai la actele existente la dosarul de recurs în momentul pronunțării hotărârii contestate. Explicația constă în aceea că se poate aprecia dacă soluția este rezultatul unei erori materiale doar prin raportare la ceea ce instanța de recurs avea la dispoziție în momentul pronunțării hotărârii.

Pornind de la aceste considerații, instanța supremă constată că titularul contestației în anulare apreciază că există două erori materiale, esențiale în economia dosarului, care au o legătură evidentă cu aspectele formale ale judecății în recurs.

Sub un prim aspect, a arătat că Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, în mod greșit, în considerentele hotărârii că recurentul-reclamant a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ. pentru fiecare din capetele de cerere. Prin urmare, contestatorul a solicitat instanței să constate că doar motivul de casare subsumat punctului 6 este comun, nu și celelalte.

Al doilea aspect important este legat de faptul că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., care vizează încălcarea principiului disponibilității, a fost invocat de către recurentul-reclamant doar în cazul capetelor de cerere nr. x (2, 5.1, 6.1) și nr. 3, excepție făcând capetele de cerere nr. x (5.2, 6.2) și nr. 7.

Având în vedere aspectele prealabile mai sus menționate, prin care s-a arătat că noțiunea de "eroare materială" trebuie interpretată ca referindu-se la erori materiale evidente, în legătură cu aspecte formale ale judecării recursului, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor, Înalta Curte constată că recursul contestatorului a primit o dezlegare exclusiv pe fondul cauzei.

Înalta Curte mai reține că toate aspectele evocate de contestator ca fiind erori materiale constituie eventuale greșeli de judecată, care nu pot fi îndreptate prin intermediul contestației în anulare, deoarece această cale de atac extraordinară în retractare se limitează la motivele de anulare prevăzute de art. 503 din C. proc. civ. și nu poate fi transformată, printr-o interpretare extensivă a noțiunii de "eroare materială", într-o cale de atac în reformare asemănătoare recursului, astfel cum tinde contestatorul.

Așa fiind, Înalta Curte va respinge contestația în anulare întemeiată pe motivul prevăzut de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

Analizând criticile formulate din perspectiva motivului prevăzut de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că anularea hotărârii instanței de recurs pentru acest motiv de contestație este condiționată de îndeplinirea următoarelor condiții: obiectul contestației este o hotărâre prin care instanța de recurs a respins recursul sau l-a admis în parte; necercetarea vreunuia dintre motivele de casare trebuie să fie rezultatul unei omisiuni a instanței de recurs; motivele de recurs omis a fi fost cercetate să fie cele care au fost invocate în termen.

Acest motiv de contestație în anulare poate fi invocat, așadar, numai în cazul în care recursul a fost respins sau admis în parte, nu și atunci când instanța de recurs a admis recursul în întregime, întrucât în această situație devin incidente dispozițiile art. 501 alin. (3) din C. proc. civ., în raport de care, după casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată.

Or, Înalta Curte reține că, prin decizia atacată, instanța de recurs a admis recursurile declarate de recurentul-reclamant A. și de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 1623 din 12 noiembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe.

Așadar, nu este îndeplinită cerința ca recursul să fi fost respins sau admis în parte.

Totodată, în considerente, instanța de recurs a arătat că din dispozitivul deciziei recurate reiese că instanța de apel a obligat pârâta (B.) să înceteze să perceapă dobândă în cuantum de 3,5 % pe an, fără a se pronunța și pe solicitarea reclamantului-recurent de a emite un nou grafic de rambursare conform cuantumului dobânzii de 1,2% pe an după primul an.

Așadar, deși instanța de apel, ca efect a admiterii apelului declarat de apelantul-reclamant A. a obligat pârâta (B.) să înceteze să perceapă dobânda în cuantum de 3,5 % pe an, nu a analizat solicitarea acestuia referitoare la emiterea unui nou grafic de rambursare cu dobânda de 1,2% pe an.

Procedând astfel, instanța de apel a încălcat principiul disponibilității reglementat în dispozițiile art. 9 alin. (1) din C. proc. civ. care prevăd că procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizații ori a unei autorizații sau instituții publice ori de interes public. Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților (alin. (2).

În ceea ce privește obiectul, instanța este ținută de cererea reclamantului, neputându-și depăși limitele, obligația instanței de a se pronunța cu privire la ceea ce s-a cerut, constituie garanția aplicării principiului disponibilității.

Față de efectul produs asupra deciziei recurate prin încălcarea principiului disponibilității de către instanța de apel a modului de soluționare a capătului de cerere nr. x și a legăturii directe dintre acesta și a aspectelor referitoare la soluționarea celorlalte capete de cerere, Înalta Curte a reținut că nu va mai analiza celelalte critici invocate de către recurentul-reclamant A..

În ceea ce privește critica recurentei-pârâte referitoare la motivarea contradictorie a deciziei recurate referitoare la apelul său din perspectiva aplicării principiului "accesorium sequitur principale" încadrată în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte a reținut că este întemeiată.

Astfel, deși instanța de apel a reținut că principiul "accesorium sequitur principale" presupune faptul că accesoriul, respectiv dobânda legală penalizatoare va urma soarta principalului, respectiv contravaloarea comisioanelor, în fraza următoare a menționat că debitul principal s-a stins prin plată, însă acest lucru nu duce și la stingerea accesoriului (dobânda legală) având în vedere faptul că pârâta (B.) nu a făcut plata și a acestor sume.

Din această motivare nu rezultă, cu claritate, dacă în cauză se aplică sau nu principiul "accesorium sequitur principale", atât timp cât instanța de apel nu a făcut distincția fermă și clară între dreptul principal și dreptul la acțiune privind accesoriile acestuia, lăsând loc de interpretare în ceea ce privește efectul achitării debitului principal.

Cu ocazia rejudecării instanța de apel va avea în vedere respectarea principiului disponibilității în funcție de limitele investirii în concordanță cu puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2123 din 20 octombrie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, iar motivarea să fie corectă, coerentă și clară, iar potrivit art. 501 alin. (3) din C. proc. civ., după casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată.

Înalta Curte observă, așadar, că nu este îndeplinită nici cerința omisiunii cercetării vreunuia dintre motivele de casare, instanța de recurs arătând de ce nu pot fi analizate și celelalte motive. Neanalizarea tuturor motivelor invocate în cererea de recurs nu este cauzată de omisiunea instanței, ci a avut un caracter deliberat.

Pentru a putea beneficia în mod real de șansa admiterii contestației în anulare formulate în baza art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., trebuie ca recursul să fi fost respins sau admis doar în parte, însă această situație nu se regăsește în speță, de vreme ce au fost admise ambele recursuri, caz în care instanța de apel va judeca din nou fondul, reanalizând toate motivele invocate inițial în fața instanței a cărei hotărâre a fost atacată, astfel cum prevăd dispozițiile art. 501 alin. (3) din C. proc. civ.

Din punct de vedere procedural, calea de atac nu se admite în parte, ci fie se respinge, fie se admite.

Dispoziția de casare nu poate fi decât una totală, deoarece este impusă de caracterul unitar al căii de atac a apelului, care, spre deosebire de o cerere adresată primei instanțe, poate fi admis (nu în tot, nici în parte) - caz în care sentința atacată poate fi anulată ori schimbată în tot sau în parte - ori poate fi respins/anulat/perimat.

Sintagma "admite în parte" se referă la situația în care, deși recursul este admis, admiterea și, pe cale de consecință, întinderea ori efectele casării, privește doar o parte din motivele de casare invocate, altele fiind respinse, mai exact, înlăturate.

Față de cele anterior expuse, în temeiul art. 508 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 572 din 9 martie 2022, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Totodată, în baza dispozițiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., îl va obliga pe contestatorul A. la plata sumei de 2.344,35 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata B.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 572 din 9 martie 2022, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Obligă contestatorul A. la plata sumei de 2.344,35 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata B.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 octombrie 2022.