ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2587/2022

Să se constate că, prin nulitatea absolută parțială a clauzei privind dobânda, în partea privind dobânda de referință variabilă și aducerea la îndeplinire a obligației de modificare a clauzei declarată nulă pe baza unei negocieri între părți finalizată fără consens din culpa exclusivă a pârâtei, în cazul contractului de credit nr. x/01.10.2007 cuantumul dobânzii este de 1,5% pe an, după primul an, pe întreaga perioadă de creditare.

Obligarea pârâtei la restituirea integrală a sumelor încasate necuvenit cu titlu de dobândă, care nu au fost restituite prin decizia înaltei Curți, sume care au devenit certe și lichide, reprezentând clauza privind dobânda de referință variabilă, clauză constatată ca având caracter abuziv și declarată nulă absolut, în contractului de credit.

Obligarea pârâtei la încetarea perceperii cuantumului dobânzii de 3,5% pe an stabilit abuziv în data de 2 august 2016 și în urma încetării, la emiterea noului grafic de rambursare conform cuantumului dobânzii 1,5% pe an, după primul an, în contractul de credit.

Obligarea pârâtei la restituirea integrală a sumelor încasate necuvenit cu titlu de dobândă începând cu data de 2 august 2016, reprezentând diferența dintre dobânda percepută abuziv și cuantumul dobânzii contractuale de 1,5% pe an, după primul an, în cazul contractului de credit.

Obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale de la data perceperii fiecărei sume lunare și până la data restituirii efective, precum și la actualizarea acestor sume cu indicele de inflație, pentru sumelor încasate necuvenit: 5.1. cu titlu de dobândă, reprezentând dobânda de referință variabilă, clauză constatată ca având caracter abuziv și declarată nulă absolut, în cazul contractului de credit. 5.2. cu titlu de dobândă, reprezentând diferența dintre dobânda percepută abuziv începând cu data de 2 august 2016 și cuantumul dobânzii contractuale de 1,2% pe an, după primul an, în cazul contractului de credit.

Obligarea pârâtei la plata de despăgubiri în valoare de 220.000 RON pentru prejudiciile cauzate onoarei și demnității de faptele ilicite ale pârâtei.

Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces. Prin sentința civilă nr. 3178 din 31 octombrie 2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea, ca neîntemeiată. A admis în parte cererea pârâtei privind cheltuielile. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, care a solicitat schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată. Pârâtă a formulat apel incident, solicitând schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii în tot a cererii privind cheltuielile de judecată. Prin decizia civilă nr. 1098 A din 18 iunie 2021, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul principal declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 3178 din 31 octombrie 2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018. A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că: a admis în parte cererea de chemare în judecată; a obligat pârâta să înceteze perceperea de dobândă în cuantum de 3,5% pe an; a obligat pârâta să plătească reclamantului dobânda legală penalizatoare aferentă sumelor încasate cu titlu de comision de administrare conform contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr. 64/01.10.2007, calculată de la data încasării fiecărei sume și până la data de 9 noiembrie 2015; a obligat pârâta sa plătească reclamantului o sumă egală cu actualizarea cu rata inflației aferentă monedei euro pentru sumele încasate cu titlu de comision de administrare conform contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr. 64/01.10.2007, calculată de la data încasării fiecărei sume și până la data de 9 noiembrie 2015. A menținut, în rest, dispozițiile sentinței apelate. De asemenea, a respins apelul incident declarat de către apelanta-pârâtă, ca nefondat, fiind respinsă, ca neîntemeiată, cererea acesteia privind cheltuielile de judecată în apel. Ulterior, prin decizia civilă nr. 1781 A din 5 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, a fost respinsă, ca nefondată, cererea de completare a hotărârii formulate de apelantul-reclamant A. în cauza privind apelul formulat împotriva sentinței civile nr. 3178/31.10.2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018. Împotriva deciziei civile nr. 1098 A din 18 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, atât reclamantul A., cât și pârâta B. S.A., au formulat cereri de recurs, înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub număr de dosar x/2018 În ceea ce privește recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 1098 A din 18 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă recurentul-reclamant A. a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. și a solicitat admiterea recursului, în principal, casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, în subsidiar, casarea în parte a deciziei atacate și, rejudecând, admiterea cererii de chemare în judecată, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecata, constând în onorariu de avocat. În motivarea cererii de recurs, cu privire la primul capăt din cererea de chemare în judecată, recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel nu a calificat juridic acest prim capăt și l-a interpretat în alt sens decât cel urmărit de către reclamant; totodată, a susținut că s-a încălcat principiul disponibilității părților reglementat de art. 9 C. proc. civ., dar și principiul rolului activ reglementat de art. 22 C. proc. civ. A susținut că atât tribunalul, cât și instanța de apel au considerat că a formulat o acțiune în realizare prin care a solicitat să se intervină asupra procentului de dobândă prevăzut în contract, în constituire de drepturi, deși acest drept i-a fost negat de către Înalta Curte de Casație și Justiție la momentul pronunțării deciziei civile nr. 2123 din 20 octombrie 2015, cât și de către instanța civilă ce a soluționat contestația la executare a intimatei-pârâte în cadrul dosarului nr. x/2016, deși scopul urmărit prin cererea de chemare în judecată a fost altul. Pentru a-și întemeia hotărârea, instanța de apel a efectuat o "amplă motivare" prin redarea la paginile nr. 6-10 a unor pasaje consistente din cuprinsul deciziei civile nr. 2123 din 20 octombrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și din cuprinsul deciziei civile nr. 4945 din 12 decembrie 2017 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2016. În opinia recurentului, în mod greșit, instanța de apel a considerat că prin capătul de cerere nr. x din cererea de chemare în judecată a solicitat să se constate că dobânda aplicabilă contractului este de 1,2% pe an și, astfel, sa se intervină de către judecător în contract, concluzie la care s-a ajuns prin citarea din cuprinsul considerentelor deciziilor mai sus menționate, facându-se abstracție de toate motivele invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată și cererii de apel. În cuprinsul acestora fiind subliniată reaua-credință a băncii în eșuarea negocierilor și a faptului că negocierile au fost încheiate cu o propunere finală a intimatei ce refuză orice fel de negociere directă cu recurentul, iar acțiunea cu care a fost sesizată instanța este o acțiune în constatare, și nu în realizare în sensul de a se interveni în contract, cum în mod eronat s-a afirmat. Ceea ce s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată, a precizat recurentul, a fost ca instanța să constate că, urmare a eșecului negocierilor dintre părți (eșec determinat de exercitarea cu rea-credință de către intimată a dreptului la negociere, recunoscut prin hotărârea instanței supreme), continuă să-și producă efectele procentul de dobândă de 1,2% . Deși toată motivarea din cuprinsul cererii de chemare în judecată a fost în sensul indicat mai sus, nici tribunalul și nici instanța de apel nu au dat eficiență juridică celor învederate și nu au pus în discuție aspectele relatate, ci, dimpotrivă, s-a considerat că cererea este nefondată, deoarece niciunde în cuprinsul deciziei civile nr. 2123/20.10.2015, Înalta Curte nu a menționat că în cazul eșecului negocierilor dintre părți se aplică marja fixă de 1,2% și totodată că cererea încalcă efectul pozitiv al lucrului judecat al deciziei amintite, care a statuat că nu se poate interveni în contractul de credit, iar instanța nu poate aplica marjă fixă de 1,2%. Instanțele de judecată devolutive nu au apreciat că prin primul capăt din cererea de chemare în judecată s-a solicitat să se constate execitarea cu rea-credință, în mod abuziv, a dreptului la negociere, impunând, datorită poziției dominante pe care banca o are, clauze regăsite în actele adiționale, ce s-au întocmit ca urmare a "negocierilor purtate între părți" cu 204 persoane, fapt ce a generat eșecul negocierilor, moment de la care își produce efectele componenta de dobândă exprimată sub formă de puncte procentuale fixe, care a rămas pe deplin valabilă și nu a fost anulată de către înalta Curte de Casație și Justiție. Calificarea juridică a cererii de chemare în judecată era obligatorie atât pentru tribunal, cât și pentru instanța de apel, a mai arătat recurentul. După redarea dispozițiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității prin pronunțarea asupra unei cereri cu care nu a fost învestită. De asemenea, greșita calificare a cererii de chemare in judecată de către instanța de apel constituie o încălcare a principiului disponibilității părților în procesul civil, niciunei instanțe nefiindu-i permis să schimbe obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv scopul urmărit prin promovarea cererii. Prin hotărârea instanței de apel s-au încălcat cu rea-credință drepturile recunoscute de lege, deoarece o hotărâre judecătorească, rămasă irevocabilă, reprezintă lege pentru părți. Recurentul a arătat că instanța de apel nu a fost învestită nici să modifice clauza, nici să o interpreteze în sensul ce poate avea un efect, potrivit prevederilor art. 978 C. civ. din 1864, nici să o interpreteze în favoarea celui care se obligă, potrivit prevederilor art. 983 C. civ., întrucât clauza privind dobânda nu este îndoielnică, ci clară și precisă la acest moment. Aceasta a fost anulată parțial de către Înalta Curte de Casație și Justiție în privința componentei de dobândă variabilă, iar în interiorul său continuă să își producă efectele clauza privind dobânda exprimată în procente fixe în cuantum de 1,2%, ca urmare a eșecului negocierilor dintre părți, eșec generat de exercitarea cu rea-credință a drepturilor recunoscute intimatei. Cu toate că prin motivarea instanței de apel de la pagina 12, ultimul paragraf, s-a înlăturat critica adusă hotărârii primei instanțe, prin care în mod greșit aceasta a interpretat că s-a solicitat să se stabilească dobânda contractuală, motivarea instanței de apel este contradictorie. Recurentul a mai susținut că, atât tribunalul, cât și instanța de apel au interpretat, capătul nr. 1 din cererea de chemare în judecată, rupând din context solicitările sale, ceea ce nu este permis fără a se pune în discuție în prealabil intenția, scopul urmărit sau clarificarea obiectului cererii de chemare în judecată. Deși, prin decizia nr. 2123 din 20 octombrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a obligat părțile la o negociere reală și efectivă a modului de determinare a dobânzii variabile, în realitate, intimata-pârâtă nu a avut nicio minimă intenție de a respecta hotărârea instanței supreme. În aceste condiții, recurentul a susținut că, în mod greșit, instanța de apel, citând în cuprinsul considerentelor deciziei nr. 2123 din 20 octombrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și deciziei civile nr. 4945 din 12 decembrie 2017 a Tribunalului București, a considerat că a solicitat instanței să intervină în contractul încheiat între părți sau să modifice contractul de credit, acest capăt de cerere nefiind lămurit pe deplin. Într-o altă critică, recurentul a susținut că, în mod nelegal, ambele instanțe devolutive au reținut puterea de lucru judecat (efectul pozitiv al lucrului judecat) a deciziei civile nr. 4945 din 12 decembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016, cu privire la îndeplinirea de către intimată a obligației de negociere reală și efectivă; de asemenea, a susținut că instanța de apel a dat o interpretare proprie conținutului acestor hotărâri și a adăugat la acestea. Dezlegările instanței de prim control judiciar sub acest aspect sunt nelegale, judecătorii din apel dând dovadă de superficialitate în tratarea cauzei, neanalizând câtuși de puțin apărările invocate, deturnând și adăugând la motivările pe care instanțele anterioare le-au pronunțat, motivări care sunt străine de aspectele de fapt reținute prin hotărârea recurată. Recurentul a susținut că nu poate fi reținută puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 4945 din 12 decembrie 2017, deoarece în cadrul dosarului nr. x/2016 s-a soluționat și s-a analizat contestația la executare îndreptată împotriva actelor de executare silită efectuate de către acesta și ceilalți consumatori la data de 25 ianuarie 2 2016 și s-au analizat doar invitațiile de negociere din 9 februarie 2016 și ofertele pe care intimata le-a anexat acestor invitații; în funcție de aceste elemente și probleme de fapt instanțele de executare au analizat dacă recurentul deținea la cel moment o creanță certă, lichidă și exigibilă. În opinia recurentului, decizia Tribunalului București nr. 4945 din 12 decembrie 2017 nu analizează invitațiile transmise în data de 8 februarie 2016 și ofertele individuale anexate acestora, niciunde în cuprinsul hotărârii nefiind analizate negocierile dintre părți. Cum, în prezenta cauză, instanța a fost învestită să constate că intimata-pârâtă și-a exercitat abuziv drepturile prevăzute de lege, că a exercitat în mod abuziv poziția dominantă pe care o are în raport cu consumatorii cu ocazia negocierilor de la C. din data de 15 februarie 2016 și propunerea finală de negociere din data de 23 februarie 2016, că, în mod nelegal, a perceput dobânda variabilă anulată de către înalta Curte de Casație și Justiție până la data de 2 august 2016, că, ulterior acestui moment, a refuzat în mod abuziv invitațiile recurentului la negociere individuală, că propunerile intimatei-pârâte transmise recurentului erau injuste din punct de vedere economic și nu puteau fi acceptate, rezultă că aceste aspecte de fapt noi nu au fost niciodată avute în vedere cu ocazia soluționării dosarului nr. x/2016 Astfel, problemele de drept dezlegate cu ocazia judecării dosarului nr. x/2016, a menționat recurentul, sunt complet diferite față de drept cu care a fost învestită instanța în prezenta cauză, contrar celor reținute de instanța de apel. Recurentul a opinat că nu există putere de lucru judecat și, pe cale de consecință, efectul pozitiv al lucrului judecat, redând în cuprinsul cererii de recurs argumente în susținerea acestei afirmații. A mai arătat recurentul că însăși motivarea instanței de apel de la pagina 12 paragrafele 3 și 4 se raportează la o altă situație de fapt, complet diferită de cea din prezenta cauză. Recurentul a menționat că în cadrul dosarului nr. x/2016 s-a reținut culpa sa rezultând din lipsa inițierii negocierii directe cu intimata-pârâtă și nu a fost analizată negocierea propriu-zisă. Or, nu se putea reține în sarcina sa o culpă în negociere și, pe cale de consecință, puterea de lucru judecat a hotărârilor din dosarul nr. x/2016, în contextul în care hotărârile respective nu analizează nicio negociere, ci doar niște invitații, negocierea având loc la un moment ulterior. Recurentul a mai precizat că, în mod nelegal, instanța de apel a reținut culpa sa în negociere și a respins primul capăt de cerere, încălcând astfel puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2123/20.10.2015 a înaltei Curți de Casație și Justiție. A subliniiat, totodată, că a fost încălcat principiui forței obligatorii a contractului, nu a fost lămurită situația de fapt pe deplin, nu s-a analizat existența relei-credințe a băncii în negociere, prin raportare la toate condițiile negocierii, și nu s-a analizat echilibrul contraprestațiilor. A arătat recurentul că nu s-a analizat de către instanța de apel îndeplinirea de către bancă a obligației rezultând din decizia civilă nr. 2123/20.10.2015 în sensul negocierii unei dobânzi variabile și nu a unei dobânzi fixe. Astfel, faptul că intimata-pârâtă a trimis invitații la negociere către toți reclamanții din acel dosar, nu statuează definitiv aducerea la îndeplinire a celor două obligații ce-i incumbă, conform titlului executoriu al deciziei civile nr. 2123/20.10.2015. Nici tribunalul, nici instanța de apel nu au analizat dacă ofertele trimise de către intimata-pârâtă sunt în consonanță cu decizia civilă nr. 2123/20.10.2015 și cu contractul încheiat între părți. Intimata-pârâtă nu a respectat linia directoare stabilită de către Înalta Curte, de a negocia real și efectiv cu reclamantul o clauză privind dobânda care să cuprindă și o componentă variabilă. Recurentul a susținut că instanța de apel nu a ținut cont de mai multe aspecte evidențiate în cuprinsul cererii de recurs. În opinia sa, în mod nelegal, instanța de apel a reținut că intimata-pârâtă și-a îndeplinit obligația de negociere reală și efectivă, precum și culpa reclamantului în negociere, invalidându-i dreptul de acțiune în justiție în baza acestui temei, iar hotărârea instanței de apel nu lămurește pe deplin situația de fapt. Consideră că instanța de apel intervine în acordul de voință al părților, îi viciază consimțământul și îl constrânge, împotriva voinței sale, să accepte modificarea clauzei propuse de intimata-pârâtă privind dobânda, anulată parțial prin decizia Înaltei Curți, la acest moment clauză legală, în termenii și condițiile stabilite unilateral de bancă. În atare situație, în opinia recurentului, instanța de apel nu doar că intervine în mod nelegal, indirect, în contractul dintre părți, dar totodată modalitatea în care intervine se circumscrie unei violențe indirecte în sensul prevederilor art. 956 C. civ. din 1864 (actualul art. 1216), prin care instanța de apel îi insuflă teama că singura modalitate prin care ar putea continua contractul de credit ar fi să accepte oferta intimatei-pârâte, cu consecința producerii unui dezechilibru semnificativ în propriul patrimoniu. Astfel, prin raportare la prevederile art. 953 C. civ. din 1864, consimțământul său nu este valid când este smuls prin violență. În continuare, recurentul a susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii în privința efectelor negocierii. Astfel s-a susținut că, în speță, contrar celor reținute de instanța de apel, contractul de credit nu a rămas rară clauza privind dobânda, după finalizarea negocierii între părți fără consens. Instanța de apel a încălcat normele care reglementează efectele actului juridic, ale nulității absolute, prin neanalizarea motivelor invocate și prin refuzul de a da eficiență juridică textelor normative arătate. Sub un alt aspect, recurentul a susținut că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină și totodată conține motive contradictorii. Astfel, recurentul a arătat că, pe lângă lipsa de motivare și motivarea contradictorie, deși prin cererea de apel au fost aduse critici pe larg cu privire la negociere, condițiile pe care a fost forțat să le accepte sub aspectul lipsei echilibrului contraprestațiilor, inexistența unei negocieri reale, efective și directe cu acesta, efectul eșecului negocierilor, momentul la care negocierea se consideră finalizată, lipsa echilibrului între contraprestațiile părților, instanța1 de apel nu a făcut o minimă analiză cu privire la aceste aspecte, considerând în mod nelegal că operează puterea de lucru judecat a deciziei nr. 4945/12.12.2017, hotărâre care nu analizează aceste critici ale sale. În privința motivării contradictorii, susține recurentul, aceasta rezultă cu puterea evidenței din cele reținute în decizia atacată la pag. 12, ultimul paragraf, în cadrul căreia instanța de apel analizează criticile aduse de către acesta hotărârii primei instanțe, care a menționat că nu poate stabili un procent de dobândă contractului și că această solicitare ar fi nefondată. Motivarea instanței de apel este vădit contradictorie, deoarece a stabili nu este același lucru cu a constata, fiind două noțiuni distincte ce se circumscriu unor acțiuni distincte, stabilirea circumscriindu-se acțiunii în realizare, iar constatarea unei acțiuni în constatare. Aceasta, dincolo de faptul că nu s-a solicitat nici să se stabilească și nici să se constate un anume procent de dobândă contractuală, ci doar că își produce efectele clauza ce nu a fost anulată în procent de 1,2% începând cu al doilea an de contract, solicitare care nu are nicio legătură cu ce au soluționat instanțele devolutive. Motivare contradictorie se regăsește și la pagina 11 par. 9 - 10 din decizia recurată, în cuprinsul căreia instanța de apel a reținut, pe de o parte, că înalta Curte nu a prevăzut în decizia nr. 2123/20.10.2015 faptul că în situația în care negocierile dintre părți eșuează se va aplica o dobândă egală cu marja fixă, iar, pe de altă parte, că acest aspect a fost deja dezlegat de către Tribunalul București prin decizia nr. 4945/12.12.2017. În opinia recurentului, instanța de apel trebuia să se hotărască la care dintre cele două hotărâri se raportează, aceasta întrucât instanța supremă nici măcar nu avea cum să raporteze la aspecte ulterioare negocierilor, ci doar a obligat-o pe intimata-pârâtă să realizeze o negociere reală și efectivă, directă cu consumatorii, iar, pe de altă parte, decizia civilă nr. 4945/12.12.2017 nu analizează problema negocierii reale și efective, și constată o îndeplinire parțială a obligației intimatei de a transmite invitații la negociere. Totodată, motivarea apare cu atât mai contradictorie cu cât, în opinia instanței de apel, contractul rămâne fără dobândă în cazul în care negocierile dintre părți eșuează, aspect ce contravine puterii de lucru judecat a deciziei nr. 2123/20.10.2015 a înaltei Curți de Casație și Justiție. Motivare contradictorie și incompletă se regăsește și la pag. 12 par. 8-9 din decizia recurată, deoarece judecătorul se raportează la 2016 ca fiind anul în care s-ar fi putut finaliza negocierea, dar nu arată și data la care s-ar fi putut realiza, dacă este vorba despre data de 9 februarie 2016, când intimata-pârâtă transmis invitațiile la negociere și așa zisele oferte personalizate, sau data de 15 februarie 2016, când au avut negocierile colective la C., ori data de 23 februarie 2016, când intimata a transmis a doua propunere de dobândă de 3,5%, sau poate data de 2 iunie 2016, când recurentul a refuzat oferta intimatei-pârâte. În drept au fost invocate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. În ceea ce privește recurentul-reclamant a susținut cu privire la capetele 2, 5.1 și 6.1 din cererea de chemare în judecată următoarele: Instanța de prim control judiciar, prin citarea unor pasaje din considerentele deciziei nr. 2123/20.10.2015, justifică respingerea capătului 2 din cerere, fără a mai efectua o motivare personală, existând aprecieri ale judecătorului din apel doar cu privire la primul capăt de cerere, astfel că decizia recurată nu este motivată. Din considerentele deciziei nr. 2123 din 20 octombrie 2015, rezultă, susține recurentul, că, pe de o parte, Înalta Curte i-a recunoscut dreptul la restituirea clauzei privind dobânda de referință variabilă, clauză nulă, dar, pe de altă parte, a dat posibilitatea intimatei-pârâte ca pe baza unei negocieri reale și efective cu acesta, să își valorifice dreptul de a percepe o dobândă variabilă și, prin cele trei oferte de dobândă fixă, intimata-pârâtă a renunțat de bună-voie la acest drept. Apreciază recurentul că, deși considerentele deciziei nr. 2123/20.10.2015 de la fila x paragrafele 1 și 2 vizează fără echivoc situația celor 20 de contracte nesalvgardate cu privire la care, drept consecință a nulității părțile, urmează a stabili dobânda prin negociere, instanța de apel, prin citarea acestor considerente ca temei de respingere a capătului nr. 2 din cererea de chemare judecată, consideră că această prevedere se aplică și contractelor ce au în componența dobânzii și o parte fixă, cum este cazul contractului încheiat cu acesta. Prin această dezlegare, a fost încălcată puterea de lucru judecat a deciziei nr. 2123/20.10.2015, prin care i-a fost recunoscut dreptul la restituirea clauzei privind dobânda de referință variabilă, clauză nulă, instanța de apel considerând că o astfel de cerere nu poate fi primită. Instanța de apel nu a lămurit pe deplin situația de fapt, considerând implicit că părțile se află în continuare în situația de la momentul pronunțării deciziei nr. 2123/20.10.2015. Deși acest aspect a fost criticat prin invocarea puterii de lucru judecat a deciziei arătate, instanța de apel l-a analizat într-un alt sens, complet eronat, deturnând considerentele deciziei nr. 2123/20.10.2015 de la de către instanța supremă. Recurentul a susținut că instanța de apel a deturnat toate guvernează instituția nulității absolute dar și principiul puterii de lucru judecat al unei hotărâri judecătorești, și 1-a obligat fără a menționa expres, ci indirect, pentru a beneficia de niște drepturi recunoscute de lege, să încheie, în contra voinței sale, un act adițional cu intimata-pârâtă. Din această motivare deficitară a instanței de apel reiese că, inclusiv în momentul în care ar solicita rezilierea contractului sau ar refuza oferta intimatei nu ar avea dreptul vreodată să beneficieze de restituirea sumelor pe care intimata pârâtă le-a încasat timp de 9 ani fără drept. Modalitatea în care s-a interpretat cererea de chemare în judecată încalcă și puterea de lucru judecat a deciziei nr. 2123/25.0.2015, deoarece instanța supremă, prin această hotărâre, a recunoscut supremația principiului restitutio in integrum și nu a legat exigibilitatea dreptului de restituire de momentul încheierii de către recurent, împotriva voinței mele, a unui act adițional cu intimata-pârâtă. Recurentul a învederat că modalitatea în care instanța de apel a soluționat cauza cu privire la capătul 2 din cererea de chemare în judecată încalcă și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv dreptul la un proces echitabil, sub aspectul că alte persoane ce s-au aflat în situații identice cu acesta au beneficiat de hotărâri definitive și irevocabile, prin care li s-au recunoscut drepturile și li s-au acordat despăgubirile materiale rezultând din clauzele declarate nule absolut de instanțe. În concluzie, recurentul a susținut că se circumscriu prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. criticile formulate. În motivarea cererii de recurs, recurentul-reclamant a susținut cu privire la capetele 4 și 5 din cererea de chemare în judecată următoarele: Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra capătului nr. 4 din cererea de chemare în judecată, nu a oferit o minimă motivare a acestuia, ci s-a pronunțat asupra unui capăt de cerere inexistent, și anume de obligare a intimatei-pârâte la restituirea sumelor reprezentând diferența dintre procentul de 3,5% și marja fixă de 1,2%. În ceea ce privește capătul nr. 5 din cererea de chemare în judecată, instanța de apel a făcut din nou trimitere la dezlegările date de către înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2010 și de către Tribunalul București în dosarul nr. x/2016, considerând că nu poate fi vorba despre încălcarea principiului restitutio in integrum, deoarece s-ar încălca puterea de lucru judecat a instanței supreme. Recurentul a susținut că instanța de apel s-a pronunțat asupra unui capăt de cerere pe care nu l-a formulat prin cererea de chemare în judecată, și anume obligarea intimatei-pârâte la restituirea diferenței dintre procentul de dobândă perceput în mod unilateral de către intimata pârâtă în cuantum de 3,5% și procentul marjei fixe de 1.2%, cu motivarea că dacă s-ar admite acest capăt de cerere ar însenina să se recunoască că dobânda, rămasă să producă efecte, ar fi egală cu marja fixă. Or, din cererea chemare în judecată cu care a fost învestită instanța nu rezultă un asemenea petit. Hotărârea recurată este nelegală deoarece prin admiterea capătului de cerere nr. x, prin care instanța a obligat-o pe intimată sa înceteze să mai perceapă un procent de dobândă de 3,5%, emiterea unui grafic de rambursare (solicitat prin capătul nr. 4 din cerere) este obligatorie, întrucât numai în acest fel se poate verifica executarea și îndeplinirea obligației de către intimata-pârâtă. Or, hotărârea instanței de apel pune sub semnul tăcerii capătul nr. 4 din cerere, iar lipsa de motivare, atrage încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar și a dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Față de cele menționate, recurentul a susținut că sunt incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În motivarea cererii de recurs, recurentul-reclamant a arătat, în sinteză, cu privire la capătul 7 din cererea de chemare în judecată că decizia recurată este insuficient motivată, cuprinde motive străine de natura pricinii, încalcă dreptul la un proces echitabil și a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, fiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, inclusiv condiția referitoare la prejudiciu, contrar celor reținute de instanța de apel. Recurentul a mai susținut, în esență, că, motivarea deciziei recurate contravine normelor de aplicare a dreptului european, dar și normelor de drept comunitar care au integrat Convenția Europeană a Drepturilor Omului în categoria dreptului primar al Uniunii Europene. Recurentul a expus motivele pentru care consideră că erau îndeplinite toate condițiile răspunderii civile delictuale, prezentând aspecte doctrinare și de speță, susținând, totodată, că instanța de apel nu a făcut o minimă analiză a practicii din materie civilă, fiind cunoscut că practica instanței supreme este obligatorie prin hotărârile CEDO și pentru instanțele inferioare. În concluzie, recurentul a apreciat aceste susțineri ca fiind subsumate art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Pârâta B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată. Recurentul-reclamant A. a depus răspuns la întâmpinarea formulată de către intimata B. S.A., prin care a solicitat, în esență, respingerea apărărilor invocate prin întâmpinare și admiterea recursului declarat de reclamant. Pârâtă B. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1098 A din 18 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. A solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, cu consecința respingerii ca nefondat a apelului formulat de reclamant și a admiterii apelului propriu, precum și obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea cererii de recurs, subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sanțiunea nulității, respectiv dispozițiile art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6), art. 264 alin. (1) și art. 478 C. proc. civ. Consideră că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu depășirea limitelor cu care a fost învestită, întrucât reclamantul nu a invocat motivele reținute de instanță, ci motivul reclamantului a fost acela că, în opinia lui, dobânda ar trebui să fie de 1,2%, iar nu de 3,5%. Ca efect al constatării că instanța nu poate stabili un procent de 1,2%, întrucât s-ar înfrânge autoritatea de lucru judecat, apreciază că instanța trebuia să respingă și solicitarea accesorie de a se stopa perceperea cuantumului de 3,5%. Or, instanța de apel nu a analizat pretenția din prisma motivelor invocate de reclamant, ci a considerat că "începând cu data de 2 august 2016 pârâta a instituit unilateral un cuantum al dobânzii de 3,5% pe an. Nu există niciun temei în lege, în contractul dintre părți sau în decizia nr. x/20.10.2015 a instanței supreme care să îi permită să procedeze în acest mod", (pagina 13, paragrafele 2-3 din decizia recurată). Așa fiind, se poate observa că instanța nu a analizat motivul invocat de reclamant, respectiv că dobânda ar trebui să fie de 1,2%, iar nu de 3,5%, ci instanța a analizat un alt motiv, cu depășirea limitelor învestirii. În plus, cu privire la acest aspect, recurenta-pârâtă a mai arătat că, la data de 25.10.2010, reclamantul, în calitate de împrumutat (titular de credit) a acționat banca în judecată, solicitând modificarea contractului de credit anterior menționat, motivat de pretinsul caracter abuziv al clauzelor acestuia, cererea de chemare în judecată fiind întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000. Cauza a făcut obiectul dosarului nr. x/2010 al Tribunalului București, litigiul fiind soluționat irevocabil prin decizia nr. 2123 din 20 octombrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. În luna februarie 2016 părțile au renegociat, astfel cum a dispus Înalta Curte de Casație și Justiție, derularea în continuare a contractului de credit în ce privește dobânda aplicabila creditului. Urmare a negocierilor, pentru creditul reclamantului, banca a implementat în luna august 2016 dobânda fixă de 3.5 pp pe an pe toata perioada creditării, astfel cum rezultă din graficul de rambursare. Astfel cum a arătat în cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamantul a refuzat oferta finală de negociere, solicitând în continuare implementarea procentului de dobândă respins irevocabil prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, dovadă în acest sens fiind corespondența purtată cu reclamantul. Recurenta-pârâtă a susținut că și-a îndeplinit cu bună credință obligațiile de negociere a dobânzii din contractele reclamanților din dosarul nr. x/2010, refuzul nejustificat al reclamantului din prezenta cauză de a accepta cel mai mic cuantum al dobânzii la creditele ipotecare existent actualmente în piața bancară din România neputând să îi fie imputat sub nicio formă. Recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a încălcat jurisprudența CJUE din cauza Oros C269/19 referitoare la asigurarea unui nivel ridicat de protecție a consumatorului. Dispunând obligarea sa la încetarea perceperii dobânzii de 3,5% instanța de apel a nesocotit întreaga jurisprudența CJUE, inclusiv hotărârea pronunțată în cauza Oros C-269/19 care statuează obligația pentru instanță de a acorda un nivel sporit de protecție consumatorilor, paragraful 41. Concret, prin decizia definitivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în dosarul x/2010, dobânda variabilă a fost anulată, instanța supremă nedispunând nimic provizoriu, până la negocierea părților, a fi perceput cu titlu de dobândă. Anularea dobânzii variabile nu presupunea lipsirea contractului de credit de dobândă, ci renegocierea acesteia de către părți. Or, singura valoare negociată a dobânzii care ar fi putut fi aplicată provizoriu, până la renegociere, este valoarea fixă a dobânzii de la debutul contractual. În decizia recurată s-a reținut nelegal că argumentul băncii pentru implementarea unei dobânzi provizorii de 3,5% este unul pur economic, și nu juridic. Nimic nu împiedică profesionistul la a acorda aceeași protecție mai ridicată consumatorului, prin perceperea unei dobânzi inferioare semnificativ dobânzii negociate la debutul contractual. Argumentul băncii este, așadar, nu doar unul de ordin economic, cum greșit a reținut instanța de apel, ci unul juridic, ce ține de dreptul european al consumatorilor, acordarea unui nivel sporit de protecție a consumatorului fiind în conformitate cu Dreptul Uniunii. Recurenta-pârâtă a mai susținut că instanța de apel a încălcat principiul accessorium sequitur principale, ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Se critică pe calea recursului soluția instanței de apel prin care banca a fost nelegal obligată să restituie dobânda legală și rata inflației aferente unei obligații principale stinse prin executare voluntară anterior cererii de chemare în judecată. După redarea dispozițiilor art. 1469 alin. (1) C. civ., pârâta a susținut că prin decizia recurată s-a reținut că banca a restituit reclamantului sumele încasate cu titlu de comision de administrare percepute în baza contractului de credit în discuție la data de 09.11.2015. Așadar, instanța de apel a avut cunoștință despre stingerea creanței reclamantului împotriva intimatei (reprezentând comision de administrare), reclamantul însuși recunoscând plata efectuată de bancă în noiembrie 2015. Câtă vreme creanța principală s-a stins prin plată, potrivit principiului accessorium sequitur principale, accesoriile (dobânzi și rata inflației) aferente respectivei creanțe urmează soarta principalului, fiind așadar stinse prin plată la data de 6.11.2015, anterior sesizării instanței în prezenta cauză. Fiind stinsă creanța principală, consideră că, în mod nelegal, instanța de apel a dispus obligarea băncii la plata accesoriilor acestei creanțe stinse, motiv pentru care se impune reformarea deciziei din apel în sensul menținerii soluției tribunalului de respingere integrală a cererii de chemare în judecată. În consecință, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate sub acest aspect și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului său, instanța de apel urmând a da eficiență principiului accessorium sequitur principale în privința dobânzii legale și ratei inflației aferente comisioanelor restituite benvol. Reclamantul A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului pârâtei, ca nefondat. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., iar prin încheierea din 2 martie 2022 a fost încuviințat în unanimitate raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Recurentul- reclamant A. a depus punct de vedere la raportul întocmit. Prin încheierea din 4 mai 2022 au fost admise în principiu recursurile declarate de recurentul-reclamant A. și de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1098 A din 18 iunie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și a fost acordat termen pentru soluționarea acestora, cu citarea părților. Reclamantul A. a formulat recurs și împotriva deciziei civile nr. 1781 A din 5 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, care a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub număr de dosar x/2022 În argumentarea recursului, reclamantul A. a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și admiterea cererii de completare a deciziei civile nr. 1098 A din 18 iunie 2021, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, deoarece instanța de apel a omis să se pronunțe asupra capătului nr. 4 din cererea de chemare în judecată. Recurentul-reclamant a susținut că, în speță, cu toate că instanța a respins apelul pe care l-a formulat, în cuprinsul hotărârii nu se regăsește o minimă motivare cu privire la capătul de cerere nr. x prin care a solicitat obligarea intimatei-pârâte la emiterea graficului de rambursare conform cuantumului dobânzii de 1,2%pe an, după primul an, în cazul contractului de credit nr. x/01.10.2007. Prin urmare, arată că a formulat cerere de completare, care a fost respinsă de către Curtea de Apel București prin decizia nr. 1781A/05.11.2021, hotărâre pe care o consideră nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, soluția fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de procedură. Susține că din coroborarea dispozițiilor prevăzute de art. 470 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., art. 477 și art. 482 C. proc. civ., din același cod, rezultă că o sintagmă în cuprinsul dispozitivului hotărârii a cărei completare s-a solicitat în sensul "Menține în rest dispozițiile sentinței apelate" nu este în măsură să acopere lipsa pronunțării asupra motivelor indicate punctual prin cererea de apel, motive care vizează capetele de cerere ce au fost soluționate prin hotărârea apelată. Prin apelul formulat, a susținut recurentul, a criticat soluția instanței de fond în ceea ce privește dezlegarea capătului nr. 4 din cererea de chemare în judecată, și cu toate acestea instanța de apel nu a realizat o minimă motivare și referire la acesta, mai ales că formularea lui era subsidiară capătului de cerere nr. x în modalitatea în care au fost redactate petitele cererii de chemare în judecată. Obligativitatea motivării hotărârii judecătorești reprezintă o condiție a procesului echitabil, exigență prevăzută atât de Constituția României la art. 21 alin. (3), cât și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului la art. 6 paragraf 1, în cauza Albina c României, instanța europeană subliniind importanța motivării unei hotărâri judecătorești, motivare care presupune analizarea reală a problemelor care i-au fost supuse. Omisiunea instanței de apel de a cerceta și de a soluționa, în mod efectiv, prin considerentele hotărârii atacate aceste două capete de cerere, nesocotește dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind încălcat dreptul recurentului-reclamant la un proces echitabil, întrucât nu poate exercita calea extraordinară de atac, recursul. Prin nepronunțarea asupra acestui capăt de cerere hotărârea este nelegală deoarece prin admiterea capătului de cerere nr. x prin care instanța a obligat-o pe intimata-pârâtă să înceteze să mai perceapă un procent de dobândă de 3,5%, emiterea unui grafic de rambursare devine obligatorie, deoarece numai în acest fel se poate verifica executarea și îndeplinirea obligației de către intimata-pârâtă. Or, lipsa de motivare a hotărârii instanței de apel atrage încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului dar și a dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. În speță, instanța de apel nu a efectuat o minimă motivare cu privire la capătul nr. 4 din cererea de chemare în judecată, iar pronunțarea asupra unui capăt de cerere ce nu s-a cerut nu poate constitui temei pentru respingerea unui capăt de cerere neanalizat. În ceea ce privește argumentul instanței prin care i-a fost respinsă cererea de completare în considerarea faptului că respingerea capătului de cerere nr. x ar fi implicită și ar rezulta din respingerea capătului de cerere nr. x, în opinia recurentului, această motivare este de natură să încalce principiul disponibilității procesului civil, deoarece a formulat un capăt de cerere separat și subsecvent capătului de cerere nr. x și nu capătului de cerere nr. 1. A mai susținut recurentul că nu se poate efectua o motivare implicită în cazul în care capetele de cerere au fost formulate diferit și în considerarea unor alte aspecte și argumente. Instanța de apel nu s-a pronunțat sub aspectul caracterului subsidiar al capătului de cerere nr. x ca fiind dependent de capătul de cerere nr. x, cu atât mai mult cu cât recurentul a formulat capătul de cerere nr. x în subsidiar capătului de cerere nr. x și nu capătului de cerere nr. 1. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., iar prin încheierea din 22 iunie 2022 a fost încuviințat în unanimitate raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Prin încheierea din 21 septembrie 2022 a fost admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1781 A din 5 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și a fost acordat termen pentru soluționarea acestuia, cu citarea părților. Prin încheierea din 19 octombrie 2022 pronunțată de Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul x/2022, în temeiul art. 139 C. proc. civ. s-a dispus conexarea dosarului nr. x/2022 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la dosarul nr. x/2018 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, având în vedere că cele două dosare se află în aceeași etapă procesuală, au aceleași părți, iar între cauzele lor există o strânsă legătură. La 14 noiembrie 2022, recurentul-reclamant A. a depus cerere de renunțare la judecata cererii de chemare în judecată în temeiul art. 406 alin. (5) C. proc. civ., iar, la 24 noiembrie 2022, recurenta-pârâtă B. S.A. a depus cerere de renunțare la recurs și a învederat instanței că este de acord cu cererea formulată de recurentul-reclamant. Analizând actele și lucrările dosarului, la termenul din 7 decembrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat următoarele: La 14 noiembrie 2022, recurentul-reclamant A. a depus cerere de renunțare la judecata cererii de chemare în judecată în temeiul art. 406 alin. (5) C. proc. civ. La 24 noiembrie 2022, recurenta-pârâtă B. S.A. a depus cerere de renunțare la recurs și a învederat instanței că este de acord cu cererea de renunțare la judecată formulată de recurentul-reclamant în dosarele conexate x/2018 și y/2022 Conform art. 406 alin. (1) C. proc. civ., reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în ședință de judecată, fie prin cerere scrisă, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, cererea se face personal sau prin mandatar cu procură specială. Manifestarea de voință, în sensul de a se renunța la judecată reprezintă o desistare, un act de dispoziție al părții, care nu este supus cenzurii Înaltei Curți, conform principiului disponibilității care guvernează procesul civil. Totodată, de vreme ce renunțarea la judecată în căile de atac va fi făcută, evident, după primul termen la care părțile au fost legal citate în prima instanță, în toate cazurile renunțarea va fi condiționată de acordul pârâtului. În speță, manifestarea de voință a recurentului, în sensul de a se renunța la judecata cererii de chemare în judecată reprezintă o desistare, un act de dispoziție al părții, care nu este supus cenzurii Înaltei Curți, conform principiului disponibilității care guvernează procesul civil, instituit de prevederile art. 9 C. proc. civ. Așa fiind, constatând că recurentul-reclamant a declarat expres că renunță la judecata cererii de chemare în judecată, având în vedere și acordul intimatei-pârâte, conform art. 406 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu se mai impune examinarea motivelor de recurs și, în temeiul art. 406 alin. (5) C. proc. civ., va admite recursurile declarate de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1098 A din 18 iunie 2021 și a deciziei civile nr. 1781 A din 5 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă; va anula decizia civilă nr. 1098 A din 18 iunie 2021 și decizia civilă nr. 1781 A din 5 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă; va anula sentința civilă nr. 3178 din 31 octombrie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018 și va lua act de renunțarea la judecata acțiunii formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. Potrivit art. 406 C. proc. civ., reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în ședință de judecată, fie prin cerere scrisă. În cauza de față, manifestarea de voință a recurentei-pârâte în sensul de a renunța la judecata cererii de recurs formulată împotriva deciziei civile nr. 1098 A din 18 iunie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, reprezintă o desistare, un act de dispoziție al părților, care nu este supus cenzurii instanței, conform principiului disponibilității care guvernează procesul civil. În consecință, având în vedere cererea formulată de către recurenta-pârâtă, se apreciază îndeplinite cerințele prevăzute de art. 406 C. proc. civ., privind renunțarea la judecată, motiv pentru care, în raport de textul legal evocat, cu respectarea principiului disponibilității părților în procesul civil, Înalta Curte de Casație și Justiție va lua act de renunțare la judecata recursului declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1098 A din 18 iunie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.