ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2307/2022

Ședința publică din data de 8 noiembrie 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 19 decembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat, prin raportare la decizia civilă nr. 2123 din 20 octombrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă în dosarul nr. x/2010, în care a avut calitatea de reclamantă:

- să se constate că, prin nulitatea absolută parțială a clauzei privind dobânda, în partea privind dobânda de referință variabilă și aducerea la îndeplinire a obligației de modificare a clauzei declarate nule pe baza unei negocieri între părți, finalizată fără consens din culpa exclusivă a pârâtei, în cazul contractelor de credit nr. x/29.04.2008 și nr. x/29.04.2008, cuantumul dobânzii este de 1,20% pe an, după primul an, respectiv 3,00% pe an pe întreaga perioadă de creditare;

- să fie obligată pârâta la restituirea integrală a sumelor încasate necuvenit cu titlu de dobândă, care nu au fost restituite prin decizia Înaltei Curți, sume care au devenit certe și lichide, reprezentând clauza privind dobânda de referință variabilă, clauză constatată ca având caracter abuziv și declarată nulă absolut, în cazul ambelor contracte de credit;

- să fie obligată pârâta la încetarea perceperii cuantumului dobânzii de 3,5% pe an stabilit abuziv în data de 2 august 2016 și, în urma încetării, la emiterea noului grafic de rambursare conform cuantumului dobânzii de 1,20% pe an, după primul an, în cazul contractului de credit nr. x/29.04.2008;

- să fie obligată pârâta la restituirea integrală a sumelor încasate necuvenit cu titlu de dobândă începând cu data de 2 august 2016, reprezentând diferența dintre cuantumul dobânzii perceput abuziv și cuantumul dobânzii de 1,20% pe an, după primul an, în cazul contractului de credit nr. x/29.04.2008;

- să fie obligată pârâta la plata dobânzii legale, de la data perceperii fiecărei sume lunare și până la data restituirii efective, aferentă sumelor încasate necuvenit: cu titlu de dobândă, reprezentând dobânda de referință variabilă, clauză constatată ca având caracter abuziv și declarată nulă absolut, în cazul ambelor contracte de credit; cu titlu de dobândă, reprezentând diferența dintre cuantumul dobânzii perceput abuziv începând cu data de 2 august 2016 și cuantumul dobânzii de 1,20% pe an, după primul an, în cazul contractului de credit nr. x/29.04.2008; cu titlu de comision de administrare, în cazul ambelor contracte de credit; cu titlu de comision de urmărire riscuri, în cazul contractului de credit nr. x/29.04.2008;

- să fie obligată pârâta la actualizarea cu rata inflației, de la data perceperii fiecărei sume lunare și până la data restituirii efective, aferentă sumelor încasate necuvenit: cu titlu de dobândă, reprezentând dobânda de referință variabilă, clauză constatată ca având caracter abuziv și declarată nulă absolut, în cazul ambelor contracte de credit; cu titlu de dobândă, reprezentând diferența dintre cuantumul dobânzii perceput abuziv începând cu data de 2 august 2016 și cuantumul dobânzii de 1,20% pe an, după primul an, în cazul contractului de credit nr. x/29.04.2008; cu titlu de comision de administrare, în cazul ambelor contracte de credit; cu titlu de comision de urmărire riscuri, în cazul contractului de credit nr. x/29.04.2008;

- să fie obligată pârâta la plata de despăgubiri în valoare de 250.000 RON pentru prejudiciile morale cauzate reclamantei de faptele ilicite;

- să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 102 din Legea nr. 71/2011, art. 969, 970, 992, 993, 994, 998, 999, 1084 și 1092 din C. civ. de la 1864, art. 194, 451 și 453 din C. proc. civ., Legea nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, Legea nr. 296/2004, Legea nr. 363/2007, O.U.G. nr. 50/2010, O.G. nr. 9/2000, O.G. nr. 13/2011, Directiva 93/13/CEE, hotărârile C.J.U.E. în cauzele conexate C-154/15, C-307/15 și C-308/15, C-453/10 și C-397/11.

Prin sentința civilă nr. 1061 din 22 aprilie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta să plătească reclamantei: dobânda legală prevăzută de art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000 și, începând cu data de 01.09.2011, dobânda penalizatoare prevăzută de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, calculată asupra sumelor încasate cu titlu de comision de administrare, stipulat în contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/29.04.2008 și în contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/29.04.2008 și cu titlu de comision de urmărire riscuri, stipulat în contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x/29.04.2008, de la data încasării și până la data restituirii comisioanelor, precum și suma rezultată ca urmare a actualizării cu rata inflației a sumelor încasate cu titlu de comision de administrare și comision de urmărire riscuri, pentru perioada cuprinsă între data fiecărei plăți și data restituirii efective a debitului.

A respins în rest cererea ca neîntemeiată și a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, redus de la suma de 11.332,85 RON.

Împotriva sentinței primei instanțe, reclamanta a declarat apel principal, iar pârâta a formulat apel incident.

Prin decizia civilă nr. 1456A din 2 noiembrie 2020, Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de ambele părți împotriva sentinței civile nr. 1061 din 22 aprilie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Împotriva deciziei instanței de apel, reclamanta A. a declarat recurs, prin care a solicitat casarea deciziei recurate în privința capetelor de cerere nr. x, 2, 3, 4, 5.1, 5.2, 6.1, 6.2, 7, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, având în vedere faptul că instanța de apel a pronunțat o decizie nelegală, prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ.

I. Cu referire la capătul de cerere nr. x, recurenta a arătat, sub un prim aspect, faptul că părțile au finalizat negocierea în data de 13 martie 2016.

În continuare, recurenta susține că, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, motiv de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Detaliind, recurenta afirmă că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității prin aceea că, deși a fost învestită să constate finalizarea negocierii între părți, instanța de apel a omis să se pronunțe asupra acestui aspect.

Totodată, recurenta susține că instanța de apel a încălcat și principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, omițând să pună în discuție contradictorie stabilirea momentului la care părțile au finalizat negocierea.

În acest sens, arată că, potrivit obligației cuprinse în titlul executoriu (decizia civilă nr. 2123/20.10.2015), negocierea între părți se consideră finalizată în momentul în care recurenta-reclamantă comunică intimatei-pârâte acceptul sau refuzul ofertei finale de dobândă fixă, făcută în data de 23 februarie 2016.

În altă ordine de idei, recurenta susține incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenta arată că, deși a fost administrată proba constând în refuzul recurentei-reclamante față de oferta finală de dobândă fixă, comunicat intimatei-pârâte în data de 13 martie 2016, instanța de apel nu a analizat această probă, hotărârea rămânând nemotivată sub aspectul momentului la care părțile au finalizat negocierea.

În acest sens, afirmă că, la fila x ultimul paragraf din decizia civilă nr. 4945/12.12.2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016, având ca obiect contestație la executarea silită colectivă, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a stabilit că obligația ce-i incumba intimatei-pârâte, ca urmare a admiterii petitului subsidiar nr. 4 din decizia civilă nr. 2123/20.10.2015, devine exigibilă doar la îndeplinirea primei obligații, de renegociere între părți a modului de determinare a dobânzii.

Prin urmare, în opinia recurentei, data de 13 martie 2016 este importantă în economia dosarului, întrucât, în prezenta cauză, instanța de judecată a fost învestită prin capătul de cerere nr. x să analizeze cum a adus intimata-pârâtă la îndeplinire obligația ce-i incumbă ca urmare a admiterii petitului subsidiar nr. 4.

Totodată, arată că, prin constatarea de către instanță a finalizării negocierii între părți fără consens, se naște dreptul material la restituirea dobânzii potrivit clauzei declarate nulă, cererea de chemare în judecată nemaiputând fi respinsă ca formulată prematur.

Tot cu referire la capătul de cerere nr. x, recurenta mai aduce în atenție și motivele pentru care recurenta-reclamantă a refuzat modificarea clauzei. În accepțiunea recurentei, motivele rezidă în culpa exclusivă a intimatei-pârâte în negociere, care nu a respectat cadrul legal trasat de Înalta Curte.

În continuare, recurenta susține că, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, motiv de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În susținerea acestui motiv de casare, recurenta arată că instanța de apel a încălcat și principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului prin aceea că a omis să pună în discuție contradictorie ce înseamnă, în opinia părților, "mod de determinare a dobânzii", care au fost ofertele și concesiile făcute, dacă recurenta-reclamantă a avut posibilitatea să negocieze real și efectiv modificarea clauzei, dacă au mai avut loc întâlniri separate ulterioare negocierii din data de 23 februarie 2016 și dacă da, la ce rezultate s-a ajuns. De asemenea, mai susține că instanța a omis să pună în discuție care au fost motivele în temeiul cărora recurenta-reclamantă a refuzat oferta finală de dobândă fixă, pentru a analiza comportamentul neonest al intimatei-pârâte și a stabili culpa sa în negociere, în condițiile în care a fost învestită prin cererea de chemare în judecată.

În altă ordine de idei, recurenta susține incidența motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arătând că instanța de apel nu a lămurit pe deplin situația de fapt sau cel puțin aceasta nu reiese din cuprinsul considerentelor care au stat la baza pronunțării deciziei și nu a studiat piesele esențiale ale dosarului, probatoriul administrat în cauză, reluate amplu în cererea de apel, omițând, practic, să răspundă argumentelor pertinente ale recurentei-reclamante, susceptibile să influențeze soluția litigiului.

În altă ordine de idei, arată că, prin cererea reconvențională respinsă ca neîntemeiată în dosarul nr. x/2010, intimata-pârâtă a solicitat înlocuirea clauzei privind dobânda variabilă cu o nouă formulă de calcul în funcție de EURIBOR. Așadar, arată că, propuneri în cadrul negocierilor precum (EURIBOR + Procentele Fixe Inițiale) sau (EURIBOR + Alte Procente Fixe) erau perfect posibile.

În continuare, recurenta prezintă modul în care părțile au înțeles să pună în aplicare decizia Înaltei Curți referitoare la modificarea clauzei declarate nulă pe baza unei negocieri reale și efective, pentru a menține caracterul variabil al clauzei privind dobânda, astfel cum au cerut în dosarul nr. x/2010.

Față de cele prezentate, recurenta susține că, în baza rolului activ în aflarea adevărului, instanța de apel trebuia să își pună întrebarea firească dacă oferta finală a intimatei-pârâte din data de 23 februarie 2016 reprezintă un mod de determinare a dobânzii sau nu.

Totodată, solicită instanței să constate că, prin propunerea făcută intimatei-pârâte, a rămas consecventă cererii din dosarul nr. x/2010, care a făcut obiectul petitului nr. 3.1 respins, în baza căreia Înalta Curte a dispus în sarcina intimatului-pârât obligația de negociere reală și efectivă a clauzei privind dobânda, a respectat înțelegerea inițială de la momentul încheierii contractelor, ca dobânda contractuală să fie variabilă după primul an, respectiv din prima lună, că nu a încălcat dreptul recunoscut intimatei-pârâte de a percepe o dobândă care să cuprindă și o componentă variabilă.

Față de cele mai sus arătate, recurenta susține că instanța de apel nu a analizat și motivat dacă recurenta-reclamantă a avut posibilitatea reală de a discuta modificarea clauzei, de a o negocia efectiv și de a o accepta în cunoștință de cauză și în acord cu propriul interes, dacă ofertele finale ale intimatei-pârâte de dobândă fixă pot fi considerate un "mod de determinare a dobânzii", respectiv, dacă acestea cuprind și o componentă variabilă.

Totodată, mai arată că instanța de apel nu a fost interesată să analizeze de ce recurenta-reclamantă a refuzat oferta finală de dobândă fixă, care ar fi pus capăt prezentului litigiu, constatând astfel concesiile economice excesiv de mari, inacceptabile, ce i-au fost cerute și comportamentul neonest al intimatei-pârâte, care a impus un act adițional preformulat și a solicitat nelegal sume de bani sub pretextul scăderii soldului creditului.

În continuare, recurenta prezintă, sub formă de tabel, concesiile făcute de părți în situația în care recurenta-reclamantă ar fi acceptat oferta finală de dobândă fixă a intimatei-pârâte și, comparând cele două coloane din tabelul prezentat, recurenta susține că, în baza rolului său activ în aflarea adevărului, instanța de apel ar fi trebuit să se întrebe care au fost concesiile reale și efective făcute de intimata-pârâtă.

Recurenta consideră că prima concesie este favorabilă intimatei-pârâte și reprezintă înlocuirea clauzei privind dobânda variabilă, anulată parțial prin decizia Înaltei Curți, cu o nouă clauză privind dobânda fixă, în fapt o majorare de până la 3 ori a marjei de profit inițiale stabilită în contracte pentru o perioadă de 29 ani, respectiv 10 ani. Cu referire la cea de-a doua concesie, recurenta afirmă că aceasta nu reprezintă o concesie propriu-zisă, întrucât, prin restituirea imediată a sumelor încasate necuvenit cu titlu de dobândă, intimata-pârâtă evită pierderi deloc neglijabile cauzate de un nou proces.

Un alt aspect important, de care recurenta susține că judecătorii fondului nu au ținut seamă în prezenta cauză, este acela că, prin propunerile făcute de dobândă fixă, intimata-pârâtă a renunțat de bunăvoie la dreptul recunoscut de recurenta-reclamantă acesteia de a percepe o dobândă care să cuprindă și o componentă variabilă, stabilirea mecanismului de determinare a dobânzii variabile prin negociere între părți fiind practic imposibilă.

Mai arată că, deși, la prima vedere, o dobândă fixă în cuantum de 3,5% pe an, respectiv 5% pe an, ar putea fi considerată acceptabilă, concesiile economice excesiv de mari cerute de intimata-pârâtă, în valoare de 133.682,22 RON, au stat la baza refuzului, și nu faptul că aceasta nu a respectat obligația ce-i incumbă conform titlului executoriu de a negocia real și efectiv cu recurenta-reclamantă o dobândă care să cuprindă și o componentă variabilă.

Totodată, arată că, prin răspunsul din 18 octombrie 2019, dat la solicitarea de comunicare a sumelor ce urmau a fi restituie, în situația în care recurenta-reclamantă ar fi acceptat oferta finală de dobândă fixă, intimata-pârâtă a solicitat, în plus față de cele menționate anterior, 5.480,00 Euro (25568,58 RON), aproximativ 25% din sumele restituite cu titlu de dobândă, sub pretextul reducerii soldului creditului, în condițiile în care nu emitea și un nou grafic de rambursare care să reeșaloneze soldul din a 12-a lună și astfel să rezulte diferența solicitată. În fapt, susține că graficul de rambursare rămânea în continuare cel emis la data de 2 august 2016, raportat la soldul lunii precedente, astfel încât, această reducere de sold impusă de intimata-pârâtă nu reprezenta altceva decât o plată nedatorată făcută cu rea-credință.

În cele ce urmează, recurenta susține că au fost ignorate complet argumente importante, care rezultă și din probatoriul administrat în cauză, astfel încât, în opinia sa, hotărârea pronunțată are la bază un probatoriu incomplet.

Astfel, arată că, din prima pagină a minutei din 15 februarie 2016 reiese că intimata-pârâtă a negociat în afara cadrului legal trasat de Înalta Curte, iar din apărările sale reiese că nu a intenționat niciun moment să negocieze o dobândă care să cuprindă și o componentă variabilă. Mai arată că oferta finală de dobândă fixă în cuantum de 3,5% pe an, respectiv 5% pe an, nu a ținut cont de valoarea procentelor fixe inițiale stabile în contracte, cuprinse între 0 și 4,5 p.p., intimata-pârâtă favorizând în mod evident o parte dintre consumatori. Totodată, afirmă că negocierea s-a desfășurat în condițiile în care, ulterior pronunțării deciziei Înaltei Curți, intimata-pârâtă a continuat să perceapă clauza privind dobânda de referință variabilă timp de 10 luni, clauză declarată nulă absolut, peste jumătate dintre consumatori fiind nevoiți să accepte oferta și să renunțe la drepturi, din cauza ratelor lunare împovărătoare.

Mai arată că, deși în cadrul întâlnirilor din 15 și 23 februarie 2016, reprezentanții intimatei-pârâte au reiterat deschiderea către orice alte propuneri care ar putea veni din partea consumatorilor și găsirea de soluții pentru fiecare caz în parte, intimata-pârâtă a respins ulterior negocierea individuală cu recurenta-reclamantă timp de aproape 3 ani, până la momentul formulării prezentei acțiuni, motivând că oferta de dobânda fixă făcută în data de 23 februarie 2016 rămâne fermă și finală.

În final, recurenta conchide în sensul că toate aceste aspecte esențiale în economia dosarului, neanalizate de judecătorii fondului, au evidențiat reaua-credință și abuzul de poziție dominantă al intimatei-pârâtei, care a pus recurenta-reclamantă într-o situație de inferioritate.

În altă ordine de idei, recurenta susține că, la fila x paragraf 5, hotărârea pronunțată de instanța de apel cuprinde motive străine de natura cauzei.

Recurenta susține că instanța de apel a considerat că intimata-pârâtă și-a îndeplinit obligația cu bună-credință, oferta finală de dobândă fixă fiind reală și rezonabilă, mult inferioară celei din primul an, dar pe care nu a pus-o în discuția contradictorie a părților, pentru a stabili dacă această dobândă fixă reprezintă sau nu un mod de determinare a dobânzii variabile și nici nu a analizat cuantumul real al ofertei, raportat la valoarea totală a concesiilor economice cerute.

În acest sens, arată că o situație similară s-a petrecut în dosarul nr. x/2010 când, în primul ciclu procesual, instanța de apel a considerat că reclamanții au negociat clauza privind dobânda, pe motiv că partea procentuală fixă avea un cuantum diferit de la un contract la altul, cuprins între 0 și 4 p.p.

În continuare, recurenta face trimitere la clauza contractuală de dobândă din contractul de credit nr. x/29.04.2008, și arată că nivelul cunoscut al dobânzii la data încheierii contractului era de 6,2% pe an, fiind acceptat doar pe perioada primului an, nu și ulterior, când nivelul dobânzii este dat de clauza privind dobânda variabilă, care, prin decizia Înaltei Curți și ca urmare a finalizării negocierii între părți, fără consens, este formată doar din clauza privind dobânda exprimată în procente fixe în cuantum de 1,20%.

Totodată, arată că evaluarea instanței de apel relevă fără echivoc o intervenție nelegală în contract, atât prin faptul că, în opinia instanței, nu mai există clauza privind dobânda după primul an, ca urmare a finalizării negocierii fără consens, cât și prin raportarea nivelului acestei clauze la nivelul clauzei privind dobânda din primul an.

În continuare, recurenta arată că, în privința celuilalt contract de credit (nr. x), solicită instanței să constate că nivelul dobânzii de 11,9% pe an este rezultatul adunării clauzei privind dobânda de referință variabilă, în cuantum de 8,90% la momentul încheierii contractului și clauza privind dobânda exprimată în procente fixe în cuantum de 3,00%.

Consideră că, în condițiile în care, prin decizia Înaltei Curți a fost constatat caracterul abuziv al clauzei privind dobânda de referință variabilă și nulitatea absolută a clauzei, evaluarea instanței de apel a avut drept temei un nivel al dobânzii obținut nelegal.

Mai arată că, în fața instanței de fond, intimata-pârâtă a afirmat că o nouă clauză privind dobânda fixă în cuantum de 3,5% pe an este mult mai avantajoasă pentru consumator decât dacă s-ar aplica, "cum ar fi firesc", dobânda fixă din primul an în cuantum de 6,2%. Afirmând că, în mod evident, intimata-pârâtă se află într-o gravă eroare de apreciere, recurenta susține că dobânda fixă din primul an de contract, în cuantum de 6,2%, reprezintă, fără echivoc, suma dintre indicele EURIBOR 6M la momentul încheierii contractului (4,928%) și procentele fixe inițiale (1,20 p.p).

Prin urmare, recurenta consideră că o evaluare obiectivă a cuantumului dobânzii "avantajos pentru consumator" se impunea a fi făcută prin raportare la valoarea indicelui de referință al monedei creditului la momentul ofertei finale în 23 februarie 2016. Mai arată că, însumând indicele EURIBOR 6M (0,13%) și procentul fix (1,20 p.p.), rezultă un nivel al dobânzii de 1,07%. Comparând cele două valori 3,5%, respectiv, 1,07% pe an, recurenta constată că, de fapt, se află în fața unei oferte de majorare a marjei de profit inițiale pentru o perioadă de 29 ani, fără alte concesii reale făcute recurentei-reclamante, dar mascată sub forma unui gest de bunăvoință – "dobânda oferită este la jumătatea dobânzii din primul an".

Mai arată că, dacă în cauză s-ar fi dispus efectuarea unei expertize contabile, care să stabilească cuantumul real al dobânzii fixe propuse de intimata-pârâtă, raportată la concesiile cerute prin actul adițional preformulat și prin reducerea de sold, s-ar fi constatat cel mai probabil că acest cuantum ar fi fost de aproximativ 9% pe an.

Mai arată că, în condițiile în care contractele de credit deduse judecății în dosarul nr. x/2010 au fost constatate ca fiind preformulate, intimata-pârâtă refuză să își asume consecințele faptelor sale ilicite și că a stabilit unilateral cuantumul clauzei privind dobânda exprimată în procente fixe, în urma analizei bonității împrumutaților.

În condițiile în care intimata-pârâtă a fost obligată de Înalta Curte să negocieze cu recurenta-reclamantă o clauză privind dobânda care să cuprindă și o componentă variabilă, analizarea celor 3 propuneri făcute de dobândă fixă conducea la o altă soluție decât cea pronunțată de instanța de apel. În fapt, consideră că intimata-pârâtă nu a respectat cadrul negocierii stabilit prin decizia civilă nr. 2123/20.10.2015.

Sub un alt aspect, recurenta învederează că, după finalizarea negocierii între părți fără consens, contractele de credit nu au rămas fără clauza privind dobânda.

Față de aspectul mai sus arătat, recurenta susține că, prin hotărârea dată, instanța a încălcat principiul disponibilității, motiv de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, arată că, deși obiectul cererii a fost clarificat de recurenta-reclamantă în fața primei instanțe ca fiind o acțiune în constatare, judecătorii fondului au considerat că au fost învestiți cu o acțiune în constituirea de drepturi. Recurenta afirmă că, în mod evident, este o diferență majoră între stabilirea unei noi clauze privind dobânda fixă, prin intervenția judecătorului în contracte și o acțiune în constatarea nivelului dobânzii rezultat din clauza anulată parțial prin decizia Înaltei Curți, ulterioară finalizării negocierii între părți fără consens.

Totodată, contrar aprecierilor instanței de apel, recurenta susține că aceasta nu a fost învestită cu o cerere de constatare a nulității absolute parțiale a clauzei privind dobânda variabilă, care a fost deja stabilită cu putere de lucru judecat prin decizia civilă nr. 2123/20.10.2015, ci cu o cerere prin care reclamanta urmărea să se constate rămânerea clauzei în forma modificată de prevederile Legii nr. 193/2000 în dosarul nr. x/2010 și a perioadei în care aceasta opera, după finalizarea negocierii între părți fără consens, cerere nesoluționată definitiv în niciun alt dosar.

Prin urmare, consideră că greșita calificare a cererii de chemare în judecată constituie și o încălcare a principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului.

În cele din urmă, reiterează faptul că, în prezenta cauză, instanța de judecată nu a fost învestită nici să modifice clauza, nici să o interpreteze în sensul ce poate avea un efect, potrivit dispozițiilor art. 978 C. civ. din 1864, nici să o interpreteze în favoarea celui care se obligă, potrivit dispozițiilor art. 983 C. civ. din 1864, întrucât, în opinia recurentei, clauza privind dobânda nu este îndoielnică, ci clară și precisă. Mai arată că aceasta a fost anulată parțial, iar, în interiorul său, continuă să își producă efectele clauza privind dobânda exprimată în procente fixe în cuantum de 1,20%, respectiv, de 3,00%.

În altă ordine de idei, recurenta susține incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și arată că, atunci când termenii contractului sunt clari și preciși, susceptibili de un singur înțeles, facultatea de apreciere suverană a instanțelor de fond încetează. Cu alte cuvinte, instanțele nu pot, sub pretextul interpretării, să denatureze înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al clauzelor clare și precise.

În concret, recurenta susține că, în prezenta cauză, judecătorii fondului nu au ținut seama de aceste reguli și au respins cererea de constatare a nivelului dobânzii rezultat din clauza anulată parțial în dosarul nr. x/2010, după finalizarea negocierii între părți fără consens, pe motiv că Înalta Curte nu a validat nivelul dobânzii contractuale la nivelul clauzei privind dobânda exprimată în procente fixe în cuantum de 1,20%, respectiv 3,00%. Arată, însă, că acest aspect nu a fost contestat de recurenta-reclamantă.

Recurenta susține că nivelul rezultat din clauza anulată parțial începând cu data de 20 octombrie 2015, data la care a fost pronunțată decizia civilă nr. 2123 în dosarul nr. x/2010, era unul provizoriu, câtă vreme părțile nu au finalizat negocierea modului de determinare a dobânzii.

În acest sens, arată că instanța de apel a pierdut din vedere un aspect important al cauzei, și anume faptul că, prin decizia Înaltei Curți, s-a dispus o nulitate absolută parțială a clauzei privind dobânda variabilă, contractele de credit fiind salvgardate de la reziliere.

Astfel, recurenta afirmă că, în condițiile în care Înalta Curte a stabilit cu putere de lucru judecat consecințele nulității, contractele nu au rămas fără clauză, însă, odată constatată finalizarea negocierii între părți, nivelul rezultat din clauză nu mai poate fi considerat unul provizoriu, devenind aplicabil începând cu al doilea an, în cazul contractului nr. x/29.04.2008, respectiv din prima lună, în cazul contractului nr. x/29.04.2008, astfel încât, atât părțile contractante, cât și judecătorii fondului sunt obligați să îl respecte. Prin urmare, recurenta apreciază că instanța de apel era obligată să asigure executarea actului juridic legal încheiat.

Mai arată că, deși cererea de chemare în judecată cu care a învestit instanța este întemeiată pe consecințele nulității absolute parțiale a clauzei stabilite cu putere de lucru judecat în dosarul nr. x/2010 și pe principiul forței obligatorii a contractului, în mod surprinzător, instanța de apel le-a ignorat, considerând că nu a fost invocat niciun temei legal pentru aplicarea unui nivel al dobânzii de 1,20% pe an, după primul an, respectiv 3,00% pe an pe întreaga perioadă de creditare.

Așadar, consideră că instanța de apel nu a luat în considerare motivele pentru care Înalta Curte a dispus negocierea reală și efectivă, deturnând scopul acesteia.

Totodată, arată că instanța de apel nu a motivat cum a ajuns la concluzia că părțile sunt obligate să stabilească prin negociere modul de determinare a dobânzii, iar în lipsa încheierii unui act adițional, contractele de credit nu mai au clauză privind dobânda. Astfel, recurenta consideră că, prin nemotivarea acestui considerent, nu sunt îndeplinite cerințele unui proces echitabil.

Printr-o altă critică, recurenta susține că, prin hotărârea dată, s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, motiv de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Detaliind, recurenta arată că, prin trimiterea la negociere, instanța de apel a considerat că părțile au fost obligate să stabilească modul de determinare a dobânzii.

Recurenta consideră că, prin această apreciere, instanța de apel a încălcat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al deciziei civile nr. 2123/20.10.2015, pronunțată în dosarul nr. x/2010, în care Înalta Curte a statuat irevocabil că intimata-pârâtă a fost obligată să negocieze real și efectiv cu recurenta-reclamantă o dobândă care să cuprindă și o componentă variabilă și să modifice clauza privind dobânda, anulată parțial, doar în baza acordului acesteia liber exprimat.

Prin urmare, recurenta susține că părțile nu au fost obligate de Înalta Curte să încheie un act adițional, câtă vreme recurenta-reclamantă este cea care hotărăște dacă se modifică sau nu clauza, ci să negocieze modul de determinare a dobânzii, propus prin petitul nr. 3.1 respins.

Consideră, așadar, că instanța de apel a creat o contradicție evidentă între considerentele deciziei civile nr. 2123/20.10.2015, în sensul în care, pe de o parte, a reținut că Înalta Curte a dat dreptul recurentei-reclamante să refuze motivat modificarea clauzei privind dobânda, însă, pe de altă parte, chiar dacă aceasta refuza modificarea, partea era obligată să încheie un act adițional, în condițiile stabilite unilateral de intimata-pârâtă.

Într-o astfel de situație, care nu rezultă din decizia civilă nr. 2123/20.10.2015, arată că negocierea între părți ar fi fost una pur formală, nicidecum una reală și efectivă.

Recurenta arată că instanța de apel a dispus nelegal încetarea consecințelor nulității absolute parțiale stabilite de Înalta Curte, întrucât considerentele deciziei relevă modificarea contractelor de credit deduse judecății în prezenta cauză, din contracte salvgardate prin decizia Înaltei Curți, având clauză privind dobânda anulată parțial prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000, în contracte fără clauză, decizia civilă nr. 2123/20.10.2015 fiind, astfel, golită de conținut. Pe cale de consecință, recurenta afirmă că intimata-pârâtă nu mai poate fi obligată să respecte principiul forței obligatorii a contractului.

În altă ordine de idei, recurenta subliniază faptul că Înalta Curte i-a dat dreptul să refuze modificarea clauzei declarate nulă, în situația în care nu are posibilitatea reală de a discuta modificarea clauzei, de a o negocia efectiv și de a o accepta în cunoștință de cauză și în acord cu propriul interes. Susține, așadar, că Înalta Curte a anticipat un eventual comportament neonest al intimatei-pârâte, astfel încât, i-a acordat dreptul să refuze motivat modificarea clauzei privind dobânda variabilă, anulată parțial, fără sancțiuni. Cu toate acestea, arată că, prin hotărârea pronunțată, instanța de apel i-a încălcat dreptul conferit, obligând-o să accepte oferta finală de dobândă fixă și toate condițiile impuse de intimata-pârâtă.

Mai susține recurenta că, prin considerentul de la fila x paragraf 7, instanța de apel a încălcat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat și a considerentelor deciziei civile nr. 4945/12.12.2017, pronunțată de Tribunalul București – secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2016, având ca obiect contestație la executarea silită. Arată că instanța de apel a făcut referire la faptul că Tribunalul a "stabilit cu putere de lucru judecat că în contracte nu rămâne cu titlu de dobândă marja fixă (de 1,2%, respectiv 3%)".

Recurenta susține că, pe lângă faptul că instanța de apel nu a arătat unde s-a stabilit acest considerent în decizia la care a făcut trimitere, din considerentele de la filele x reiese fără echivoc ceea ce a apreciat instanța de executare, respectiv că, dacă nu s-ar fi dispus în dosarul nr. x/2010 renegocierea între părți a unei clauze privind dobânda care să cuprindă și o componentă variabilă, motivele invocate în sprijinul solicitării apelanților-creditori, de emitere a graficelor de rambursare la nivelul dobânzii dat de procentele fixe, ar fi fost pertinente.

Printr-o altă critică, recurenta susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Detaliind, recurenta susține că instanța de apel a respins cererea de constatare a rămânerii clauzei privind dobânda în forma modificată de aplicarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în dosarul nr. x/2010 și a tuturor consecințelor sale, după finalizarea negocierii între părți fără consens, pe motiv că părțile nu au stabilit modul de determinare a dobânzii.

Recurenta consideră că acest considerent încalcă flagrant principiul forței obligatorii a contractului, instanța de apel denaturând, în mod evident, înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al clauzei privind dobânda, anulată parțial, prin aceea că a intervenit în contracte pentru a le modifica, împotriva voinței părților.

În acest sens, arată că, prin decizia civilă nr. 2123/20.10.2015, Înalta Curte a anulat parțial clauza privind dobânda variabilă și a stabilit, drept consecință a nulității, că, în interiorul clauzei continuă să își producă efectele clauza privind dobânda exprimată în procente fixe în cuantum de 1,20%, respectiv 3,00% .

Recurenta afirmă că acest cost, care nu reprezintă altceva decât marja de profit a intimatei-pârâte, a fost agreat de părți la încheierea contractelor, fiind clar și inteligibil.

Cu toate acestea, arată că instanța de apel a intervenit în contracte prin aceea că a dispus încetarea efectelor clauzei privind dobânda exprimată în procente fixe, recurenta-reclamantă fiind, astfel, adusă în situația de a rezilia contractul de credit nr. x/29.04.2008 aflat în derulare, deși acesta a fost salvgardat prin decizia Înaltei Curți.

Recurenta consideră, așadar, că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 970 C. civ. de la 1864. În plus, susține că, prin hotărârea pronunțată, instanța de apel a dispus neexecutarea contractelor de credit cu nivelul dobânzii rezultat din clauza anulată parțial, care este, în fapt, o consecință a impactului Legii nr. 193/2000 în contracte.

Totodată, arată că instanța de apel a considerat că recurenta-reclamantă trebuie să stabilească modul de determinare a dobânzii, ignorând complet situația de fapt pe care, de altfel, nu a lămurit-o pe deplin, în sensul că intimata-pârâtă a dovedit că nu este interesată să stabilească o dobândă care să cuprindă și o componentă variabilă, iar oferta sa finală de dobândă fixă a fost refuzată de recurenta-reclamantă, în baza dreptului ce i-a fost conferit de Înalta Curte.

Mai arată că, potrivit dispozițiilor art. 948 alin. (2) din C. civ. de la 1864, un act adițional încheiat este valid doar dacă există consimțământul valabil al părților care se obligă. Prin raportare la tabelele arătate în memoriul de recurs, recurenta susține că acest consimțământ nu poate fi realizat.

Totodată, susține că, prin decizia pronunțată, instanța de apel intervine în acordul de voință al părților, viciază consimțământul recurentei-reclamante și o constrânge, împotriva voinței sale, să modifice clauza privind dobânda, anulată parțial prin decizia Înaltei Curți.

Prin urmare, recurenta apreciază că se află și în situația unei violențe în sensul dispozițiilor art. 956 din C. civ. de la 1864, prin care instanța de apel insuflă teama recurentei-reclamante în sensul că singura modalitate prin care ar putea continua contractul, nefiind obligată să achite imediat soldul creditului în valoare de 20.500 Euro, ar fi de a accepta oferta intimatei-pârâte. Or, în această situație, recurenta consideră că, prin raportare la dispozițiile art. 953 C. civ. de la 1864, consimțământul său nu este valid.

II. Cu referire la capetele de cerere nr. x, 5.1 și 6.1, recurenta susține că, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, motiv de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, recurenta arată că, din formularea obiectului capătului de cerere nr. x, reiese fără echivoc că a solicitat restituirea integrală a sumelor încasate necuvenit în baza clauzei privind dobânda de referință variabilă, creanță certă și lichidă.

Cu toate acestea, susține că, încălcând principiul disponibilității, instanța de apel a considerat că a fost învestită să se pronunțe asupra unei cereri de obligare a intimatei-pârâte la restituirea sumelor încasate necuvenit cu titlu de dobândă, determinate ca diferență dintre dobânda achitată și dobânda stabilită prin negociere între părți.

Recurenta încheie dezvoltarea acestui motiv de casare arătând că greșita calificare a cererii de chemare în judecată constituie și o încălcare a principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului.

Printr-o altă critică, recurenta susține că, prin hotărârea dată, s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, motiv de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

În susținerea motivului de casare indicat, recurenta arată că, prin decizia civilă nr. 2123/20.10.2015, Înalta Curte a statuat că nu neagă dreptul recurentei-reclamante de a redobândi prestația executată în baza unei clauze declarată nulă, dimpotrivă, reafirmă supremația principiului restitutio in integrum.

De asemenea, recurenta susține că Înalta Curte a statuat că nivelul dobânzii depinde de înțelegerea părților, ceea ce face ca aplicarea principiului restitutio in integrum în legătură cu sumele încasate necuvenit să apară la momentul pronunțării deciziei ca prematură, reclamanții având posibilitatea formulării unei cereri cu acest obiect după modificarea clauzei privind cuantumul dobânzii.

Față de cele anterior expuse, recurenta consideră că Înalta Curte a condiționat efectul restitutoriu de aducerea la îndeplinire a celor două obligații ce-i incumbă intimatei-pârâte conform titlului executoriu, constatate prin decizia civilă nr. 757/13.04.2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2016, având ca obiect contestație la titlu.

Totodată, recurenta afirmă că nivelul dobânzii chiar depinde de înțelegerea părților. Astfel, în situația în care recurenta-reclamantă acceptă oferta intimatei-pârâte, nivelul dobânzii este dat de noua clauză privind dobânda fixă în cuantum de 3,5% pe an, respectiv 5% pe an, iar în situația în care nu acceptă oferta, nivelul dobânzii este dat de clauza privind dobânda exprimată în procente fixe în cuantum de 1,20%, după primul an, respectiv 3,00% pe an pe întreaga perioadă de creditare, prin admiterea capătului de cerere nr. x din prezenta cauză.

Cu toate acestea, arată că, încălcând efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al deciziei civile nr. 2123/20.10.2015, pronunțată în dosarul nr. x/2010, instanța de apel a considerat că restituirea sumelor încasate necuvenit, în baza unei clauze declarată nulă, nu poate fi primită câtă vreme nu există încă un acord al părților cu privire la modul de determinare a dobânzii.

Astfel, contrar considerentelor Înaltei Curți, recurenta afirmă că instanța de apel neagă dreptul recurentei-reclamante de a redobândi prestația executată în baza unei clauze declarată nulă.

În altă ordine de idei, recurenta susține că instanța de apel a ignorat și situația de fapt pe care nu a lămurit-o pe deplin, că modificarea clauzei privind cuantumul dobânzii a survenit în data de 2 august 2016, în cazul contractului de credit nr. x/29.04.2008 aflat în derulare, când intimata-pârâtă a încetat să mai perceapă clauza privind dobânda de referință variabilă.

Mai arată că, în dosarul nr. x/2010, Înalta Curte nu a analizat starea contractelor, în derulare sau rambursate, astfel încât, în opinia recurentei, instanța de apel a încălcat din nou efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al deciziei civile nr. 2123/20.10.2015, stabilind o altă condiție decât cea impusă de Înalta Curte, modificarea clauzei privind cuantumul dobânzii producându-se doar dacă părțile încheie un act adițional, inclusiv în cazul contractului de credit nr. x/29.04.2008, rambursat anticipat la data de 6 mai 2011.

Printr-o altă critică, recurenta susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a încălcat principiul forței obligatorii a contractului.

În acest sens, arată că, din motivarea hotărârii, reiese fără echivoc că instanța de apel nu a avut nicio intenție să respecte prevederile contractelor de credit, clauza privind dobânda variabilă, anulată parțial prin decizia Înaltei Curți și nemodificată prin negociere între părți, precum și cele două clauze care o formează.

Mai arată că instanța de apel a încălcat un alt principiu fundamental al dreptului, restitutio in integrum, precum și plata nedatorată cu rea-credință, consacrată de dispozițiile art. 992 și 994 din C. civ. de la 1864.

Afirmă, totodată, că principiile efectelor nulității, retroactivitatea și repunerea părților în situația anterioară au intervenit odată cu pronunțarea deciziei civile nr. 2123/20.10.2015 și, prin urmare, acestea nu încetează datorită finalizării negocierii fără consens.

Consideră că instanța de apel a stabilit nelegal o excepție de la aceste principii, arătând că, în opinia instanței, restituirea sumelor încasate necuvenit în baza clauzei privind dobânda de referință variabilă, clauză declarată nulă absolut, nu poate fi primită câtă vreme nu există un acord al părților cu privire la modul de determinare a dobânzii, restrângând, astfel, incidența textului legal.

Evocând în continuare dispozițiile art. 948 alin. (2) din C. civ. de la 1864, recurenta arată că un act adițional încheiat este valid doar dacă există consimțământul valabil al părților care se obligă, or, acest consimțământ nu poate fi realizat.

Așadar, apreciază că, prin condiționarea restituirii sumelor încasate necuvenit în baza clauzei privind dobânda de referință variabilă, instanța de apel viciază consimțământul recurentei-reclamante și o constrânge, împotriva voinței sale, să modifice clauza privind dobânda, anulată parțial prin decizia Înaltei Curți.

Prin urmare, consideră că, și în acest caz, se află în situația unei violențe în sensul dispozițiilor art. 956 din C. civ. de la 1864, prin care instanța de apel îi insuflă teama că singura modalitate prin care ar putea recupera sume de bani este de a accepta oferta intimatei-pârâte, astfel încât, prin raportare la dispozițiile art. 953 din C. civ. de la 1864, consimțământul său nu este valid.

În încheierea susținerii acestui motiv de casare, recurenta afirmă că nelegalitatea respingerii capătului de cerere nr. x este cu atât mai evidentă în cazul contractului de credit nr. x/29.04.2008, rambursat anticipat integral la data de 6 mai 2011.

Recurenta conchide prin a arăta că, ignorând finalizarea negocierii clauzei privind dobânda fără consens, nerespectând efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 2123/20.10.2015, principiile forței obligatorii a contractului și retroactivității efectelor nulității, instanța de apel nu a dispus restituirea sumelor încasate necuvenit în baza clauzei privind dobânda de referință variabilă, reținând că "părțile nu au agreat un anumit cuantum al dobânzii, în raport de care să poată fi determinată dobânda excedentară nedatorată".

III. Cu referire la capetele de cerere nr. x, 4, 5.2 și 6.2, recurenta susține că, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, motiv de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Detaliind, recurenta susține că instanța de apel a încălcat principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, prin aceea că a omis să pună în discuție contradictorie ce înseamnă, în opinia părților, după finalizarea negocierii fără consens, "modificarea contractelor ca urmare a constatării nulității absolute parțiale a clauzei privind dobânda" și să solicite intimatei-pârâte administrarea probelor hotărâtoare în dezlegarea pricinii, precum notificarea recurentei-reclamante conform legii, cu cel puțin 30 de zile înainte de intrarea în vigoare a modificării costurilor și actul adițional încheiat între părți.

Astfel, recurenta arată că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, care dă dreptul recurentei-reclamante din prezenta cauză să dispună de obiectul procesului, dar și de mijloacele procesuale acordate de lege.

Arată că obiectul cererii a fost clarificat în fața instanței de fond ca fiind în principal o acțiune în constatarea stabilirii unilaterale a nivelului dobânzii în data de 2 august 2016 la o valoare care nu rezultă din contract, fără notificare și fără încheierea unui act adițional.

Cu toate acestea, recurenta susține că judecătorii fondului au considerat că au fost învestiți cu o acțiune în constituire de drepturi.

Mai mult, afirmă că este o diferență majoră între stabilirea unei noi clauze privind dobânda fixă prin intervenția judecătorului în contract, ceea ce echivalează cu o acțiune în constituire de drepturi, și o acțiune în constatarea nivelului dobânzii achitat începând cu data de 2 august 2016, care nu rezultă din clauza anulată parțial prin decizia Înaltei Curți.

Totodată, recurenta susține că greșita calificare a cererii de chemare în judecată constituie și o încălcare a principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului.

Printr-o altă critică, recurenta invocă motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și susține că judecătorii fondului nu au lămurit pe deplin situația de fapt sau cel puțin aceasta nu reiese din cuprinsul considerentelor care au stat la baza pronunțării deciziei și nu au studiat probatoriul administrat în cauză și criticile reluate amplu în cererea de apel, omițând practic să răspundă argumentelor pertinente ale recurentei-reclamante, susceptibile să influențeze soluția litigiului.

În concret, recurenta susține că judecătorii au omis să analizeze cum a adus la îndeplinire intimata-pârâtă obligația ce-i incumba ca urmare a admiterii petitului subsidiar nr. 4 în dosarul nr. x/2010, neanalizată în dosarul nr. x/2016 având ca obiect contestație la executare silită.

De asemenea, susține că nu s-a arătat de unde rezultă nivelul dobânzii de 3,5% pe an, aplicat soldului creditului începând cu data de 2 august 2016.

Afirmând ca intimata-pârâtă nu are dreptul să perceapă un nivel al dobânzii care nu rezultă din contract, recurenta arată că singura proba care i-ar da acest drept este un act adițional încheiat între părți.

Susținând că hotărârea pronunțată se bazează pe considerente străine de natura cauzei, recurenta invocă faptul că, în cuprinsul acesteia, instanța face referire la faptul că nu s-a făcut dovada din care să rezulte că oferta intimatei-pârâte, de aplicare a nivelului dobânzii de 3,5% pe an, ar fi fost refuzată de recurenta-reclamantă, însă, în opinia recurentei, acest aspect nu are nicio relevanță sub aspectul soluționării legale și temeinice a obiectului cererii.

În privința constatării practicilor comerciale agresive, de constrângere la acceptarea ofertei finale de dobândă fixă, prin stabilirea abuzivă a nivelului dobânzii în data de 2 august 2016 și amenințarea cu rezilierea contractului în data de 29 ianuarie 2018, raportate la dispozițiile art. 8 din Legea nr. 363/2007, recurenta susține că instanța de apel nu a analizat probatoriul administrat în cauză și nu a răspuns concret argumentelor invocate în sprijinul admiterii cererii.

Totodată, învederează că toate motivele invocate în cererea de apel, raportate la legislația în materia protecției consumatorilor, au fost soluționate printr-o singură frază: "simpla înșiruire a prevederilor O.G. nr. 21/1992, Legii nr. 363/2007, Legii nr. 190/1999 și a principiului forței obligatorii a contractului nefiind aptă să dovedească temeinicia pretențiilor reclamantei, raportate exclusiv la dorința acesteia de a se stabili o dobândă contractuală de 1,2% pe an, respectiv 3% pe an".

Printr-o altă critică, recurenta susține că, prin hotărârea dată s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, motiv de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Detaliind, recurenta susține că, prin obligația stabilită ca urmare a admiterii petitului subsidiar nr. 4, Înalta Curte a obligat intimata-pârâtă să modifice contractul de credit ca urmare a constatării nulității absolute parțiale a clauzei privind dobânda și, în urma acestei modificări, să emită un nou grafic de rambursare.

Afirmând că instanța de apel a încălcat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 2123/20.10.2015, recurenta susține că, întrucât părțile au finalizat negocierea clauzei privind dobânda fără consens, aceasta rămânând în forma modificată de aplicarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în dosarul nr. x/2010, nulă absolut parțial, intimata-pârâtă avea obligația să înceteze perceperea clauzei privind dobânda de referința variabilă și să emită, în urma acestei modificări, un nou grafic de rambursare la nivelul dobânzii rezultat din clauză.

Prin urmare, arată că Înalta Curte nu a obligat intimata-pârâtă ca, în urma încetării perceperii clauzei privind dobânda de referință variabilă, să emită graficul de rambursare la un alt nivel care nu rezultă din clauză.

Printr-o altă critică, recurenta susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de casare