ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1586/2022

Ședința publică din data de 22 iunie 2022

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 02.11.2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței:

Prin sentința civilă nr. 3180/31.10.2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondate atât excepția prescripției dreptului la acțiune, cât și acțiunea și l-a obligat pe reclamant la plata către pârâtă a sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul a declarat apel principal, iar pârâta a declarat apel incident.

Prin decizia civilă nr. 1838/09.12.2020, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul reclamantului, a admis apelul incident al pârâtei și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că l-a obligat pe reclamant la plata către pârâtă, suplimentar, a sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în primă instanță; l-a obligat pe apelantul-reclamant la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 3.755,96 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Prin decizia civilă nr. 745/21.04.2021, Curtea de Apel București, secția V-a civilă a respins cererea formulată de apelantul-reclamant privind completarea dispozitivului deciziei instanței de apel.

Împotriva acestei decizii, reclamantul a declarat recurs prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În motivare, autorul recursului a relatat negocierile purtate cu intimata-reclamantă pentru stabilirea nivelului dobânzii aplicabile contractului de credit în urma pronunțării deciziei nr. 2123/20.10.2015, după care a arătat că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5-8 C. proc. civ.

În cadrul primului motiv de nelegalitate invocat, a susținut că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, învederând că deși instanța a fost învestită să constate finalizarea negocierilor între părți, a omis să se pronunțate asupra acestei solicitări.

De asemenea, recurentul-reclamant a arătat că a clarificat obiectul cererii în fața primei instanțe ca fiind o acțiune în constatare, însă instanța a apreciat că a fost învestită cu o acțiune în constituire de drepturi. Astfel, a subliniat că acțiunea în constituire de drepturi presupunea stabilirea unei noi clauze. Or, prin acțiune s-a solicitat constatarea nivelului dobânzii aplicabil în urma pronunțării deciziei nr. 2123/20.10.2015.

A mai susținut că instanța de apel a încălcat principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, deoarece nu a pus în discuția contradictorie a părților stabilirea momentului la care au fost finalizate negocierile, modul de determinare a dobânzii, ofertele și concesiile făcute, posibilitatea de negociere reală și efectivă a procentului de dobândă și nici motivele refuzului ofertei finale.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susținut că instanța de apel nu a lămurit pe deplin situația de fapt, omițând să răspundă argumentelor susceptibile să influențeze soluția pronunțată în cauză.

Astfel, a arătat că la dosar există o probă care atestă refuzul recurentului-reclamant de a accepta oferta finală privind cuantumul dobânzii fixe, refuzul fiind comunicat intimatei-pârâte la 23.03.2016. Or, neanalizarea acestei probe relevă că decizia recurată nu este motivată în privința momentului la care părțile au finalizat negocierile.

De asemenea, a învederat că nu au fost analizate criticile din apelul principal referitoare la încălcarea principiului forței obligatorii a contractului și a considerentelor deciziei nr. 2123/20.10.2015.

A mai susținut că nu au fost analizate criticile referitoare la greșita soluționare a capetelor de cerere nr. x, arătând că, după expunerea considerentelor care au vizat soluția dată primului capăt de cerere, instanța de apel a trecut la examinarea apelului incident. În acest context, a subliniat că au fost încălcate exigențele motivării impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și de art. 6.1. din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., a susținut că instanța de apel a apreciat că trimiterea părților la negociere a echivalat cu obligarea lor la stabilirea modului de determinare a dobânzii prin încheierea unui act adițional. Or, această apreciere încalcă efectul pozitiv al autorității de lucru judecat atașat deciziei nr. 2123/20.10.2015, prin care instanța supremă a statuat că intimata-pârâtă este obligată să negocieze real și efectiv cu recurentul-reclamant o dobândă care să conțină și o componentă variabilă, care va fi stabilită în baza acordului liber exprimat de părți.

A mai arătat că nesocotirea acestei decizii este evidentă din moment ce instanța supremă a recunoscut recurentului-reclamant dreptul de a refuza motivat dobânda propusă de bancă, iar instanța de apel a apreciat că obligația de încheiere a actului adițional subzistă și în cazul unui eventual refuz. Or, într-o astfel de situație, negocierea ar fi pur formală și ar avantaja-o pe intimata-pârâtă.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea art. 969-970 C. civ. din 1864, deoarece instanța de apel a încălcat principiul forței obligatorii a contractului și a denaturat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al clauzei privind dobânda variabilă, anulată parțial.

În concret, a subliniat că instanța de apel a dispus încetarea efectelor clauzei privind dobânda exprimată în procentul fix de 1,5% pe an, deși această clauză nu a fost declarată nulă.

În final, a conchis că, prin obligarea recurentului-reclamant la încheierea unui act adițional în termenii și condițiile impuse de intimata-pârâtă, au fost încălcate dispozițiile art. 948 C. civ. din 1864, care condiționează validitatea actului juridic de existența unui consimțământ liber exprimat de părți.

Intimata-pârâtă nu a depus întâmpinare la recurs.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate că pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 04.05.2022, recursul a fost admis în principiu.

Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Recurentul-reclamant susține, în esență, că deși instanța a fost învestită să constate finalizarea negocierilor între părți, a omis să se pronunțate asupra acestei solicitări.

Aceste critici se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., "obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților."

Analiza acestui text de lege relevă că obiectul și limitele procesului sunt guvernate de principiul disponibilității, fiind stabilite prin cererile și apărările părților.

Obiectul acțiunii reprezintă pretenția dedusă judecății, fiind configurată de reclamant prin cererea de chemare în judecată.

De asemenea, judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

În aplicarea acestor texte de lege, Înalta Curte constată că reclamantul a învestit instanțele de judecată cu o acțiune care cuprinde mai multe capete de cerere, însă niciunul dintre ele nu are ca obiect constatarea finalizării negocierilor între părți.

De altfel, reclamantul nu a formulat în fața primei instanțe o cerere adițională în temeiul art. 204 C. proc. civ. prin care să extindă limitele învestirii, în sensul de a solicita inclusiv constatarea finalizării negocierilor între părți.

În aceste condiții, Înalta Curte reține că instanțele de judecată nu au fost învestite cu un capăt de cerere având ca obiect constatarea finalizării negocierilor între părți.

Autorul recursului mai susține că deși a clarificat obiectul cererii în fața primei instanțe ca fiind o acțiune în constatare, instanța a apreciat că a fost învestită cu o acțiune în constituire de drepturi care presupunea stabilirea unei noi clauze convenționale.

Contrar acestei aserțiuni, Înalta Curte reține că acțiunea nu a fost calificată de instanțele devolutive ca fiind una în constituire de drepturi. Astfel, în considerentele expuse de instanțele devolutive nu există nicio apreciere a acestora din care să poată fi dedusă schimbarea obiectul acțiunii în sensul indicat de autorul recursului. Fiind respectate limitele învestirii, rezultă că nu a fost încălcat principiul disponibilității.

Recurentul-reclamant mai susține că a fost încălcat principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, în condițiile în care instanța de apel nu a pus în discuția contradictorie a părților stabilirea momentului la care au fost finalizate negocierile, modul de determinare a dobânzii, ofertele și concesiile făcute, posibilitatea de negociere reală și efectivă a procentului de dobândă și motivele refuzului ofertei finale.

Critica vizează, în realitate, încălcarea principiului contradictorialității consacrat de art. 14 C. proc. civ., întrucât autorul recursului impută instanței de apel omisiunea de a pune în discuția contradictorie a părților anumite aspecte procesuale cu caracter esențial.

Înalta Curte reține că, la termenul din 09.12.2020, s-a prezentat numai apărătorul intimatei-pârâte căruia instanța i-a acordat cuvântul asupra probelor și apelurilor declarate în cauză, astfel cum rezultă din practicaua deciziei recurate.

În acest context, recurentul-reclamant nu poate invoca cu succes omisiunea instanței de apel de a pune în discuția contradictorie a părților anumite aspecte la termenul la care acesta nu s-a prezentat, deși a fost legal citat.

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentul-reclamant susține, în esență, că nesocotirea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat atașat deciziei nr. 2123/20.10.2015 este evidentă din moment ce instanța supremă i-a recunoscut dreptul de a refuza motivat dobânda propusă de bancă, iar instanța de apel a apreciat că obligația de încheiere a actului adițional subzistă și în cazul unui eventual refuz.

Aceste critici nu se încadrează în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., care sancționează încălcarea autorității de lucru judecat, ci în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. De altfel, recurentul-reclamant nu ar justifica un interes în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., deoarece eventuala admitere a recursului pentru acest motiv ar conduce la respingerea acțiunii ca inadmisibilă, conform art. 497 teza finală C. proc. civ.

Contrar susținerilor din cererea de recurs, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a reținut că obligația de încheiere a actului adițional subzistă și în cazul unui eventual refuz al ofertei propuse de intimata-pârâtă.

În realitate, instanța de apel a reținut în partea finală a deciziei recurate următoarele:

"Instanțele de judecată nu dispun de competența stabilirii dobânzilor aplicabile în cadrul contractelor de creditare încheiate între consumatori și societățile bancare. (…) Aceasta este și ipoteza în cauza dedusă judecății pe calea prezentului demers judiciar. După constatarea nulității absolute a componentei variabile a dobânzii inserate de părțile prezentei cauze în cadrul contractului de credit nr. x/29.11.2007, părțile au renegociat noul nivel al dobânzii, acesta fiind stabilit unilateral de către intimata-apelantă B. la nivelul de 3,5% pe an, în lipsa acordului de voință manifestat de către apelantul-reclamant, acesta refuzând semnarea actului adițional conținând acest nou nivel al dobânzii anuale."

Această apreciere a instanței de apel nu încalcă efectul pozitiv al autorității de lucru judecat atașat deciziei nr. 2123/20.10.2015, prin care s-a statuat că:

"revine pârâtei obligația ca, pe baza unei negocieri reale și efective cu împrumutații și în baza acordului acestora liber exprimat, să modifice clauza declarată nulă atât sub aspectul modului de determinare a dobânzii, cât și sub aspectul momentului de la care această modificare operează și, subsecvent acestei modificări, să emită noi grafice de rambursare."

De altfel, prin decizia amintită, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a stabilit un nivel al dobânzii de 1,5%, ci a subliniat că marja fixă de 1,5 puncte procentuale nu ridică probleme din perspectiva caracterului ei abuziv. Prin îndrumările oferite, părților li s-a recomandat renegocierea dobânzii împrumutului pe baza unor criterii emancipate de parametrii inițiale care nu întruneau exigențele legale și erau nepredictibile pentru consumatori.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate.

Autorul recursului susține că decizia atacată este nemotivată în privința momentului la care părțile au finalizat negocierea, întrucât nu a fost analizată proba ce atestă refuzul său de a accepta oferta finală privind cuantumul dobânzii fixe, refuzul fiind comunicat intimatei-pârâte la 23.03.2016. Mai arată că nu au fost analizate criticile referitoare la încălcarea considerentelor deciziei nr. 2123/20.10.2015 și nici cele privitoare la greșita soluționare a capetelor de cerere nr. 2-6.

Aceste critici se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde în considerente, printre altele, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod concret examinate pretențiile și apărările lor de către instanța sesizată.

Prin raportare la aceste considerații, Înalta Curte constată că proba constând în refuzul comunicat intimatei-pârâte la 23.03.2016 este anterioară deciziei nr. 4945/12.12.2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016, prin care Tribunalul București, secția a VI-a civilă a statuat cu caracter definitiv că pârâta s-a conformat deciziei nr. 2123/20.10.2015, în sensul transmiterii de invitații la negociere și oferte individuale particularizate către toți reclamanții din dosarul nr. x/2010, o mare parte dintre consumatori ajungând la o înțelegere cu banca, ceea ce demonstrează caracterul nejustificat al refuzului de adaptare a contractelor de credit de către reclamant.

În condițiile în care instanța de apel a dat eficiență deciziei pronunțate în dosarul nr. x/2016 în virtutea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, era inutilă examinarea unei probe anterioare pronunțării acestei decizii, care viza tot chestiunea negocierilor purtate de părți cu privire la dobândă.

De asemenea, amplele referiri în considerentele deciziei recurate cu privire la modul de aplicare a deciziei nr. 2123/20.10.2015 relevă că instanța de apel a expus motivele pentru care a apreciat că au fost respectate statuările din această din urmă decizie.

Totodată, analiza criticilor referitoare la greșita soluționare a capetelor de cerere nr. x nu mai era necesară din moment ce instanța de apel a apreciat că nu dispune de competența stabilirii dobânzii contractuale față de cele statuate prin decizia nr. 2123/20.10.2015, iar modul de soluționare a acestor capete de cerere depindea de soluția dată primului capăt de cerere, între ele existând o relație de accesorialitate.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate.

Recurentul-reclamant mai susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 969-970 C. civ. din 1864, întrucât a dispus încetarea efectelor clauzei privind dobânda exprimată în procentul fix de 1,5% pe an, deși această clauză nu a fost declarată nulă.

Aceste critici se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Înalta Curte reține că, în primul an de creditare, a fost stabilită o dobândă fixă de 6,95% pe an, iar ulterior, dobânda a fost formată din dobânda de referință variabilă afișată la sediul băncii, la care se adăuga marja fixă de 1,5 puncte procentuale, conform clauzei stipulate la art. 5 din contractul de credit nr. x/29.11.2007.

Astfel, marja fixă de 1,5 puncte procentuale era o componentă a dobânzii percepute de bancă care se adăuga dobânzii de referință variabile, fiind diferită de dobânda exprimată în procente fixe aferentă primului an de creditare.

Prin decizia nr. 2123/20.10.2015, instanța supremă a constatat nulitatea absolută parțială a clauzei privind dobânda, în partea privind dobânda de referință variabilă, precum și orice altă clauză care permitea pârâtei modificarea unilaterală a cuantumului dobânzii, obligând-o pe pârâtă să modifice contractele încheiate cu reclamanții și să emită noi grafice de rambursare în urma acestei modificări. În motivarea acestei decizii s-au reținut următoarele considerente relevante:

"Pe cale de consecință, continuă să își producă efectele, în cazul contractelor care au o astfel de prevedere, clauza privind dobânda exprimată în procente fixe, iar în cazul celorlalte contracte părțile urmează a stabili dobânda prin negociere, conform considerentelor ce se vor arăta. (…) În plus, așa cum reiese din examinarea cererii de chemare în judecată precizată și din toate actele de procedură, reclamanții înșiși au recunoscut Băncii dreptul de a percepe după primul an de contract o dobândă care să cuprindă și o componentă variabilă, contestând, însă, dreptul acesteia de a determina în mod arbitrar și netransparent partea de dobândă variabilă; ca atare, nivelul dobânzii depinde de înțelegerea părților".

Astfel, considerentele evocate anterior relevă că soluția de constatare a nulității absolute a părții din clauză referitoare la dobânda de referință variabilă nu are drept consecință aplicarea marjei fixe de 1,5 puncte procentuale până la stabilirea dobânzii prin negociere. De altfel, instanța supremă nu a făcut nicio referire la marja fixă în considerentele care au fundamentat soluția dată în dosarul nr. x/2010.

În aceste condiții, susținerile referitoare la aplicarea marjei fixe de 1,5 puncte procentuale până la stabilirea dobânzii prin negociere nu pot fi primite, față de statuările din decizia nr. 2123/20.10.2015 a căror respectare se impune în virtutea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat consacrat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Autorul recursului a mai susținut că obligarea sa de către instanța de apel la încheierea unui act adițional în termenii și condițiile impuse de intimata-pârâtă s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 948 C. civ. din 1864. Această aserțiune este infirmată chiar de considerentele deciziei recurate care nu cuprind vreo statuare în sensul că recurentul-reclamant ar fi obligat să încheie un act adițional în termenii și condițiile impuse de intimata-pârâtă.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant împotriva deciziei instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1838/09.12.2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 iunie 2022.