ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2556/2021

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2021

Asupra recursurilor de față, constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2018 la 18 octombrie 2018, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate că prin nulitatea absolută parțială a clauzei privind dobânda, cu referire la dobânda de referință variabilă și aducerea la îndeplinire a obligației de modificare a clauzei declarate nulă pe baza unei negocieri între părți, finalizată fără consens din culpa exclusivă a pârâtei, în cazul contractului de credit nr. x din 4 decembrie 2007, cuantumul dobânzii este de 1,50%/an, după primul an; să o oblige pe pârâtă către reclamant la restituirea integrală a sumelor încasate necuvenit cu titlu de dobândă, care nu au fost restituite prin decizia nr. 2123 din 20 octombrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sume care au devenit certe și lichide; să o oblige pe pârâtă la încetarea perceperii dobânzii de 3,5%/an, stabilită abuziv la 2 august 2016 și să procedeze la emiterea noului grafic de rambursare conform unei dobânzi de 1,50% pe an, după primul an, în cazul contractului de credit nr. x din 4 decembrie 2007; să o oblige pe pârâtă la restituirea integrală a sumelor încasate necuvenit cu titlu de dobândă începând cu 2 august 2016, reprezentând diferența dintre cuantumul dobânzii percepute abuziv și nivelul dobânzii de 1,50% pe an, după primul an; să o oblige pe pârâtă la plata dobânzii legale, de la data perceperii fiecărei sume lunare și până la data restituirii efective, aferentă sumelor încasate necuvenit: cu titlu de dobândă, reprezentând dobânda de referință variabilă, clauză constatată ca având caracter abuziv și declarată nulă absolut, cu titlu de dobândă, reprezentând diferența dintre cuantumul dobânzii percepute abuziv începând cu 2 august 2016 și cel al dobânzii de 1,50% pe an, după primul an, respectiv cu titlu de comision de administrare; să o oblige pe pârâtă la actualizarea cu rata inflației, de la data perceperii fiecărei sume lunare și până la data restituirii efective, aferentă sumelor încasate necuvenit: cu titlu de dobândă, reprezentând dobânda de referință variabilă, clauză constatată ca având caracter abuziv și declarată nulă absolut, cu titlu de dobândă, reprezentând diferența dintre cuantumul dobânzii perceput abuziv începând cu 2 august 2016 și cel al dobânzii de 1,50% pe an, după primul an, cu titlu de comision de administrare; să o oblige pe pârâtă la plata de despăgubiri în valoare de 250.000 RON pentru prejudiciile morale cauzate reclamantului de faptele ilicite; cu cheltuieli de judecată.

La 2 noiembrie 2018, reclamantul și-a precizat cererea introductivă de instanță cu privire la modul de calcul al sumelor pretinse prin mai multe capete de cerere, iar la 17 ianuarie 2019 a precizat modul de calcul al sumei de 248.329,50 RON, aferentă primului petit al cererii de chemare în judecată.

Prin sentința civilă nr. 716 din 14 martie 2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea, astfel cum a fost precizată și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamant a dobânzii legale penalizatoare calculate de la data perceperii sumelor reprezentând comision de administrare din contractul de credit nr. x din 4 decembrie 2007 și până la data plății, sume ce urmează a fi actualizate cu rata inflației; a respins în rest acțiunea precizată ca neîntemeiată; a compensat cheltuielile de judecată, iar după compensare reclamantul a fost obligat la plata către pârâtă a sumei de 5.000 RON cu acest titlu.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel părțile, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 1966 din 22 noiembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondate apelurile. A respins cererea apelantei-pârâte privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă la 15 iunie 2020, A. a solicitat completarea deciziei civile nr. 1966 din 22 noiembrie 2019, pronunțată în același dosar, arătând în esență că din considerentele hotărârii nu rezultă că au fost analizate criticile îndreptate împotriva dispozițiilor date celui de-al treilea și al patrulea capăt de cerere.

Prin decizia civilă nr. 689 din 26 iunie 2020, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins cererea de completare a hotărârii.

Împotriva deciziilor civile nr. 1966/din 22 noiembrie 2019 și nr. 689 din 26 iunie 2020, reclamantul a declarat recursuri, iar pârâta a promovat recurs incident împotriva deciziei civile nr. 1966 din 22 noiembrie 2019.

Recursul reclamantului declarat împotriva deciziei civile nr. 1966 din 22 noiembrie 2019

În motivarea căii de atac, după prezentarea situației de fapt, recurentul A. și-a structurat motivele de recurs, criticând soluția dată fiecărui capăt de cerere.

Referitor la soluția dată primului capăt de cerere, a susținut că hotărârea instanței de apel cuprinde motive străine de natura cauzei, încalcă principiul disponibilității, dreptul la un proces echitabil, principiul forței obligatorii a contractului, critici care se încadrează în ipotezele art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Astfel, recurentul a dezvoltat pe larg aspecte legate de modalitatea în care s-au desfășurat negocierile referitoare la clauza privind dobânda variabilă, a cărei nulitate absolută parțială a fost constatată prin decizia civilă nr. 2123 din 20 octombrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, făcând o paralelă între propunerile pârâtei și consecințele nefavorabile lui, ce decurg din acestea.

A arătat recurentul că nu au existat concesii rezonabile din partea băncii care să conducă la realizarea unui acord de voință al părților.

În fapt, a susținut că intimata a propus înlocuirea clauzei cu una nouă, în care dobânda este fixă și este în cuantum de 3,5% pe an, prin ofertele ferme și finale din 15 februarie 2016 și 23 februarie 2016, oferte făcute în afara cadrului legal stabilit prin decizia civilă nr. 2123 din 20 octombrie 2015. Recurentul a precizat că la 14 martie 2016 a transmis băncii refuzul său.

Pornind de la această situație de fapt, recurentul a susținut că instanța de apel a stabilit în mod eronat culpa sa în nefinalizarea negocierii dintre părți printr-un consens, raportându-se la situația de fapt reținută în dosarul nr. x/2016 și nu la cea din prezenta cauză.

În continuare, recurentul a detaliat situația factuală, arătând în esență că a demarat executarea silită a titlului executoriu aflat în discuție, care a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 al C., iar pârâta a formulat contestație la executare, soluționată prin decizia civilă nr. 4945 din 12 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016.

În cuprinsul acestei hotărâri, a susținut recurentul, s-a statuat că instanța supremă a obligat-o mai întâi pe intimată să renegocieze modul de determinare a dobânzii în fiecare contract, conform obligației din considerentele de la fila x paragraf 3, raportat la considerentul de la fila x paragraf 5. Cealaltă obligație din dispozitivul hotărârii, de la fila x paragraf 5, la care s-a raportat executorul judecătoresc a fost apreciată ca fiind "subsecventă, exigibilă, doar la îndeplinirea primei obligații".

Astfel, doar subsecvent finalizării negocierii între părți, instanța de executare putea constata dacă intimata-pârâtă și-a îndeplinit obligația de modificare a contractelor.

A mai arătat că la fila x paragraf 3 din decizia civilă nr. 4945 din 12 decembrie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a statuat în sensul că intimata a dovedit faptul că s-a conformat deja hotărârii instanței supreme prin transmiterea de invitații la negociere și, totodată, de oferte individuale particularizate, către toți reclamanții din cadrul dosarului nr. x/2010, o parte dintre consumatori ajungând la o înțelegere cu banca, ceea ce demonstrează, o dată în plus, caracterul nejustificat al refuzului de adaptare a contractelor de credit de către apelanții din prezenta cauză.

În opinia recurentului, faptul că în dosarul nr. x/2016 s-a statuat definitiv că intimata a trimis invitații la negociere și că recurentul a refuzat la acel moment adaptarea contractului de credit este legal și temeinic, dar această chestiune nu are relevanță în speță, deoarece se are în vedere o nouă situație de fapt, raportată la negocierea între părți din 15 februarie 2016 și 23 februarie 2016 și nu la executarea silită, cum nelegal au stabilit instanțele anterioare.

Or, în dosarul nr. x/2016 instanța de executare nu a fost învestită să constate cele trei solicitări care fac obiectul primului capăt de cerere din prezenta cauză, care se raportează la o situație de fapt ulterioară demarării executării silite la 18 ianuarie 2016.

A mai arătat că scoaterea din context a frazei "o mare parte dintre consumatori ajungând la o înțelegere cu banca, ceea ce demonstrează o dată în plus, caracterul nejustificat al refuzului de adaptare a contractelor de către apelanții din prezenta cauză" relevă o încercare nereușită a instanței de apel de a stabili culpa lui în nefinalizarea negocierii între părți cu consens, folosindu-se nelegal de culpa sa reținută într-o situație de fapt, cea din contestația la executarea silită.

Drept consecință, fiind raportată la o altă situație de fapt, s-a apreciat că hotărârea pronunțată cuprinde motive străine de cauză.

Totodată, a mai afirmat recurentul-reclamant că instanța de apel a invocat într-un număr mare de paragrafe ale deciziei culpa lui, stabilită nelegal, situație în care a apreciat că toate aceste considerente cuprind motive străine de natura cauzei.

Cea de-a doua critică vizează încălcarea dreptului la un proces echitabil, deoarece instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unor motive hotărâtoare în soluționarea pricinii, și anume dacă între părți s-au purtat negocieri și, dacă da, când s-au purtat și cum s-au finalizat.

Recurentul a redat cuprinsul art. 22 alin. (2) C. proc. civ. și a subliniat că obligația de a motiva hotărârea judecătorească reprezintă o condiție a procesului echitabil, exigență prevăzută atât de Constituția României la art. 21 alin. (3), cât și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului la art. 6 paragraf 1.

S-a mai arătat că omisiunea instanței de apel de a cerceta și analiza, în mod efectiv, prin considerentele hotărârii atacate nu doar motivele de fond invocate de recurent, ci și pertinența și concludenta minutelor din 15 februarie 2016 și 23 februarie 2016 nesocotește dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiindu-i încălcat dreptul la un proces echitabil.

Totodată, s-a subliniat, constatarea culpei intimatei în negociere, astfel cum s-a cerut prin primul capăt de cerere, este un aspect extrem de important al cauzei.

De asemenea, s-a arătat că instanța de apel a omis să stabilească dacă cele trei propuneri ale intimatei reprezintă un mod de determinare a dobânzii, că în fapt instanța de judecată a fost învestită să constate care au fost motivele în temeiul cărora părțile nu au stabilit mecanismul contractual de modificare a dobânzii variabile, dar instanța nu a fost interesată să afle care au fost acestea, iar, dacă ar fi procedat în consecință, ar fi constatat în mod evident eșecul negocierilor din culpa exclusivă a intimatei.

A relevat recurentul faptul că instanța de apel a ales să critice din perspectivă economică, fără argumente legale și temeinice, propunerea recurentului (EURIBOR 6M + 1,50 p.p.), omițând nepermis să o compare cu propunerea intimatei de dobândă fixă și să statueze definitiv care dintre propuneri reprezintă un mod de determinare a dobânzii variabile.

Totodată, s-a susținut că în mod nelegal instanța de apel a stabilit că negocierea nu s-a finalizat din culpa recurentului-reclamant, nesocotind probatoriul administrat în cauză.

A mai arătat că intimata-pârâtă a respins ulterior negocierea individuală timp de aproximativ 3 ani, până la momentul formulării prezentei acțiuni, motivând că oferta făcută la 23 februarie 2016 rămâne fermă și finală.

Toate aceste aspecte neanalizate, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, au condus la pronunțarea unei decizii nelegale și netemeinice, în opinia recurentului.

A treia critică se referă la faptul că instanța de apel s-a contrazis în mod repetat în considerente asupra tipului de acțiune care face obiectul primului capăt de cerere, încălcând principiul disponibilității.

Prin prisma acestei critici, recurentul a arătat că instanța de apel s-a aflat într-o dilemă legată de tipul de acțiune cu care a fost învestită, o acțiune în constatare sau în constituire de drepturi. Or, instanța de apel era în drept să-i ceară să prezinte explicații pentru a clarifica tipul de acțiune.

Recurentul a susținut că solicitarea care face obiectul primului capăt de cerere, în fapt o acțiune în constatare, are ca scop realizarea unor drepturi, iar aceasta face obiectul următoarelor două capete de cerere, în ce privește obligarea intimatei la a respecta contractul, prin emiterea unui nou grafic de rambursare. Astfel, în opinia părții reiese fără echivoc că nu s-a solicitat intervenția judecătorului în contract, în sensul de a stabili dobânda contractuală, în realitate acțiunea fiind una în constituire de drepturi.

Cea de-a patra critică invocată vizează faptul că instanța de apel a modificat și deturnat probatoriul administrat în cauză, încălcând dreptul la un proces echitabil.

Sub acest aspect, a arătat că sunt nelegale considerentele hotărârii atacate prin care s-a reținut că negocierile nu s-au finalizat, în condițiile în care din probatoriul administrat, cu referire la minutele negocierilor din 5 februarie 2016 și 23 februarie 2016, la comunicarea de la 14 martie 2016 rezultă o altă situație de fapt contrară.

În continuare, a mai relevat faptul că din probele administrate nu rezultă că ar fi solicitat stabilirea dobânzii într-un procent de 1,5% sau că ar fi comunicat intimatei o astfel de propunere, iar solicitările pe care le-a transmis băncii începând cu luna iulie 2016 au vizat în principal încetarea perceperii clauzei privind dobânda de referință variabilă și a cuantumului dobânzii stabilit unilateral la 2 august 2016 la nivelul de 3,5% pe an.

De asemenea, s-a mai arătat, instanța de apel a omis să rețină faptul că concesia cerută de bancă prin actul adițional preformulat, de a renunța la o parte din sumele ce urmau a îi fi restituite cu titlu de dobândă, aproximativ 20%, sub pretextul reducerii soldului creditului, reprezintă o faptă ilicită, în condițiile în care noul grafic de rambursare nu reeșalona soldul din a 13-a lună, ci soldul de la momentul încheierii actului adițional, iar această reducere de sold are drept efect o plată nedatorată pretinsă cu rea-credință.

Referitor la proba cu interogatoriu, a susținut că din răspunsurile date de intimată nu reiese că ar fi deschisă unei negocieri efective și concrete, ci că oferta făcută la 23 februarie 2016 este fermă și finală în ce privește dobânda fixă, că banca nu este de acord cu înlocuirea clauzei cu o componentă variabilă, că aceasta a negociat strict majorarea semnificativă a marjei sale de profit, agreată de părți la încheierea contractului și nu o clauză care să cuprindă o dobândă variabilă.

Instanța de apel, susține autorul căii de atac, a omis să rețină că propunerile intimatei de dobândă fixă reprezintă o dovadă clară că aceasta nu mai dorește o dobândă variabilă în contract, fiind stabilită nelegal o altă situație de fapt.

În continuare, recurentul a redat considerentul de la fila x paragraf 7 din hotărârea recurată și a susținut că acesta cuprinde motive străine de natura cauzei, în condițiile în care cele două instanțe de judecată nu au stabilit concret ce trebuiau să negocieze părțile: o dobândă, o dobândă fixă sau o dobândă variabilă; or, instanța de apel nu a analizat dacă oferta de dobândă fixă în cuantum de 3,5% pe an respectă titlul executoriu.

A cincea critică se referă la încălcarea principiului forței obligatorii a contractului, iar în argumentarea acesteia recurentul a redat considerentul de la fila x paragraf 5, susținând că instanța de apel era obligată să asigure executarea actului juridic legal încheiat.

Recurentul a relevat faptul că efectele nulității, respectiv retroactivitatea și repunerea părților în situația anterioară au intervenit o dată cu pronunțarea deciziei civile nr. 2123 din 20 octombrie 2015, iar nulitatea absolută parțială a clauzei privind dobânda variabilă și consecințele sale nu produc efecte doar pentru trecut, ci și pentru viitor. Drept urmare, acestea nu pot înceta în cazul finalizării negocierii fără consens.

A mai susținut că din motivarea hotărârii reiese fără echivoc că instanța de apel nu a avut nicio intenție să respecte prevederile contractului de credit dedus judecății, iar clauza privind dobânda exprimată într-un procent fix, de 1,50% a fost acceptată contractual, fiind formulată în termeni clari și inteligibili și nu are în sine nimic abuziv.

Or, s-a mai arătat, instanța de apel nu a respectat faptul că, în vederea respectării imperativului de salvgardare a contractelor, instanța supremă a decis asupra unei nulități parțiale a clauzei privind dobânda variabilă și a stabilit toate consecințele care decurg din nulitate.

Cea de-a șasea critică se referă la încălcarea puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 2123 din 20 octombrie 2015, din care reiese fără echivoc că intimata avea obligația să negocieze real și efectiv mecanismul contractual de modificare a dobânzii variabile și nu o clauză cu o dobândă fixă.

Recurentul a arătat că instanța de judecată nu a fost învestită în dosarul nr. x/2010 în sensul de a stabili dobânda în proporție de 1,5% pe an, astfel cum a reținut instanța de apel, acest considerent încălcând puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2123 din 20 octombrie 2015.

A mai susținut că a fost de bună-credință, că a rămas consecvent stabilirii mecanismului contractual de modificare a dobânzii variabile și că intimata a refuzat toate invitațiile timp de 2 ani, motivând că oferta de dobândă fixă făcută la 23 februarie 2016 rămâne fermă și finală.

Pe acest aspect, s-a subliniat, instanța de apel a reținut în mod legal și temeinic că propunerea recurentului a fost de stabilire a dobânzii în funcție de EURIBOR, dar în aceeași frază instanța o consideră ca fiind formată doar din EURIBOR.

A șaptea critică vizează modificarea situației de fapt reținută în dosarul nr. x/2016 și încălcarea puterii de lucru judecat a considerentelor deciziei civile nr. 4945 din 12 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Recurentul a redat considerentul reținut la fila x paragraf 3 și a susținut că trimiterea de către intimată a invitațiilor la negociere către toți reclamanții din acel dosar nu semnifică aducerea la îndeplinire a celor două obligații ce îi incumbă conform deciziei nr. 2123 din 20 octombrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Acest considerent, se arată, încalcă puterea de lucru judecat a deciziei evocate, întrucât în dosarul nr. x/2016 tribunalul nu a analizat situația de fapt din 2 august 2016, care face obiectul celui de-al treilea capăt de cerere, când intimata-pârâtă a modificat contractul de credit și a emis un nou grafic de rambursare la nivelul dobânzii de 3,5% pe an.

A conchis că motivele de recurs expuse se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. și că solicită trimiterea cauzei spre o nouă judecată, pentru ca instanța de apel să stabilească în principal situația de fapt legal și temeinic, în raport cu negocierile purtate între părți și să determine dacă acestea au respectat obligația stabilită prin decizia civilă nr. 2123 din 20 octombrie 2015 la fila x paragraf 3.

Referitor la soluția dată celui de-al doilea capăt de cerere, a susținut că decizia recurată încalcă principiul disponibilității și că aceasta cuprinde motive străine de natura pricinii, fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

În motivare, a arătat că instanța de apel a reținut faptul că ar fi solicitat restituirea diferenței dintre dobânda încasată și cea cuvenită băncii, dar aceasta din urmă nu poate fi determinată, întrucât nu poate fi calculată. Or, din analiza obiectului celui de-al doilea capăt de cerere reiese fără echivoc că instanța de judecată nu fost învestită cu un astfel de petit., așadar hotărârea recurată cuprinde motive străine de natura pricinii, întrucât instanța nu s-a pronunțat asupra a ceea ce s-a cerut și, pronunțându-se asupra unei cereri care nu a fost formulată, instanța de apel a încălcat și principiul disponibilității.

A mai precizat că instanța de apel a reținut nelegal că această chestiune a restituirii sumelor încasate necuvenit în baza clauzei privind dobânda de referință variabilă a fost tranșată prin decizia instanței supreme, arătând că situația de fapt a rămas aceeași cu cea de la momentul pronunțării deciziei în dosarul nr. x/2010.

Sub acest aspect, a relevat faptul că, potrivit considerentelor de la fila x paragrafele 1-5 din decizia civilă nr. 2123 din 20 octombrie 2015, instanța supremă a stabilit ca restituirea sumelor încasate necuvenit cu titlu de dobândă să se hotărască după aducerea la îndeplinire a obligațiilor ce îi incumbă intimatei conform titlului executoriu.

Recurentul a arătat că, în condițiile în care finalizarea negocierii s-a făcut la 14 martie 2016, când a comunicat băncii refuzul ofertei, nefiind stabilit astfel mecanismul contractual de modificare a dobânzii variabile din culpa exclusivă a intimatei, iar la 2 august 2016 intimata-pârâtă a modificat contractul în ce privește clauza privind dobânda, situația de fapt, raportată la data de 20 octombrie 2015, s-a schimbat în mod evident.

A mai susținut că, deși acest aspect esențial pentru dezlegarea problemei de drept dedusă judecății a fost invocat în cererea de apel, instanța nu l-a analizat, alegând să stabilească nelegal că situația de fapt a rămas neschimbată.

În ceea ce privește soluția dată celui de-al treilea și al patrulea capăt de cerere, recurentul a invocat încălcarea dreptului la un proces echitabil și faptul că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind incident motivul de recurs art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În argumentare, recurentul a susținut că modificarea efectuată în mod unilateral la 2 august 2016 de către intimată cu privire la caracterul fix al dobânzii, intervenită pe fondul aducerii la îndeplinire a obligației din dispozitivul deciziei civile nr. 2123 din 20 octombrie 2015, generează o nouă situație de fapt, care dovedește că intimata a continuat ulterior pronunțării deciziei să îi încalce drepturile pe care le are în calitate de consumator și principiul forței obligatorii a contractului.

A redat conținutul dispozițiilor art. 93 lit. e) pct. 1 și lit. i) din O.G. nr. 21/1992, făcând referire la modul abuziv prin care a fost modificat contractul de credit și susținând că justificarea că "nivelul dobânzii de 1,50% pe an este inacceptabil economic" evidențiază constrângerea practicată de intimată asupra consumatorului, în scopul de a obține cât mai rapid consimțământul acestuia, care după aproape 6 ani de proces avea de ales între oferta de dobândă fixă, prin care majora de 2,5 ori profitul inițial al băncii agreat la încheierea contractului, dublată prin actul adițional de alte concesii economice excesiv de mari, inacceptabile și un nou litigiu de durată, pe perioada căruia achita sume necuvenite cu titlu de dobândă, deloc neglijabile.

Recurentul a mai susținut că la 29 ianuarie 2018 intimata l-a amenințat cu rezilierea contractului de credit în situația în care nu se va ajunge la o înțelegere și a subliniat reaua-credință a acesteia, contrară art. 8 din Legea nr. 363/2007.

În plus, a arătat și că, de altfel, prin modificarea unilaterală a clauzei privind dobânda, intimata-pârâtă a încălcat art. 9 din Legea nr. 190/1999 și clauza (12) din contractul de credit.

După ce a redat conținutul art. 966 C. civ., recurentul a menționat că orice nivel al dobânzii perceput de intimată peste 1,50% nu poate avea niciun efect asupra lui.

Cu privire la soluția dată celui de-al patrulea capăt de cerere, recurentul a precizat că acesta nu reprezintă altceva decât o măsură reparatorie la o practică abuzivă, întemeiată pe legislația în domeniul protecției consumatorilor și pe prevederi din C. civ. de la 1864, fiind expus conținutul dispozițiilor art. 9 lit. k), art. 992 și art. 994 C. civ.

După ce a redat cuprinsul art. 22 alin. (2) C. proc. civ., recurentul a relevat faptul că, deși prin cererea de chemare în judecată a stabilit cadrul procesual, implicit caracterul principal al celui de-al treilea capăt de cerere, raportat la o nouă situație de fapt, cea din 2 august 2016, prin sentința civilă nr. 716 din 14 martie 2019 tribunalul a considerat acest capăt de cerere ca fiind accesoriu primului, încălcând principiul disponibilității.

Această soluție a fost criticată în apel, sub aspectul omisiunii stabilirii legale și temeinice a situației de fapt, care nu se raportează la situația de fapt a primului capăt de cerere, solicitând modificarea hotărârii în sensul admiterii celui de-al treilea și al patrulea capăt de cerere.

Totodată, a mai arătat că tribunalul a omis să constate cum s-a modificat contractul de credit, ca urmare a obligației stabilite în dispozitivul deciziei civile nr. 2123 din 20 octombrie 2015 și cum se derulează în continuare. În acest context, a afirmat recurentul, ar fi trebuit ca instanța să constate o nouă situație de fapt, care dovedește faptul că intimata a stabilit abuziv dobânda la nivelul de 3,5% pe an, fără notificare și fără încheierea unui act adițional pe care să-l fi acceptat, aspect care ar fi avut drept consecință analizarea și soluționarea celui de-al treilea și al patrulea capăt de cerere.

În aprecierea recurentului, astfel cum reiese din considerentele deciziei civile nr. 1966 din 22 noiembrie 2019, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra dispoziției date de prima instanță asupra celui de-al treilea și al patrulea capăt de cerere, motiv pentru care, în temeiul art. 444 C. proc. civ., recurentul a relevat că a formulat o cerere de completare a hotărârii, iar omisiunea instanței de apel de a cerceta și soluționa, în mod efectiv, aceste două capete de cerere nesocotește dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și îi încalcă dreptul la un proces echitabil, întrucât nu poate exercita calea extraordinară de atac, recursul.

În aceeași ordine de idei s-a precizat că, faptul că părțile nu au stabilit prin negociere mecanismul de determinare a dobânzii variabile (aspect pus în discuție în primul capăt de cerere) nu dă dreptul intimatei să stabilească un nivel al dobânzii care nu rezultă din contract sau dintr-un act adițional încheiat între părți și în acest context reiese fără echivoc că, în situația în care primul capăt de cerere este respins, acesta nu soluționează implicit și cel de-al treilea capăt de cerere, fiind vorba de două situații de fapt diferite, întemeiate pe cauze și probatorii diferite.

În raport cu criticile expuse, recurentul apreciază că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Referitor la soluția dată celui de-al șaptelea capăt de cerere, recurentul a susținut că hotărârea este insuficient motivată, cuprinde motive străine de natura pricinii, încalcă dreptul la un proces echitabil, drepturi fundamentale garantate prin Constituția României, Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și jurisprudența C.E.D.O, motive de recurs care se încadrează la art. 488 alin. (1) pot. 6 și 8 C. proc. civ.

În argumentare, recurentul a dezvoltat pe larg aspecte referitoare la îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, conform art. 998 și 999 C. civ., respectiv existența faptelor ilicite ale intimatei, existența unui prejudiciu ce se ridică la suma de 288.627,63 RON, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, precum și existența vinovăției, dovedită prin decizia civilă nr. 2123 din 20 octombrie 2015 și înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

În susținerea criticii, recurentul a evocat jurisprudența C.E.D.O. și pe cea națională cu referire la prejudiciul moral, dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., evidențiind omisiunea instanței de apel de a cerceta și analiza în mod efectiv nu doar motivele de fond invocate, ci și pertinența și concludența mijloacelor de probă, cum ar fi decizia civilă nr. 2123 din 20 octombrie 2015, graficul de rambursare emis ulterior datei de 2 august 2016, care fac dovada faptelor ilicite ale intimatei, decizia recurată nesocotind dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și încălcând dreptul său la un proces echitabil.

A mai relevat faptul că instanța de apel a făcut o analiză superficială a faptelor ilicite ale intimatei, fără a evidenția că timp de 8 ani i-au fost produse suferințe psihice și i-a fost atinsă viața personală și de familie, hotărârea astfel pronunțată fiind insuficient motivată.

De altfel, arată recurentul, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra celui de-al treilea și al patrulea capăt de cerere, nu a analizat și constatat faptele ilicite ale intimatei ulterioare pronunțării deciziei civile nr. 2123 din 20 octombrie 2015, precum continuarea timp de 10 luni a perceperii unei dobânzi variabile, clauză declarată nulă absolut și stabilirea în mod abuziv a unei dobânzi fixe de 3,5% pe an.

Mai mult decât atât, a subliniat că, în opinia instanței, faptul că s-a reținut culpa lui în negociere nu întrunește condițiile legale ale răspunderii civile delictuale. Drept urmare, începând cu 21 octombrie 2015, faptele ilicite de orice natură ale intimatei pot fi dovedite prin invocarea puterii de lucru judecat a acestui considerent lipsit de temei juridic, ceea ce nu reprezintă altceva decât o vătămare a recurentului.

Având în vedere motivele de recurs expuse, care se încadrează în ipotezele art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond, în vederea analizării faptelor ilicite ale intimatei, atât anterioare pronunțării deciziei civile nr. 2123 din 20 octombrie 2015 în dosarul nr. x/2010, cât și ulterioare, până la momentul introducerii acțiunii, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate în acord cu cerințele C.E.D.O.

Recursul reclamantului promovat împotriva deciziei civile nr. 689 din 26 iunie 2020

În motivare, după prezentarea situației de fapt, recurentul a arătat că hotărârea curții de apel este nelegală, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, curții de apel.

Primul motiv de recurs se referă la încălcarea principiului disponibilității, iar prin prisma acestuia recurentul a susținut că, deși a învestit instanța cu o cerere de completare a hotărârii, întemeiată pe dispozițiile art. 444 C. proc. civ., cu motivele de fapt și de drept care susțin și explicitează dispozitivul în privința capetelor de cerere respinse, instanța de apel a considerat că a fost învestită cu o cerere de modificare a considerentelor.

Sub acest aspect, a arătat că, dacă ar fi solicitat o modificare a considerentelor, în mod evident ar fi adus critici acestora și ar fi propus modificări concrete; or, aceste aspecte nu se verifică în cauză.

În continuare, a mai relevat faptul că din decizia civilă nr. 1966 din 22 noiembrie 2019 considerentele lipsesc cu desăvârșire în cazul capetelor de cerere menționate, ceea ce conduce la concluzia că fie instanța de apel a omis să se pronunțe asupra lor, fie considerentele au fost omise la momentul redactării hotărârii. Prin urmare, lăsând necercetate criticile ce au făcut obiectul cererii și întemeindu-și soluția pe argumente străine de natura acesteia, instanța de apel a încălcat același principiu, recurentul fiind îndrumat să urmeze o altă cale procedurală, recursul, fără a fi analizată temeinicia pretențiilor sale.

Cu privire la această critică, a arătat că ea se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Cel de-al doilea motiv de recurs vizează nemotivarea hotărârii atacate, iar în susținerea acestuia recurentul a arătat că, după cum rezultă din considerentele de la fila x paragraful 4, opinia instanței de apel a fost în sensul că ar fi solicitat modificarea și completarea considerentelor hotărârii "de o manieră care nu ar mai corespunde soluției pronunțate asupra căii de atac". Prin urmare, reiese fără echivoc că, în cazul capetelor de cerere respinse, instanța de apel a pronunțat o hotărâre.

Or, în loc să arate concret unde se regăsesc în decizie considerentele care susțin și explicitează dispozitivul hotărârii, instanța a arătat o altă cale procedurală de urmat (recursul), lăsând nemotivat acest aspect important al cauzei.

Recurentul a conchis în sensul că instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile art. 444 C. proc. civ., iar referitor la aceste critici, a arătat că ele se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recursul incident

În temeiul art. 491 C. proc. civ., pârâta a formulat recurs incident.

În motivare, a arătat că instanța de apel nu a răspuns criticii referitoare la încălcarea principiului accesorium seqitur principale, motivând respingerea apelului pe considerente complet străine de natura cauzei.

În continuare, a redat pe larg mai multe paragrafe din cererea sa de apel referitoare la incidența art. 1.469 alin. (1) C. civ. și la stingerea creanței, evidențiind motivarea instanței sub acest aspect.

A mai relevat faptul că nu a făcut obiectul cauzei dreptul reclamantului în principiu de a obține dobânda legală aferentă comisioanelor declarate abuziv, iar banca nu a contestat acest drept, dar în apelul său a invocat lipsa dreptului reclamantului de a obține dobânda legală aferentă unei obligații bănești stinse anterior sesizării instanței.

Asupra acestui aspect, a arătat recurenta, instanța de apel a prezentat o motivare total străină de obiectul apelului, motiv pentru care a apreciat că se impune admiterea recursului incident.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Intimata B. S.A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de reclamant împotriva deciziei civile nr. 1966 din 22 noiembrie 2019, pe care a solicitat ca instanța să o mențină în parte.

Recurentul a formulat întâmpinare la recursul incident, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a redat pe larg aspectele ce au vizat fondul cauzei.

În conformitate cu dispozițiile art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea în cauză a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor.

Acesta a fost analizat în completul de filtru și s-a dispus comunicarea lui către părțile litigante, cu mențiunea că acestea au dreptul de a depune puncte de vedere la raport. Niciuna dintre părți nu a uzat de acest drept.

La termenul din 6 octombrie 2021 recursurile au fost admise în principiu și s-a fixat termen în ședință publică pentru soluționarea acestora, dispunându-se citarea părților.

Față de actele și lucrările dosarului, de probele administrate în cauză și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte apreciază recursurile ca nefondate și le va respinge cu această motivare și pentru următoarele considerente:

Preliminar, instanța supremă apreciază că se impune luarea în analiză în primul rând a recursului declarat de recurentul-reclamant împotriva deciziei civile nr. 689 din 26 iunie 2020, prin care instanța de apel a respins cererea de completare a deciziei civile nr. 1966 din 22 noiembrie 2019, pronunțată în aceeași cauză. Aceasta întrucât, dacă prin ipoteză acest recurs ar fi găsit ca întemeiat, admiterea căii de atac ar impune casarea deciziei recurate, cu consecința trimiterii cererii spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, ceea ce ar putea fie temporiza soluționarea recursului împotriva deciziei date asupra apelului (dacă cererea de completare ar fi din nou respinsă), fie ar face de prisos, în tot sau în parte, analiza aceleiași căi de atac (dacă cererea de completare ar fi admisă, în limitele admiterii).

Recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 689 din 26 iunie 2020 este nefondat.

Invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu raportare la încălcarea principiului disponibilității, recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a nesocotit faptul că a formulat o cerere întemeiată pe prevederile art. 444 C. proc. civ. și în mod nelegal a apreciat că această cerere vizează modificarea considerentelor.

Critica este nefondată, întrucât, deși cererea este expres numită "de completare a hotărârii" și întemeiată pe dispozițiile art. 444 C. proc. civ., în realitate, așa cum a reținut instanța de apel, ea vizează lipsa considerentelor din decizia de apel privitoare la capetele de cerere nr. x și 4, recurentul-reclamant solicitând in terminis ca, pe calea completării, să se arate considerentele care au fundamentat soluția de respingere a acestor capete de cerere ca nefondate.

În acest context, instanța de apel a apreciat în mod judicios că textul art. 444 C. proc. civ. vizează cazul nesoluționării unui capăt de cerere ori a unei cereri conexe și nu pe cel al omisiunii de a analiza o parte din motivele de apel, instanța supremă apreciind că o astfel de critică poate fi dedusă judecății pe calea recursului, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu pe calea cererii de completare a dispozitivului, aspect reținut în mod judicios și de instanța care a soluționat cererea de completare.

În lumina acestor considerente, instanța supremă apreciază ca nefondată și critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât raționamentul curții de apel, raționament validat în considerentele ce preced, exclude posibilitatea ca instanța de apel să fi fost în drept, dar și obligată să complinească ea însăși considerentele deciziei pronunțate în apel, câtă vreme a făcut trimitere la un alt mijloc procedural decât cel prevăzut de art. 444 C. proc. civ.. Ca atare, ipoteza textului art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este exclusă în cauză.

Recursul declarat de recurentul-reclamant împotriva deciziei civile nr. 1966 din 22 noiembrie 2019 este nefondat.

Primul motiv de recurs vizează, în opinia recurentului, soluția dată primului capăt de cerere și a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Examinând argumentația dezvoltată de autorul căii de atac în susținerea acestei critici, Înalta Curte constată că aceasta vizează preponderent maniera în care instanța de apel s-a raportat și a evaluat aspecte factuale, puternic atașate situației de fapt și cu care recurentul se află în dezacord.

Recursul este, însă, o cale de atac extraordinară, în cadrul căreia se verifică exclusiv conformitatea hotărârii atacate cu dispozițiile legale incidente, așa cum reiese din prevederile art. 483 alin. (3), coroborat cu art. 488 alin. (1) C. proc. civ., evaluarea situației de fapt și a probelor administrate fiind atributul exclusiv al instanțelor devolutive și scăpând controlului instanței de recurs. De aceea, se apreciază că niciuna dintre susținerile expuse de recurentul-reclamant în cadrul acestei critici nu poate fi circumscrisă vreunuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Al doilea motiv de recurs poate fi subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul susținând în esență că instanța de apel a omis să cerceteze și să se pronunțe asupra unor motive hotărâtoare în soluționarea pricinii.

Un inventar al aspectelor pretins nesocotite de către instanța de apel conduce, însă, la concluzia că acestea sunt aspecte de fapt sau țin de evaluarea probatoriului administrat, că, așa cum s-a arătat în precedent, ele nu pot fi încadrate în vreunul din motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. și că, în realitate, nemulțumirea recurentului este legată de faptul că aprecierile făcute de instanța de apel nu corespund cu cele proprii, instanța supremă constatând că instanța de apel s-a aplecat asupra aspectelor semnalate de recurent, a făcut aprecieri asupra lor, iar acest lucru nu valorează nemotivare a hotărârii și nici nu atrage incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu raportare la art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Al treilea motiv de recurs vizează tot încălcarea principiului disponibilității și poate fi încadrat ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Critica este nefondată. Nicăieri în cuprinsul deciziei atacate nu reiese că instanța de apel ar fi dat primului capăt de cerere o calificare diferită de cea din cererea introductivă de instanță și nici că nu ar fi fost în clar cu privire la natura și configurația acesteia, astfel încât să fi fost obligată să ceară părții lămuriri.

Tot astfel, se reține că recurentul-reclamant nu a invocat care ar fi, în eventualitatea unei astfel de incertitudini, consecințele vătămătoare care s-ar fi produs prin soluționarea apelului, mai ales în contextul în care curtea de apel a examinat apărările părții legate de acest prim capăt de cerere.

De aceea, critica formulată în cadrul acestui motiv de recurs este nefondată.

Al patrulea motiv de recurs se fundamentează pe susținerea că decizia atacată modifică și deturnează probatoriul administrat, încălcând dreptul la un proces echitabil, motiv de recurs care poate fi încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Încadrarea în drept a motivului de recurs este, însă, strict formală, în condițiile în care recurentul-reclamant critică exclusiv modul de apreciere a probelor administrate, valențele pe care instanța de apel le dă acestora, ceea ce constituie aspecte de temeinicie, nu de legalitate, în conformitate cu prevederile art. 483 alin. (3) și ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., excedând sfera controlului judiciar în calea de atac a recursului.

În cadrul acestui motiv de recurs, s-a mai susținut că, raportat la considerentele de la fila x paragraful 7 din decizia recurată, se poate reține că hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei, afirmație de natură să atragă incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a treia C. proc. civ.

Critica nu este fondată, întrucât textul legal în care aceasta a fost încadrat presupune reformarea hotărârii întemeiate exclusiv pe motive străine cauzei, ceea ce în cauză nici nu se pretinde.

Al cincilea motiv de recurs vizează încălcarea forței obligatorii a contractului, iar Înalta Curte apreciază că aceasta poate fi încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu raportare la art. 969-970 din C. civ. de la 1864.

Un examen al argumentației aduse în sprijinul acestei critici relevă faptul că recurentul-reclamant, plecând de la decizia nr. 2123 din 20 octombrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, susține că instanța de apel avea obligația de a da eficiență efectului nulității parțiale a clauzei privind dobânda variabilă și de a respecta, chiar și în cazul negocierii fără acord, dobânda de 1,5%, stabilită prin contract și rămasă valabilă după constatarea nulității parțiale.

Această susținere este, însă, fără fundament, în contextul în care prin decizia nr. 2123/2015 s-a stabilit fără putință de tăgadă obligația părților litigante de a negocia efectiv dobânda, fără a se prevedea în vreunul din considerente că, în caz de eșec al negocierii, părțile se vor raporta, pentru trecut și/sau viitor, la procentul de dobândă stabilit prin contractul inițial, rămas neafectat de nulitate.

De altfel, plasarea recurentului-reclamant în sensul criticii analizate vine în contradicție chiar cu poziția exprimată de acesta în cadrul dosarului în care Înalta Curte a pronunțat decizia nr. 2123/2015, dosar în care el însuși a solicitat obligarea băncii la o negociere reală a dobânzii, fără a solicita instanței ca, în caz de eșec al negocierii, să păstreze partea de dobândă din contractul inițial, neafectată de nulitate.

Ca urmare, în cauză nu se poate vorbi despre încălcarea forței obligatorii a contractului, neputându-se reține incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Al șaselea motiv de recurs vizează încălcarea de către instanța de apel a puterii de lucru judecat a deciziei nr. 2123/2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, critică pe cate instanța supremă o circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât, dacă ar fi găsită întemeiată, ar avea ca efect nesocotirea prevederilor art. 430 - 431 C. proc. civ., norme funciarmente de procedură civilă.

Critica este nefondată, întrucât în esență în niciunul din considerentele deciziei nr. 2123/2015 Înalta Curte nu a obligat părțile să negocieze o dobândă variabilă, nu una fixă, ci le-a obligat la negocierea efectivă a dobânzii, acordul lor de voință având putere de lege.

În același sens sunt și considerentele instanței de apel, care, făcând referire și la decizia civilă nr. 4945 din 12 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, a examinat dezlegările date în acest dosar tot din perspectiva obligațiilor impuse prin decizia nr. 2123/2015, fără a face vreo referire la dosarul nr. x/2010, invocat în motivul de recurs analizat aici.

Pe cale de consecință, nu poate fi reținută incidența art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Al șaptelea motiv de recurs reunește în cadrul lui o serie de critici care vor fi evidențiate și examinate după cum urmează:

Prima critică pleacă de la premisa că, referitor la al treilea capăt de cerere, s-a modificat situația de fapt reținută în dosarul nr. x/2016 și că s-a încălcat puterea de lucru judecat a considerentelor deciziei civile nr. 4945 din 12 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Pentru considerentele expuse în cadrul celui de-al șaselea motiv de recurs, critica poate fi încadrată în ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu raportare la art. 430-431 C. proc. civ. și, astfel cum este argumentată, este apreciată în cauză ca nefondată.

În primul rând, se constată, din analiza considerentelor deciziei atacate, că niciunde nu s-a reținut o situație de fapt diferită de cea stabilită în dosarul nr. x/2016, această aserțiune neputând fi, de altfel, nici circumscrisă ipotezei art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ce privește încălcarea puterii de lucru judecat, instanța supremă constată prealabil că recurentul-reclamant se limitează la a face o simplă aserțiune și nu detaliază în ce anume constă, din punctul său de vedere și raportat la al treilea capăt de cerere, încălcarea efectului pozitiv al menționatei decizii.

Examinând decizia atacată, Înalta Curte reține ca fiind de domeniul evidenței faptul că instanța de apel, luând în analiză critica referitoare la perioada ulterioară celei din dosarul nr. x/2016, a apreciat pe de o parte că, de vreme ce negocierea nu s-a finalizat, situația de fapt a rămas aceeași, iar pe de altă parte că din probele administrate a rezultat că eșecul negocierilor a avut la bază culpa recurentului-pârât, ceea ce nu este de natură a contrazice în niciun fel cele statuate prin decizia civilă nr. 4945 din 12 decembrie 2017, pronunțată de tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Ca urmare, Înalta Curte apreciază că în cauză nu se verifică susținerea despre încălcarea puterii de lucru judecat, astfel că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

A doua critică este întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant susținând pe de o parte că se încalcă principiul disponibilității și pe de altă parte că decizia recurată cuprinde motive străine de natura pricinii.

În esență, plecând de la cele reținute cu privire la conținutul celui de-al doilea capăt de cerere, instanța a schimbat conținutul acestuia și astfel a exhibat motive străine de natura pricinii, nu s-a pronunțat asupra a ceea ce s-a cerut și a încălcat și principiul disponibilității.

Din examinarea considerentelor deciziei atacate Înalta Curte reține că în instanța de apel nu a avut loc nicio nouă calificare a capătului doi de cerere față de cea reținută de tribunal, iar aceasta din urmă nu mai poate forma obiectul criticii în calea de atac a recursului, pentru că ar fi făcută omisso medio. În consecință, motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Cât privește susținerile referitoare la extinderea efectelor deciziei nr. 2123/2015 și la situații de fapt ulterioare pronunțării acesteia, instanța supremă constată că, în condițiile în care instanța de apel a avut propria evaluare a situației de fapt, aceasta nu poate face obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului, raportat la dispozițiile art. 483 alin. (3), raportat la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

A treia critică vizează soluția dată capetelor de cerere trei și patru, recurentul-reclamant clamând încălcarea dreptului la un proces echitabil și lipsa motivelor pe care se întemeiază hotărârea și invocând expres dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Argumentarea acestei critici conduce la concluzia că, în realitate, recurentul-reclamant contestă modul de stabilire de către instanța de apel a situației de fapt și că invocarea încălcării principiului disponibilității și nemotivarea hotărârii au fost făcute strict formal, recurentul-reclamant urmărind în mod nepermis stabilirea în calea de atac a recursului a unei alte situații de fapt, aspect ce excedează limitele controlului de lega