ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2183/2022

Ședința publică din data de 26 octombrie 2022

Asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a Civilă, la 15.04.2016, sub nr. x/2016, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III. Eduard, KKK., LLL., MMM. și NNN. au chemat în judecată pe pârâta OOO. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța:

- să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, al prevederilor contractuale din Anexa 1, punctul 5 din contractele de credit și în consecință, să dispună înlăturarea acestora din contracte;

- să oblige pârâta la înghețarea/stabilizarea cursului valutar aplicat ratelor lunare încasate de către bancă pentru restituirea împrumutului, la valoarea cursului indicat în Anexa 1, punctul 3, ca efect al constatării ca abuzive a clauzei de risc valutar, prin adaptarea contractelor;

- să oblige pârâta la restituirea către reclamanți a diferențelor încasate de către pârâtă peste cursul valutar de la momentul semnării contactului, ca efect al constatării nulității absolute a clauzei de risc valutar, conform Anexei 1, punctul 4.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, C. civ., O.U.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 174/2008.

Prin încheierea din 27.09.2016, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă, ca urmare a cesionării de către OOO. S.A. creanțelor aferente contractelor de credit în litigiu, a dispus introducerea în cauză în calitate de pârâtă a societății PPP..

La 08.03.2017, reclamantul III. a depus cerere de renunțare la judecată.

Prin sentința civilă nr. 1242/11.04.2017, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a luat act că III. a renunțat la judecată, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâta OOO. S.A. și a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Împotriva acestei sentințe civile, reclamanții LLL., MMM., KK., LL., DD., EE., K., FFF., GGG. și HHH. au declarat apel.

La 29.10.2019 QQQ. S.A. a solicitat introducerea în cauză, în calitate de succesor cu titlu particular a RRR..

La termenul de judecată din 28.11.2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, constatând că transmiterea calității procesuale de la OOO. S.A. către QQQ. S.A. a fost probată doar cu privire la apelanții-reclamanți DD. și EE., a dispus în raport cu art. 39 alin. (2) C. proc. civ. introducerea în cauză ca intimată a acestei entități și păstrarea în cauză, în aceeași calitate, și a SSS.. Totodată, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata apelului până la soluționarea cauzei C-81/19 de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Prin decizia civilă nr. 276/18.02.2021, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a dispus reluarea judecății, a luat act de transmiterea calității procesuale de la QQQ. S.A. către QQQ. S.A, cea din urmă societate fiind introdusă în cauză în calitate de intimată, a dispus menținerea în proces, în aceeași calitate, a societății QQQ. S.A.. și a respins apelul ca nefondat.

Împotriva deciziei civile nr. 276/18.02.2021, apelanții-reclamanți LLL., MMM., KK., LL., DD., EE., K., FFF., GGG. și HHH. au declarat recurs.

Împotriva încheierii din 28.11.2019 și deciziei civile sus-menționate, intimatele-pârâte QQQ. S.A, QQQ. S.A. și RRR.. au declarat recurs incident.

În motivarea recursului principal, autorii căii de atac au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., afirmând încălcarea de către instanța de apel a Legii nr. 193/2000 și a Directivei nr. 93/13/CEE.

Subsumat acestui motiv de recurs, au arătat că prin Legea nr. 193/2000 au fost transpuse în dreptul intern dispozițiile Directivei nr. 93/13/CEE, care potrivit jurisprudenței Curții de Justiției a Uniunii Europene, sunt norme de ordine publică care ocrotesc un interes general, pentru a proteja consumatorii împotriva clauzelor abuzive inserate în contractele încheiate cu profesioniștii și, în subsidiar, pentru a asigura concurența între cei din urmă; în temeiul lor, instanțele de judecată au posibilitatea de a constata nulitatea absolută a clauzelor abuzive și de a înlătura efectele acestora, prin repunerea părților în situația anterioară.

În continuare, recurenții-reclamanți au susținut că deși instanța de prim control judiciar a constatat caracterul nenegociat al clauzelor contractuale, în mod eronat a respins apelul declarat de aceștia.

Sub acest aspect, au arătat că, fiind contracte de adeziune, autorii caii de atac nu au avut posibilitatea reală de a negocia și influența conținutul clauzelor contestate. Evocând dispozițiile art. 1.175 C. civ., au subliniat că în cauză banca nu a făcut dovada negocierii contractului de credit și nici îndeplinirea obligației de informare a consumatorilor.

De asemenea, au afirmat că, potrivit jurisprudenței constante, sistemul de protecție reglementat prin Directiva nr. 93/13/CEE vizează poziția de inferioritate în care se află consumatorul în raport cu profesionistul, atât în ceea ce privește puterea de negociere, cât și nivelul de informare, aspect care determină adeziunea primului la condițiile redactate în prealabil de cel de-al doilea, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora.

În argumentare, au menționat deciziile Curții Europene de Justiție în cauzele C-240/98, C-244/98, C-452/18.

De asemenea, au evocat dispozițiile art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000 și deciziile nr. 992/13.03.2014 și nr. 3864/04.12.2014, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție.

O altă critică menționată de recurenții-reclamanți din perspectiva nelegalității deciziei atacate a vizat dezechilibrul semnificativ produs de clauzele contractuale contestate. În acest sens, au solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la riscul valutar de la pct. 5 din Anexa 1 și înghețarea cursului valutar la nivelul stabilit de pct. 3 din Anexa nr. 1.

Astfel, au arătat că în aprecierea dezechilibrului generat de clauzele abuzive se impunea analiza echivalenței prestațiilor părților, care, în opinia autorilor căii de atac nu exista, suportarea riscului valutar numai de către aceștia determinând un avantaj economic disproporționat și injust intimatei-pârâte, contrar principiului echității și bunei-credințe.

În opinia recurenților-reclamanți, clauza de risc valutar este abuzivă, întrucât determină un dezechilibru semnificativ, toate consecințele negative ale variației cursului de schimb valutar franc elvețian-leu fiind suportate numai de către aceștia.

De asemenea, au afirmat că majorarea acestui curs a avut implicații directe asupra costurilor împrumutului, modificând condițiile contractuale din momentul semnării contractului de credit și, în consecință, s-au stabilit în sarcina reclamanților obligații vădit disproporționate față de cele angajate inițial.

În acest context, au subliniat că între drepturile și obligațiilor părților contractante a existat un dezechilibru semnificativ în defavoarea recurenților- reclamanți, având în vedere că numai aceștia au fost obligați să suporte deprecierea leului față de francul elvețian.

Au mai menționat că banca, cu rea-credință, a prezentat contractarea creditului în această monedă ca fiind favorabilă, fără însă a releva și dezavantajele contractării unui astfel de credit; dezechilibrul a constat în imposibilitatea recurenților-reclamanți de a cunoaște și anticipa întinderea obligațiilor lor astfel cum acestea au fost stipulate de intimata-pârâtă. În aceste condiții, au arătat că prin dublarea valorii CHF în raport cu moneda națională, convențiile de credit au dobândit un caracter aleatoriu, incompatibil cu natura contractului de împrumut.

În continuare, invocând dispozițiile art. 57 din Legea nr. 193/2000, au arătat că prin prisma dispozițiilor Directivei 2008/48/CE, adoptată de Parlamentul European, intimata-pârâtă era obligată să probeze îndeplinirea obligației de informare a recurenților-reclamanți.

Din perspectiva nelegalității deciziei recurate, au mai evocat jurisprudența Înaltei Curți de Casație si Justiție, studiul Băncii Naționale a României în materia creditelor în franci elvețieni și Raportul asupra stabilității financiare, întocmit de aceeași instituție în anul 2008, art. 18 din O.U.G. nr. 21/1992, art. 44 din Legea nr. 296/2004, Codul Consumului și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Totodată, au susținut că prin neîndeplinirea de către intimata-pârâtă a obligației de informare asupra riscului valutar accentuat, în contextul în care la momentul contractării creditului francul elvețian înregistra un curs minim istoric față de alte valute, s-a creat un dezechilibru major între drepturile și obligațiile părților, contrar bunei-credinte.

Au mai arătat că mecanismul juridic în care francul elvețian a fost utilizat pentru majorarea valorii contractului, prin care părțile au stabilit că la momentul plății cursul de schimb valutar al monedei în care a fost contractat creditul să fie modificat, nu a reprezentat o aplicare a principiului nominalismului, ci o modalitate de conservare a creanței, cu consecința transferării riscului valutar în sarcina recurenților-reclamanți.

Astfel, au afirmat că nici anterior, nici în momentul încheierii contractului de credit, nu a avut loc o negociere a riscului valutar, autorii căii de atac nefiind informați complet și corect de către intimata-pârâtă asupra posibilității creșterii cursului de schimb valutar cu peste 100%. Prezentarea acestui produs al băncii s-a realizat într-o manieră înșelătoare, prin care li s-a prezentat că aceștia nu se calificau decât pentru un credit în franci elvețieni, astfel încât recurenții-reclamanți să opteze pentru contractarea acestuia în detrimentul creditelor în RON sau euro.

Tot în argumentarea motivului de recurs invocat, au arătat că intimata-pârâtă nu a probat faptul că ar fi propus recurenților-reclamanți și alte oferte de creditare, în alte valute decât CHF.

Sub acest aspect, au afirmat că din prisma Legii nr. 363/200, această practică comercială a intimatei-pârâte a fost nelegală, raportat la așteptările consumatorului din partea profesionistului de a-i oferi toate informațiile necesare, astfel încât să poată decide în cunoștință de cauză și ținând cont de nevoile și puterea lor de rambursare a creditului.

În acest context, au menționat principiul solidarismului contractual, subliniind că singura dispoziție care ar fi putut asigura executarea cu bună-credință a contractului de împrumut și care ar fi fost clară și previzibilă, ar fi fost cea a stabilizării cursului de schimb valutar franc-leu la cursul valabil în momentul semnării contractului de credit.

Au mai susținut că suportarea riscului valutar de către recurenții-reclamanți supune debitorii obligației de restituire a împrumutului în imposibilitatea de a-și îndeplini obligația asumată devenită excesiv de oneroasă, astfel că, în opinia acestora, restabilirea echilibrului contractual nu putea fi realizată decât prin înlăturarea acestei clauze.

De asemenea, au arătat că intimata-pârâtă a fost informată cu privire la intervenirea unei situații strict economice, financiare, generate de fluctuația cursului valutar care va bulversa economia contractului în favoarea sa.

Conchizând, au prezentat împrejurările și condițiile în care la data contractării împrumutului, intimata-pârâtă oferea produsul de creditare în franci elvețieni clienților săi, subliniind că circumstanțele cauzei impuneau asigurarea stabilității și siguranței raportului juridic generat de actul contestat în modalitatea solicitată, aspect ce nu contravenea principiului nominalismului monetar, care, de altfel, nu avea un caracter absolut.

Intimatele-pârâte QQQ. S.A., QQQ. S.A. și RRR.. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimatul-reclamant T. a depus întâmpinare, solicitând admiterea recursului.

Intimata-pârâtă SSS. S.A. a formulat întâmpinare invocând inadmisibilitatea recursului din perspectiva faptului că prevederea contractuală contestată este exclusă de la analiza caracterului abuziv, potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

La rândul lor, în motivarea recursului incident, autoarele căii de atac au menționat că recursul de față vizează soluția instanței de prim control judiciar adoptată prin încheierea din 28.11,2019, în ceea ce privește recurenții-reclamanți LLL., MMM., KK., LL., GGG. și HHH..

În motivare, intimatele-pârâte au arătat că în apel au solicitat introducerea în cauză a QQQ. S.A., având în vedere cesionarea creanțelor ce făceau obiectul contractelor de credit încheiate cu intimații-pârâți LLL., MMM., KK., LL., DD., EE., K., GGG. și HHH..

Au mai arătat că prin admiterea cererii doar cu privire la recurenții-reclamanți DD. și EE., instanța de prim control judiciar a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 39 alin. (2) C. proc. civ.

În argumentare, au afirmat că neconcordanța dintre numărul contractului de credit din Anexa la contractul de credit si numărul contractului de credit a fost determinată de faptul că numărul din anexă reprezenta numărul de referință al contractului de credit din sistemul informatic al instituției.

Totodată, au menționat că QQQ. S.A. în anul 2020 s-a divizat, transferând sectorul său bancar de activitate instituției financiare nou-înființate QQQ. S.A.

Astfel, în ceea ce îi privește pe recurentii-reclamanți sus-menționați, au arătat că, întrucât divizarea acestei entități a intervenit ulterior termenului din 28.11.2019, parte în proces ar fi trebuit să fie QQQ. S.A.

Deși în partea introductivă a cererii de recurs autoarele căii de atac au menționat că recursul privește și decizia civilă nr. 276/18.02.2021, împotriva acesteia nu a fost dezvoltată nicio critică de nelegalitate.

Prin încheierea din 2.03.2022, Înalta Curte, analizând raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a depus un punct de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză, solicitând anularea recursului incident.

Înalta Curte a fixat termen în completul de filtru, la data de 22.06.2022, fără citarea părților, pentru analizarea admisibilității în principiu a recursurilor.

Prin încheierea din 22.06.2022, Înalta Curte, constatând că nu există unanimitate în complet cu privire la soluțiile propuse prin raport, a admis în principiu recursurile și a stabilit termen pentru dezbateri, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ. Totodată, în excepția inadmisibilității recursului invocată de intimata-pârâtă SSS. S.A. a fost calificată drept o apărare de fond.

Analizând recursul principal, Înalta Curte de Casație și Justiție, reține inexistența motivelor de nelegalitate și, în raport de reglementarea cuprinsă în art. 489 alin. (2) C. proc. civ., îl va anula pentru următoarele argumente:

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din același cod, "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs."

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) din același cod.

Așadar, din dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurenți se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

În calea extraordinară de atac a recursului controlul de legalitate nu poate fi exercitat decât în măsura în care argumentele părții prin care este exprimată nemulțumirea față de soluția adoptată în apel se circumscriu motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 pct. 1 - 8 C. proc. civ.

Din interpretarea acestor norme, rezultă că nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivelor de recurs, iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestora, în sensul formulării de critici pertinente ale deciziei ce formează obiectul recursului.

În speță, din expunerea criticilor aduse deciziei recurate, rezultă că deși a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile la adresa deciziei recurate vizează doar aspecte factuale privind clauzele contractuale referitoare la obligația de restituire a creditului în franci elvețieni și suportarea riscului valutar aferent acestei monede, fără a fi formulate critici de nelegalitate; în esență, recurenții sunt nemulțumiți de hotărârea instanței devolutive și solicită instanței de recurs o reapreciere a întregului context factual al încheierii și evoluției contractelor de credit.

Înalta Curte constată că întreaga argumentare a recurenților-reclamanți privind negocierea contractului de credit, presupusul dezechilibru, lipsa previzibilității evoluției CHF, insuficiența probatorie, caracterul toxic al produsului și lipsa de onestitate a băncii sunt aspecte ce necesită o reevaluare a situației de fapt existentă la momentul încheierii contractului de creditare, aspecte ce vizează netemeinicia și nu mai pot fi reanalizate în această etapă procesuală.

De asemenea, stabilirea existenței sau inexistenței negocierii clauzelor contractuale reprezintă tot o chestiune legată de situația de fapt, a cărei evaluare intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive, ceea ce exclude posibilitatea instanței de recurs de a o reaprecia.

Prin criticile invocate în cererea de recurs, recurenții-reclamanți și-au exprimat nemulțumirea sub aspectul modului de stabilire a situației de fapt a cauzei prin raportare la probele administrate, raționamentul instanței în interpretarea probatoriului, ori dezvoltarea acestora nu permite încadrarea și analizarea din perspectiva motivului de recurs invocat, motiv pentru care nu pot fi reținute ca și critici de nelegalitate.

Astfel, în calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel, conform art. 483 (3) C. proc. civ.

De asemenea, invocarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000 nu este susținută de argumente prin care să se demonstreze încălcarea sau aplicarea greșită a acestor dispoziții legale de către instanța de apel.

De aceea, recurenții-reclamanți ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra, din perspectiva motivului de recurs invocat, dacă au fost încălcate norme de drept material, însă recurenții-reclamanți nu au invocat asemenea critici, ci argumente vizând reținerile instanței de apel privind situația de fapt a cauzei prin raportare la probatoriul administrat, argumente ce reprezintă aspecte de netemeinicie și care nu pot face obiectul analizei în această etapă procesuală.

Totodată, criticile nu pot fi încadrate din oficiu în condițiile art. 489 alin. (2), (3) C. proc. civ., în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nefiind identificate nici alte motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu.

Reținând că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că, recursul nu este motivat în raport cu cerințele art. 488 alin. (1) C. proc. civ., fiind aplicabilă sancțiunea nulității recursului, în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, văzând că motivele invocate nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., Înalta Curte, conform prevederilor art. 489 alin. (2) din același cod, va anula recursul declarat de recurenții-reclamanți LLL., MMM., LL., KK., DD., EE., K., FFF., GGG. și HHH. împotriva deciziei civile nr. 276/18.02.2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă.

Față de anularea recursului principal, Înalta Curte va da eficiență dispozițiilor art. 472 alin. (2) C. proc. civ., aplicabile și în recurs conform art. 491 alin. (1) din același act normativ, motiv pentru care va constata ca rămas fără efect recursul incident declarat de recurenta-pârâtă RRR.. și de recurentele-interveniente QQQ. S.A. și QQQ. S.A. împotriva încheierii din 28.11.2019 și deciziei civile nr. 276/18.02.2021, pronunțate de aceeași instanță în dosarul nr. x/2016.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul principal declarat de recurenții-reclamanți LLL., MMM., LL., KK., DD., EE., K., FFF., GGG. și HHH. împotriva deciziei civile nr. 276/18.02.2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă.

Respinge ca rămas fără efect recursul incident declarat de recurenta-pârâtă RRR.. și de recurentele-interveniente QQQ. S.A. și QQQ. S.A. împotriva încheierii din 28.11.2019 și deciziei civile nr. 276/18.02.2021, pronunțate de aceeași instanță în dosarul nr. x/2016.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 octombrie 2022.