ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 533/2021

Ședința publică din data de 9 martie 2021

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 16 decembrie 2016, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF. și GG. au chemat-o în judecată pe pârâta HH. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar a prevederilor contractuale menționate la punctul 5 din Anexa 1, precum și obligarea pârâtei la înghețarea/stabilizarea cursului valutar aplicat ratelor lunare la cursul indicat la pct. 3 din Anexa 1, ca efect al constatării ca abuzivă a clauzei de risc valutar, prin adaptarea contractelor.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, C. civ. din 1864, O.U.G. nr. 21/1992 și O.U.G. nr. 174/2008.

Prin sentința civilă nr. 3265 din 25 septembrie 2017, Tribunalul București, secția VI-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanții B., C., K., L., P., Q., W., X., II., Y., CC., DD., în contradictoriu cu pârâta HH. S.A. Totodată, i-a obligat pe reclamanți la plata către pârâtă a cheltuieli de judecată în cuantum de 3.218,07 RON.

Împotriva sentinței primei instanțe au declarat apel B., C., Q., P., DD., CC., K., W., X. și L., prin care au formulat critici de netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 1958 A din 15 octombrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanții-reclamanți B., C., Q., P., DD., CC., K., W., X. și L. împotriva sentinței primei instanțe și i-a obligat pe apelanții-reclamanți la plata către intimata-pârâtă a cheltuielilor de judecată în apel în cuantum de 2.209,40 RON.

Împotriva deciziei instanței de apel, DD. și CC. au declarat recurs, prin care au solicitat casarea deciziei recurate, cu consecința admiterii pe fond a acesteia, constatarea ca abuzive a clauzelor de risc valutar și înghețarea cursului valutar.

În motivare, recurentele au susținut că instanța a apreciat și a motivat în mod greșit aplicarea principiului nominalismului, această critică fiind subsumată de recurente motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În subsidiar, consideră că există motive contradictorii, în sensul că acțiunea este bazată pe Legea nr. 193/2000, or menționarea faptului că, pe de o parte, s-ar aplica dispozițiile Legii nr. 193/2000, dar și principiul nominalismului constiuie o contradicție din punct de vedere juridic. În acest sens, arată că poate fi aplicabil fie principiul nominalismului dacă acțiunea ar fi fost întemeiată pe dreptul material (răspundere civilă contractuală, nulitate absolută), fie Legea nr. 193/2000, cu consecința constatării nulității absolute în ipoteza declarării acelor clauze ca fiind abuzive.

Detaliind, recurentele susțin că, deși acțiunea promovată de acestea își avea fundamentul aproape în totalitate pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, instanța nu a analizat niciunul din elementele ce ar putea să constituie fundament pentru declararea unei clauze ca fiind abuzive: negocierea, dezechilibrul contractual, reaua-credință a băncii.

Mai mult, consideră că instanța de apel se află în eroare în legătură cu interpretarea Cauzei Andriciuc pe care au avut-o în vedere în concluziile scrise. În esență, arată că, potrivit acelei decizii, instituția bancară trebuie să prezinte posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, în special în ipoteza în care consumatorul împrumutat nu își primește veniturile în respectiva monedă.

În continuare, recurentele arată că, deși instanța de apel a reținut că s-ar aplica principiul nominalismului, instanța nu a luat în considerare faptul că, în realitate, împrumutata nu a încasat franci, ci a încasat/tras RON.

Mai arată că, în raport de Cauza C26/2013, obiectul contractului intră sub incidența verificării legalității acestuia cu privire la cursul valutar ce este obiect al contractului, nefiind exclus de la analiză.

Prin urmare, consideră că o instanță poate să analizeze o clauză ce se referă la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al prețului, cât timp acestea nu au fost redactate în mod clar și inteligibil. În acest sens, recurentele au făcut trimitere la cauza C-484/08 și la cauza C-241/98.

Cu toate acestea, susțin că instanța nu a făcut o analiză asupra caracterului clar și inteligibil al clauzei de la art. 8 din Contractul de credit în ceea ce privește consecințele economice ale acesteia, din punctul de vedere al producerii unui dezechilibru vădit și semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatoarei, situație ce pune în discuție buna credință a băncii la încheierea acestui contract.

Evocând dispozițiile art. 2 și art. 4 din Legea nr. 193/2000, arată că, datorită dobânzii avantajoase, orice consumator dornic de a obține un credit bancar ar fi preferat să acceseze un credit în franci elvețieni, cu toate că solicitantului nu îi era necesară moneda elvețiană care nu circula pe piața internă. În plus, arată că această monedă nu este o monedă de circulație, iar, potrivit art. 977 din C. civ. de la 1864, aplicabil la data încheierii contractului, interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților contractante, iar nu după sensul literal al termenilor. În acest sens, susține că sunt aplicabile statuările CJUE din cauza C-26/13 paragraful 59.

De asemenea, consideră că respectivele clauze de efectuare a plăților în moneda creditului, cu suportarea exclusivă a riscului valutar de către împrumutați nu au fost negociate direct cu reclamanții, având în vedere caracterul prestabilit și impus consumatorilor al contractelor de credit, consumatorii exprimându-și adeziunea la aceste contracte tipizate, fără a avea posibilitatea de a influența natura lor.

Se mai arată că art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil și trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și contractul să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât, acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce-i privește.

Cu privire la art. 5 din Directiva 93/13, se arată că CJUE a statuat că, pentru un consumator, informarea înaintea încheierii unui contract cu privire la condițiile contractuale și la consecințele respectivei încheieri este de o importanță fundamentală.

Se mai arată că cerința privind transparența clauzelor contractuale nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal și gramatical, deoarece consumatorul se află într-o poziție de inferioritate față de vânzător.

Așadar, consideră că, dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, o clauză creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, aceasta va fi anulată.

Mai arată că cerința negocierii clauzelor contractuale impusă de lege trebuie să fie una efectivă, completă, iar nu formală. De asemenea, recurentele consideră că pârâta avea obligația de a le explica anterior încheierii contractului modul de comportare pe piața monetară a valutei CHF, de a le aduce la cunoștință că, pe perioade de criză economică, această monedă are tendințe de hipervalorizare, așa încât, consumatorul să fie conștient că, în momentul în care își asumă restiuirea unui credit în moneda națională, dar echivalent monedei CHF pe o perioadă destul de lungă, de 25 de ani, va suporta riscul hipervalorizării valutei CHF.

În continuare, recurentele arată că, la data încheierii contractului de credit, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prevedea că instanța, în cazul în care constată existența clauzelor abuzive în contract, aplică sancțiunea contravențională conform art. 15 și dispune, sub sancțiunea daunelor, modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractul rămâne în ființă.

Mai susțin că, banca pârâtă nu a făcut dovada că, la momentul contractării creditului în franci elvețieni, le-a adus la cunoștință posibilitatea devalorizării monedei creditului, deși, în calitatea sa de profesionist, avea această posibilitate cunoscând predicțiile cursului valutar pentru franci elvețieni. Prin urmare, consideră că pârâta a ascuns informații esențiale relative la riscul de depreciere a monedei naționale, ceea ce a produse un dezechilibru semnificativ.

Nu în ultimul rând, cu referire la caracterul contractului de credit, recurenții susțin că acesta nu are un caracter aleatoriu, fiind un contract comutativ, caracterizat prin faptul că întinderea drepturilor și obligațiilor părților, la momentul încheierii contractului, este determinată sau determinabilă, astfel încât părțile se angajează din punct de vedere juridic tocmai în considerarea efectelor contractului pentru care și-au manifestat acordul, fiind exclusă expunerea uneia dintre părți la riscul unei pierderi cauzate de un eveniment viitor și incert și oferirea celeilalte părți a unei șanse de câștig legal.

Prin urmare, consideră că se impune calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea cursului de schimb valutar de la momentul încheierii contractelor, pe întreaga perioadă de valabilitate a acestora.

De asemenea, consideră că se impune restituirea prestațiilor/plăților efectuate, ca efect al constatării nulității clauzelor privind efectuarea plăților în moneda creditelor - CHF.

În încheiere, recurentele solicită, în esență, admiterea recursului, cu consecința casării deciziei civile recurate și a restituirii cheltuielilor de judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimaților-reclamanți și intimatei-pârâte la 11 și 12 februarie 2019.

La 7 martie 2019, intimata-pârâtă HH. S.A. a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a invocat excepțiile netimbrării, tardivității și nulității recursului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precum și obligarea recurentelor-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

La 20 martie 2019, întâmpinarea a fost comunicată recurentelor-reclamante, fără ca acestea să uzeze de dreptul de a depune răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 26 noiembrie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți, pentru ca acestea să depună punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Față de raportul comunicat, niciuna din părți nu a înțeles să își manifeste poziția procesuală prin formularea unui punct de vedere.

Prin încheierea completului de filtru din 4 februarie 2020, au fost respinse excepțiile netimbrării, tardivității și nulității recursului, recursul fiind admis în principiu. Totodată, a fost stabilit termen de judecată la 24 martie 2020, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

La 24 martie 2020, judecata cauzei a fost suspendată de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I nr. 212 din 16 martie 2020.

Ulterior, prin rezoluția din 22 mai 2020, în temeiul art. 63 alin. (13) din Decretul nr. 240/14.04.2020 al Președintelui României, a fost fixat termen de judecată la data de 30.06.2020, ora 10, cu citarea părților, în ședință publică.

Prin încheierea din 30 iunie 2020, judecata cauzei a fost suspendată, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Prin rezoluția din 9 februarie 2021, a fost stabilit termen de judecată la 9 martie 2021, părțile fiind citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei și, subsecvent, în vederea soluționării recursului, termen la care instanța de recurs a rămas în pronunțare.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Sub aspectul dispozițiilor legale incidente, se reține că, față de data la care a fost încheiat contractul de credit în discuție (28 februarie 2008), acesta este guvernat de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv, de Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori și de O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor C. civ. de la 1864 relative la împrumutul de consumație, act normativ în vigoare la data când a fost încheiat contractul, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit căruia, "contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa."

În altă ordine de idei, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziție legală, este necesară determinarea conținutului noțiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menționate reiese că, în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul național, ci și cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părți în lipsa unei derogări de la acestea.

Totodată, este de reținut faptul că dispozițiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Revenind la criticile formulate, se reține că recurentele-reclamante au susținut că a fost încălcată obligația de informare stabilită în sarcina profesionistului potrivit Legii nr. 193/2000, instanța de apel reținând greșit că nu poate fi admisă constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, trecând astfel peste interpretările obligatorii date de C.J.U.E. în cauza Andriciuc contra României.

Susținând, așadar, încălcarea obligației de informare cu privire la clauza de risc valutar, recurentele-reclamante se raportează exclusiv la legislația privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, or, pentru considerentele mai sus arătate, criticile formulate de acestea nu pot fi primite, întrucât acele clauze, denumite clauze de risc valutar, sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, situație care face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv, verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeași lege.

Totodată, din însăși hotărârea invocată de autoarele căii de atac, respectiv Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva HH. S.A., rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

În această cauză, care vizează tocmai o situație precum cea dedusă judecății în prezentul dosar, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva HH. S.A., arată că:

"articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "această excludere presupune îndeplinirea a două condiții. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva HH. S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Ulterior, prin Hotărârea Curții de Justiție din data de 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, următoarele:" împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Așadar, pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, Curtea a statuat că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 și 30, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanțele devolutive au stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale și legale, cu referire la clauzele contestate de reclamante, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Părțile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată.

Aplicând în cauza de față argumentele anterior expuse, reiese cu evidență faptul că stipulațiile din contractul de credit care prevăd obligația pentru recurentele-reclamante de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părțile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul național, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și al Legii nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident, nu se mai impun verificări suplimentare, respectiv, dacă o astfel de clauză poată fi inclusă în noțiunea de obiect principal al contractului, dacă respectă cerințele de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorului ori cerințele de echilibru sau de bună-credință.

Apreciind că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentele-reclamante DD. și CC. împotriva deciziei civile nr. 1958A din 15 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

În ceea ce privește cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în sumă de 3385,07 RON, formulată de intimata-pârâtă HH. S.A., Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., urmează a dispune obligarea recurentelor-reclamante DD. și CC. la plata sumei de 1000 RON către intimata-pârâtă HH. S.A., cu titlu de cheltuieli de judecată reduse, pentru următoarele considerente:

În temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte reține că instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său.

Așadar, art. 451 alin. (2) C. proc. civ. consacră prerogativa instanței de a reduce un astfel de onorariu, prerogativă care este cu atât mai necesară cu cât, respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, care a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil.

Mai mult, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în materia rambursării cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, că "acestea urmează să fie recuperate de partea care a câștigat procesul, numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil", având în vedere rolul judecătorului în desfășurarea procesului, care îi oferă posibilitatea unei imagini de ansamblu asupra complexității cauzei și a muncii depuse de avocat (cauza Nielsen și Johnsen contra Norvegiei, cauza Sabou și Pârcălab contra României, cauza Almeida, Garret și alții contra Portugaliei).

Pentru a stabili reducerea onorariului de avocat, Înalta Curte s-a raportat la criteriile prevăzute de art. 127 din Statutul profesiei de avocat, dând totodată eficiență cheltuielilor efectuate de parte prin angajarea unui apărător.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, în condițiile în care intimata-pârâtă HH. S.A. a solicitat cheltuieli de judecată în sumă de 3385,07 RON, reprezentând onorariu avocațial, Înalta Curte apreciază că acestea sunt disproporționate atât față de obiectul cauzei, de faptul că litigiul nu prezenta aspecte de dificultate sau complexitate, precum și față de volumul de muncă constând în formularea apărării prin avocat, motiv pentru care, în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., urmează a dispune reducerea cheltuielilor de judecată la 1000 RON și obligarea recurentelor-reclamante DD. și CC. la plata acestei sume către intimata-pârâtă HH. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentele-reclamante DD. și CC. împotriva deciziei civile nr. 1958A din 15 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă pe recurentele-reclamante DD. și CC. la plata către intimata-pârâtă HH. S.A. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 1000 RON.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 martie 2021.