ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 958/2021

Prin cererea înregistrată, la data de 7.12.2015, pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, sub dosarul nr. x/2015, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună: constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar; stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului; denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională; constatarea caracterului abuziv al clauzei cuprinse la art. 2.1 referitoare la modalitatea de calcul a dobânzii aplicabile creditului, de la art. 2.2 privind dobânda penalizatoare și art. 2.3 privind comisionul de acordare din contractual de credit nr. x/02.09.2008, iar ca o consecință a constatării caracterului abuziv al clauzelor arătate să se dispună repunerea părților în situația anterioară, cu restituirea sumelor plătite nedatorat, de la data încasării și până la data încetării perceperii lor. În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 296/2004, O.G. nr. 21/1992, Legea nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010, C. civ., jurisprudența Europeană. Prin sentința civilă nr. 6114 din 06 mai 2016, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă cauza a fost înregistrată la data de 20.07.2016, sub dosarul nr. x/2016. Prin sentința civilă nr. 7962 din 15 decembrie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei menționate la art. 2.3 din contractul de credit nr. x/2.09.2008 referitoare la comisionul de acordare, a obligat pârâta să restituie reclamanților suma încasată cu titlu de comision de acordare, precum și suma de 500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată și a respins celelalte capete de cerere formulate ca fiind neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta C. S.A.. Prin decizia civilă nr. 445 din 6 martie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 7962 din 15 decembrie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A. și B. și a schimbat sentința atacată, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei civile nr. 445 din 6 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă au declarat recurs reclamanții A. și B., prin care au solicitat admiterea recursului și casarea deciziei atacate, precum și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată. Criticile invocate de recurenții-reclamanți subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt următoarele: In mod greșit instanța de apel a admis apelul formulat de bancă, motivat de faptul că lipsește caracterul abuziv al clauzei referitoare la comisionul de acordare, arătând că acest comision a fost perceput pentru ca banca să presteze serviciile de acordare a creditului, că prevederea din contract este clară, inclusiv din perspectiva modalității de calcul a comisionului, reclamanții având posibilitatea de a cunoaște, încă de la încheierea contractului, caracteristicile esențiale ale produselor și serviciilor oferite, astfel încât să poată face o alegere conformă cu interesele lor. De asemenea, consideră că în mod greșit instanța de apel a motivat că nu pot fi reținute criticile privind dezechilibrul economic al clauzei, întrucât dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 se referă la un dezechilibru juridic și nu la unul economic, iar instanța nu este abilitată să formuleze aprecieri cu privire la cuantumul unui astfel de comision, acestea fiind elemente de oportunitate lăsate la aprecierea băncii. Recurenții-reclamanți arată că scopul comisionului de acordare nu este menționat în cuprinsul contractului de credit, iar ei au aderat la un contract redactat unilateral de către un profesionist fără să aibă posibilitatea să influențeze conținutul contractului. In calitate de consumatori nu au avut posibilitatea să negocieze comisionul de acordare a creditului și nu au negociat nicio clauză din contractul încheiat cu banca. Deși comisionul de acordare de 2% din valoarea totală a creditului a fost de la început foarte mare, nu au avut posibilitatea să negocieze cu banca pentru ca acest comision să fie mai mic. În opinia recurenților nu sunt îndeplinite condițiile art. 1 din Legea nr. 193/2000 conform cărora "Orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate". Totodată, clauza inserată în art. 2.3 din contract care prevede că se datorează un comision de acordare a creditului în cuantum de 2 % din valoarea totală a creditului este o clauză abuzivă, întrucât cuantumul comisionului de acordare este disproporționat de mare în raport cu serviciul prestat de bancă, în vederea încheierii contractului de credit. Orice cost datorat de împrumutat trebuie să aibă o justificare și să fie proporțional cu serviciul prestat de bancă. Banca a perceput un comision de acordare a creditului de 2% din valoarea totală a creditului, doar pentru că a analizat câteva documente, respectiv cărțile de identitate și actele din care rezultă veniturile realizate de către reclamanți. Invocând dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, recurenții arată că în contractul de credit există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, banca având dreptul să obțină de la consumator o sumă semnificativă de bani, în lipsa oricărei contraprestații. Consideră că este greșită motivarea instanței de apel în sensul că dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 se refera la un dezechilibru juridic și nu la unul economic. Prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu disting între dezechilibrul juridic sau economic, or unde legiuitorul nu distinge nici interpretul nu trebuie sa distingă (ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus). Recurenții-reclamanți susțin că în mod corect Tribunalul București a reținut că scopul comisionului de acordare nu este menționat în cuprinsul contractului de credit și faptul că legiuitorul a dorit să-1 protejeze pe consumator care a aderat la un contract redactat unilateral de către un profesionist fără să aibă posibilitatea să influențeze conținutul contractului. Deci, în situația în care consumatorul nu a putut negocia clauzele contractuale, iar aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului, respectivele clauze au un caracter abuziv. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ. Prin încheierea din 02.04.2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare. Recurenții au depus punct de vedere la raport, prin care au solicitat să se constate admisibilitatea în principiu a recursului și, pe cale de consecință, să se admită recursul. Prin încheierea din 3 decembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul, iar prin încheierea din data de 11 februarie 2020 a fost suspendată judecata recursului în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea dosarului nr. x/2020 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii. Prin decizia nr. 10 din 6 aprilie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 611 din 13 iulie 2020, a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov pentru pronunțarea unui recurs în interesul legii asupra următoarelor probleme de drept: a) interpretarea sintagmelor "obiect al contractului" și "prețul contractului", prevăzute la art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, precum și a sintagmei "prețul total al contractului" prezentă în conținutul unor hotărâri judecătorești, respectiv dacă o clauză care reglementează valoarea unui comision de întocmire sau analiză dosar sau de gestionare sau administrare a creditului este inclusă în noțiunile menționate anterior, fiind exceptată de la controlul caracterului abuziv în măsura în care este exprimată într-un limbaj ușor inteligibil; b) în aplicarea art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, raportat la noțiunea de clauze "exprimate într-un limbaj ușor inteligibil", să se clarifice necesitatea menționării prestațiilor băncii ce urmează a fi efectuate în contrapartida comisioanelor, chiar și atunci când scopul perceperii comisioanelor poate fi ușor dedus din denumirea acestora sau din dispozițiile legale sau contractuale incidente, pentru a se considera că acele clauze sunt redactate într-un limbaj ușor inteligibil; c) în aplicarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, să se stabilească în ce măsură lipsa detalierii scopului perceperii comisioanelor, respectiv lipsa indicării prestațiilor/activităților efectuate de Bancă în contrapartida comisioanelor percepute creează automat un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului; d) în aplicarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, să se clarifice în ce măsură valoarea (cuantumul) comisioanelor poate fi un element în funcție de care se apreciază dezechilibrul semnificativ în defavoarea consumatorului. Cauza a fost repusă pe rol, în ședința din 13 aprilie 2021, potrivit celor reținute în practicaua prezentei decizii.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente: Motivele invocate de recurenții-reclamanți se subsumează criticilor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Conform acestor prevederi legale, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Criticile recurenților-reclamanți nu sunt fondate, întrucât instanța de apel a efectuat o corectă aplicare a prevederilor Legii nr. 193/2000. Astfel, se reține că Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori transpune în dreptul național cerințele Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 "orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate". Referitor la noțiunea de clauză abuzivă, art. 3 din Directiva 93/13/CEE stabilește că au acest caracter clauzele contractuale care nu s-au negociat individual și, în contradicție cu exigența de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului. Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000: "(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților". Ca atare, din textul normativ enunțat, reglementat de legislația românească în consens cu dispozițiile Directivei 13/93, rezultă că pentru a reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiții, respectiv clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, prin ea însăși creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și să nu fie respectată cerința bunei-credințe. Totodată, cele trei condiții prevăzute de lege sunt distincte, astfel că îndeplinirea uneia dintre acestea nu poate conduce la concluzia că ar fi îndeplinite și celelalte condiții, fără să fie probat acest lucru. Instanța de apel a reținut caracterul de adeziune a contractului părților și a motivat în ceea ce privește modalitatea de redactare a clauzei contestate, referitoare la comisionul de acordare (art. 2.3), că sumele percepute de către pârâtă cu acest titlu sunt aferente unor servicii prestate de bancă, iar rațiunea perceperii acestuia rezultă din chiar denumirea comisionului, ce include operațiuni și costuri diverse. Totodată, a reținut corect instanța de apel, că legislația incidentă din materia drepturilor consumatorului nu impunea profesionistului să explice toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat, respectiv toate activitățile prestate în cadrul serviciului de acordare credit. Pentru a se reține caracterul abuziv al clauzei menționate este necesar a se proba că aceasta creează, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, or, în condițiile în care obligația de plată a fost stipulată în mod clar și inteligibil, rațiunea perceperii acestuia rezultă din chiar denumirea comisionului, ce include operațiuni și costuri diverse, nu se poate considera ca reclamanții au fost prejudiciați, aceștia fiind informați chiar la momentul semnării convenției de credit cu privire la obligația ce le incumbă. Înalta Curte reține că în mod corect s-a argumentat prin decizia recurată faptul că, pentru ca acest comision să aibă caracter clar și pentru ca un consumator să înțeleagă rațiunea perceperii sale, nu era necesară detalierea activităților întreprinse de bancă, ci doar denumirea serviciului prestat, legat de acordarea creditului, clauza fiind clară, inclusiv din perspectiva modalității de calcul și a sarcinii economice impuse debitorului, pentru înțelegerea acesteia nefiind necesare cunoștințe de specialitate. Prin urmare, în cauză, existau suficiente criterii care să confere consumatorului și posibilitatea să prevadă consecințele juridice care rezultă din clauzele contractuale. Valoarea determinabilă a comisionului și metoda de calcul rezultau din stipulațiile contractuale, recurenții-reclamanți fiind în măsură să prevadă la data încheierii contractului implicațiile juridice și economice ale clauzei, în ceea ce îi privea. Înalta Curte reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. În cuprinsul cerererii de recurs, recurenții-reclamanți susțin că este greșită motivarea instanței de apel în sensul că dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 se refera la un dezechilibru juridic și nu la unul economic. Arată aceștia că prevederile legale indicate nu disting între dezechilibrul juridic sau economic, or unde legiuitorul nu distinge nici interpretul nu trebuie sa distingă. Înalta Curte constată că interpretarea dată de instanța de apel noțiunii de "dezechilibru semnificativ" nu aduce atingere înțelesului normei incidente, respectiv art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000, care are un caracter general și este conformă și jurisprudenței CJUE. Astfel, Curtea Europeană de Justiție a Uniunii Europene a reținut expres că "dezechilibrul semnificativ" nu se poate limita la o apreciere economică de natură cantitativă, întemeiată pe comparația între valoarea totală a operațiunii care a făcut obiectul contractului, pe de o parte, și costurile puse în sarcina consumatorului, prin clauza respectivă, pe de altă parte, criticile recurenților fiind, deci, nefondate. Dimpotrivă un dezechilibru semnificativ poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situației juridice în care este plasat consumatorul în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispozițiilor naționale aplicabile (vezi hotărârea din 16 ianuarie 2014 pronunțată în cauza Constructora Principado S.A. împotriva D.). Apoi, în legătură cu modul în care trebuie analizată clauza privind comisionul de acordare, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții). În cauza menționată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din pricina dedusă judecății, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând că: "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză". În Decizia Preliminară pronunțată în cauza precizată anterior, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează. În același sens, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. și, respectiv LG, PK împotriva E. S.A., la 16 iulie 2020, că "Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator și o instituție financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în pofida cerinței de bună-credință, atunci când instituția financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere". Astfel, se constată că instanța de apel a examinat toate aceste criterii în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare și a reținut că aceasta este clară, inclusiv din perspectiva modalității de calcul și a momentului perceperii, pentru înțelegerea acesteia nefiind necesare cunoștințe de specialitate, iar reclamanții au avut posibilitatea de a cunoaște, încă de la încheierea contractului, caracteristicile esențiale și contraprestațiile specifice ale băncii la acordarea creditului, astfel încât să poată face o alegere conformă cu interesele lor. În concluzie, constatând caracterul clar, inteligibil al clauzei contestate, faptul că acest comision este justificat prin rațiuni obiective, este perceput în legătură cu activități efectiv prestate de bancă, la care se face referire chiar în cuprinsul căii de atac și a căror realitate nu este contestată, clauza a fost acceptată în cunoștință de cauză de consumatori care au avut reprezentarea acestui cost și faptul că nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru a se dispune înlăturarea acestei clauze, apelul pârâtei fiind corect admis. Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții A. și B..