ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 854/2020

Ședința publică din data de 21 mai 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la 10 noiembrie 2015 sub nr. x/2015, reclamanta A., în contradictoriu cu intimata B. S.A., a solicitat instanței constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 1.2, art. 5.1, art. 1.3 lit. a), art. 1.3 lit. b) din contractul de credit nr. x din 30 iulie 2008; obligarea pârâtei la recalcularea dobânzii în funcție de valoarea unui indice de referință prevăzut de lege; obligarea pârâtei la recalcularea și perceperea dobânzii, începând cu data contractării, în funcție de evoluția unui indice de referință verificabil, ținând cont de marja băncii de la semnarea convenției de credit; restituirea sumelor ce excede acestei dobânzi recalculate; restituirea comisionului de acordare în cuantum de 1926 CHF; anularea clauzei de risc valutar prevăzute de art. 6.3 din contract; stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului; denominarea în moneda națională a plăților; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 4728 din 15 martie 2016 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x a fost admisă excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sectorului 1 București și a fost declinată competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București.

Pe rolul Tribunalului București cauza a fost înregistrată la data de 9 mai 2016 sub nr. x/2016.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 4111/2016 din 1 iulie 2016, a admis în parte cererea reclamantei A. și a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei din contractul de credit nr. x/30 iulie 2008, în varianta sa inițială: art. 5.1 în ceea ce privește marja variabilă a băncii în funcție de decizia băncii și faptul că banca poate modifica dobânda conform deciziei sale; a obligat pârâta la restituirea către reclamant a diferenței dintre dobânda efectiv achitată și cea datorată conform ratei de 4,4% pe an, inițial convenită la data încheierii contractului; a respins în rest cererea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamanta A., cât și pârâta B. S.A..

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 273/A din 06 februarie 2018, a respins ca nefondat apelul reclamantei A. împotriva sentinței civile nr. 4111/2016 din 1 iulie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

A admis apelul formulat de pârâta B. S.A. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a obligat pârâta la restituirea către reclamantă a diferenței dintre dobânda efectiv achitată până la data de 30 iulie 2009 și cea datorată de 4,4 p.p. pe an; iar pentru perioada începând cu 31 iulie 2009 a diferenței dintre dobânda efectiv achitată și cea calculată potrivit formulei Libor 3 luni și marja băncii de 4,1 p.p. pe an; a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței și a obligat apelanta reclamantă să plătească apelantei pârâte suma de 1000 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei nr. 273/A din 6 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pârâta B. S.A. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă susține, în esență, că instanța de apel a interpretat greșit normele de drept material incidente în cauză, reținând caracterul abuziv al clauzelor de la art. 1.2 și 5.1. din Contractul de credit.

Deși instanța de apel s-a declarat nelămurită cu privire la modificarea dobânzii ca urmare a modificării marjei, aceasta nu și-a exercitat rolul activ în aflarea adevărului, conform prevederilor art. 22 C. proc. civ.. Susține că marja băncii nu s-a modificat, rămânând constantă la valoarea de 4,1%., astfel că decizia recurată a fost dată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 1.2 din Contractul de credit, coroborate cu Graficul Evoluția Dobânzii și Actul de aliniere la O.U.G. nr. 50/2010, care au fost greșit interpretate.

Totodată, recurenta arată că instanța de apel a păstrat soluția instanței de fond privind clauza cuprinsă la art. 5.1 din Contract, interpretând și aplicând greșit clauzele contractului de credit, astfel cum acestea au fost modificate prin Actul adițional de aliniere la O.U.G. nr. 50/2010.

În cauză nu s-a depus întâmpinare de către reclamanta A..

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 10 octombrie 2018, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 15 octombrie 2018, părțile nedepunând punct de vedere asupra raportului.

Înalta Curte a constatat, prin încheierea din 23 mai 2019, că după întocmirea raportului asupra recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 273/A din 6 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, reclamanta A. a formulat recurs incident la data de 5 februarie 2019, sens în care a apreciat că se impune completarea raportului.

Prin suplimentul la raportul asupra admisibilității în principiu a recursului întocmit în baza art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., la data de 10 octombrie 2019, Înalta Curte a constatat că recursul incident declarat de reclamanta A. este tardiv formulat.

Prin încheierea din 6 februarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis excepția tardivității recursului incident declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 273/A din 6 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

A admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva aceleiași decizii și a acordat termen la data de 21 mai 2020, cu citarea părților.

La termenul din 21 mai 2020, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a luat în examinare excepția tardivității recursului incident declarat de recurenta-reclamanta A. invocată din oficiu și, analizând actele dosarului din perspectiva normelor legale incidente, urmează să anuleze calea extraordinară de atac ca tardiv formulată, în considerarea următoarelor argumente:

Potrivit dispozițiilor art. 491 alin. (1) C. proc. civ. "recursul incident și recursul provocat se pot exercita, în cazurile prevăzute la art. 472 și 473, care se aplică în mod corespunzător. Dispozițiile art. 488 rămân aplicabile, iar alin. (2) prevederile art. 474 se aplică corespunzător ".

În acest sens, Înalta Curte reține că recursul incident formulat de recurenta-reclamanta A. a fost declarat la 5 februarie 2019, context în care se apreciază că acesta a fost formulat cu nerespectarea termenului prevăzut de dispozițiile art. 474 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2) din același cod.

În raport cu aceste dispoziții, se constată că motivele de recurs ale recurentei-pârâte au fost comunicate reclamantei, la sediul ales al avocatului său, la data de 7 mai 2018, așa încât, termenul de depunere al întâmpinării era 6 iunie 2018, astfel că, depunerea recursului incident la 5 februarie 2019, se constată că este formulat cu nerespectarea dispozițiilor evocate, care prevăd că recursul incident se depune odată cu întâmpinarea la recursul principal.

Conform dispozițiilor art. 185 alin. (1) C. proc. civ., când un drept procesual trebuie exercitat într-un termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 186 alin. (1) C. proc. civ. partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate.

Prin edictarea acestei dispoziții legale - art. 186 alin. (1) C. proc. civ., legiuitorul a avut în vedere posibilitatea repunerii părții în termenul legal de declarare a unei căi de atac sau a îndeplinirii unui act de procedură, în cazul în care partea dovedește existența unei "unor motive temeinic justificate" și care se referă la o împrejurare obiectivă de neîndeplinire a obligației legale, care să se fi produs înainte de împlinirea termenului prevăzut de lege.

Potrivit dispozițiilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta.

Or, când legea procesuală stabilește un termen fix pentru exercitarea unui drept, iar dacă partea lasă să expire acest termen, fără a beneficia de el, intervine decăderea, iar actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate, potrivit dispozițiilor art. 185 C. proc. civ.

Prin urmare, având în vedere că recursul incident formulat de recurenta-reclamantă A. nu a fost declarat în termenul imperativ prevăzut de dispozițiile legale, că partea nu a dovedit existența unor motive temeinic justificate care să o împiedice să exercite dreptul de a ataca cu recurs decizia pronunțată de Curtea de Apel București, în termenul prevăzut de lege, Înalta Curte urmează să dea eficiență dispozițiilor legale citate, să admită excepția tardivității declarării recursului și să dispună anularea recursului incident declarat de recurenta-reclamantă A..

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. este nefondat, sens în care urmează a fi respins, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărârii se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În susținerea acestui motiv de recurs, pârâta C. S.A. arată că instanța de apel a interpretat greșit normele de drept material incidente în cauză, aceasta reținând caracterul abuziv al clauzelor contractuale de la art. 1.2 și 5.1. apreciind totodată că instanța de apel nu și-a exercitat rolul activ în aflarea adevărului, conform prevederilor art. 22 C. proc. civ.

Mai susține recurenta, că marja băncii nu s-a modificat, aceasta rămânând constantă la valoarea de 4,1%, sens în care arată că, deși Banca a informat clientul de modificarea marjei de la 4.1% la R.I%, această modificare nu a operat vreodată, marja băncii rămânând neschimbată, aspect ce reiese din Graficul Evoluția Dobânzii și Actul adițional de aliniere la O.U.G. nr. 50/2010, conform alin. (1).i, marja băncii fiind fixă, în valoare de 4.1%.

În opinia recurentei, acesta este rezultatul greșitei aplicări a dispozițiilor materiale reprezentate de art. 1.2 din Contractul de credit, coroborate cu Graficul Evoluția Dobânzii și Actul de aliniere la O.U.G. nr. 50/2010, care au fost greșit interpretate de instanța de control judiciar.

Tot în cadrul acestui motiv de recurs, recurenta critică soluția instanței de apel de menținere a dispozițiilor sentinței, față de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 și adaptarea Contractului de credit la această legislație, prin Actul adițional de aliniere la O.U.G. nr. 50/2010, cu referire la clauza cuprinsă la art. 5.1 din Contract, privitoare la "marja variabilă a băncii în funcție de decizia băncii și faptul că banca poate modifica dobânda conform deciziei sale", considerând că soluția este întemeiată pe greșita interpretare și aplicare a clauzelor Contractului de credit, astfel cum acestea au fost modificate prin Actul adițional de aliniere la O.U.G. nr. 50/2010.

Aceste critici formulate de recurentă nu pot fi primite, urmând a fi respinse.

Astfel, se prevede la art. 1.2 cu referire la dobândă, tip dobânda variabilă, după primele 12 luni de la tragerea creditului calculată în funcție de indicele de referință: Libor la 3 luni și de marja 4,1 puncte procentuale pe an.

Conform art. 5.1 din contract, dobânda este stabilită în funcție de indicele de referință la care se adaugă marja variabilă a Băncii, care la data încheierii contractului este cea menționată la art. 1.2. Dobânda se poate modifica în funcție de variația indicelui de referința și a marjei, conform deciziei băncii.

Analizând dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010, în varianta sa inițială, rezultă că aceasta impunea băncilor încheierea de acte adiționale asimilând nesemnarea acestor acte adiționale de către consumatori cu o acceptare tacită.

Astfel, pentru a fi în prezența unui act adițional încheiat, potrivit dispozițiilor evocate, în varianta sa inițială, era necesar să se facă dovada fie a unui act adițional semnat de ambele părți, fie a unui proiect de act adițional comunicat de bancă clientului, pe care însă acesta din urmă, deși nu l-a semnat, nici nu l-a refuzat în mod expres.

Din această perspectivă, se constată că în cauză nu s-a încheiat vreun act adițional, prin care părțile să fi convenit asupra modificării clauzei privind dobânda, semnat de reclamantă după cum nu s-a făcut dovada comunicării vreunui proiect de act adițional către reclamantă, după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, astfel încât acesta să poată fi considerat acceptat tacit.

Așadar, o acceptare tacită a actului adițional poate opera doar cu condiția comunicării în prealabil de către bancă a actului adițional la contract, nu și în lipsa unei asemenea măsuri.

În acest context, Înalta Curte constată că recurenta nu a dovedit că a comunicat reclamantei proiectul de act adițional, astfel că, notificările menționate de aceasta - prin afișarea notificării în unitățile teritoriale ale Băncii și postarea notificării pe website-ul Băncii, nu pot fi reținute ca făcând dovada comunicării către reclamantă a proiectului de act adițional.

În ceea ce privește susținea recurentei, potrivit căreia, marja băncii nu s-a modificat, aceasta rămânând constantă la valoarea de 4,1%, se constată că nu poate fi primită, în condițiile în care, banca a modificat marja de la 4.1 % la 5,1%, în lipsa unui act adițional prin care părțile să fi agreat această modificare, rezultă că a avut loc o modificare a dobânzii în lipsa unor criterii clare, menționate în contract, aspect ce evidențiază dezechilibrul între părți.

Astfel, împrejurarea susținută de recurentă, privind comunicarea acestei modificări reclamantei, prin adresa din 10 aprilie 2009, nu este de natură să înlăture caracterul abuziv al clauzei deoarece, în contract nu s-a menționat un criteriu clar pe care reclamanta, în calitate de consumator să îl fi cunoscut.

În ceea ce privește critica referitoare la rolul activ al judecătorului, Înalta Curte subliniază faptul că întreaga activitate judiciară are ca finalitate stabilirea adevărului și recunoașterea dreptului încălcat sau contestat.

Rolul activ al judecătorului nu poate constitui un scop în sine, ci reprezintă una dintre cele mai însemnate garanții ale descoperirii adevărului.

Articolul 22 alin. (2) C. proc. civ., vizează cu deosebire principiul adevărului. În scopul aflării adevărului, judecătorul are îndatorirea de a stărui "prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale".

Rolul activ al judecătorului nu exclude obligațiile ce revin părților în materie de probațiune. De aceea, nu este întâmplător faptul că textul se referă in terminis la îndatorirea judecătorului de a "preveni" orice greșeală privind aflarea adevărului. Cu alte cuvinte, legea nu impune judecătorului sarcina de a produce probe. El poate dispune totuși administrarea dovezilor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc. O atare prerogativă trebuie exercitată în același scop al stabilirii adevărului.

Din această perspectivă, se constată că prin hotărârea recurată nu s-a încălcat principiul rolului activ al judecătorului, instanța de apel răspunzând tuturor criticilor aduse prin motivele de apel hotărârii pronunțate de instanța de fond.

Pentru ca susținerile dezvoltate de recurentă să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aceasta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situația de fapt stabilită.

În cazul de față, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 273/A din 6 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează ca tardiv recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 273/A din 6 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 273/A din 6 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 mai 2020.