ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1829/2020

Ședința publică din data de 6 octombrie 2020

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la 12 aprilie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile din Legea nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 99/2006, O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 288/2010, Legea nr. 363/2007, Directiva nr. 93/13/CEE, art. 15 din Constituție, art. 480 și art. 992 C. civ. din 1864.

Prin sentința civilă nr. 7193/2017 din 5 octombrie 2017, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. x/2017.

Prin sentința civilă nr. 543/2018 din 28 februarie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.

Împotriva sentinței primei instanțe, A. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac și schimbarea sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii.

Prin decizia civilă nr. 369 din 25 februarie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței primei instanțe.

Împotriva deciziei instanței de apel, A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În motivarea recursului, recurentul-reclamant a susținut, în esență, că hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (1)-(3) și 6 din Legea nr. 193/2000 și art. 3 alin. (1) din Directiva nr. 93/13/CEE, în privința condițiilor de constatare a caracterului abuziv al clauzei de risc valutar.

În concret, autorul recursului a criticat considerentele prin care instanța de apel a reținut că o persoană precaută și rezonabil informată putea anticipa fluctuația cursului valutar, nefiind astfel aplicabil alin. (1) lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

În combaterea acestor considerente, recurentul-reclamant a susținut că, în urma hipervalorizării francului elvețian, valoarea ratelor de credit s-a dublat, producându-se astfel un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

După evocarea dispozițiilor art. 5 lit. c), art. 8, art. 27 lit. b), art. 44 și art. 56-57 din Legea nr. 296/2004, autorul recursului a susținut că profesionistul are obligația de a informa consumatorul cu privire la caracteristicile serviciilor financiare oferite.

În legătură cu această obligație, recurentul-reclamant a subliniat că informațiile comunicate de bancă au fost sumare și înșelătoare. În acest sens, autorul recursului a susținut că nu a fost avertizat cu privire la riscul valutar, creditul în franci elvețieni fiind prezentat ca fiind un produs bancar avantajos.

Aceeași parte a subliniat că prevederile contractuale stipulate la art. 9.1 și art. 9.4 au caracter abuziv, întrucât permit băncii să stabilească în mod discreționar cursul valutar în funcție de care se calculează ratele de credit. În acest sens, a arătat că banca îi poate debita toate conturile, indiferent de moneda în care au fost deschise. În acest mod, banca își poate alege varianta de schimb valutar cea mai avantajoasă.

După prezentarea unor considerente din deciziile pronunțate de C.J.U.E. în cauza C-618/10 (Banco Espanol de Credito) și C-482/13 (Unicaja Banco S.A.), recurentul-reclamant a subliniat că francul elvețian este doar în aparență moneda creditului. În realitate, francul elvețian este o monedă de substituție, utilizată de bancă exclusiv pentru menținerea valorii creditului.

În aceste condiții, recurentul-reclamant a susținut că aceste clauze nu reprezintă o aplicație a principiului nominalismului, întrucât creditul a fost acordat în RON.

În urma evocării deciziei pronunțate de C.J.U.E. în cauza Kasler, autorul recursului a arătat că singurul remediu pentru înlăturarea consecințelor negative produse de riscul valutar îl constituie stabilizarea cursului valutar la cursul de la momentul încheierii contractului.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a prezentat o serie de considerații teoretice cu privire la motivarea hotărârilor judecătorești, după care a susținut că hotărârea recurată nu respectă cerința impusă de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În concret, autorul recursului a subliniat că instanța de apel nu a înlăturat motivat criticile referitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzei care instituie comisionul de acordare a creditului.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a menționat că nu este de acord ca recursul să fie soluționat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ. .

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte B. S.A. la 22 mai 2019 .

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare la 7 iunie 2019, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentului-reclamant la 14 iunie 2019 .

Recurentul-reclamant nu a depus răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 18 februarie 2020 a dispus comunicarea acestuia către părți.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

La 17 februarie 2020, intimatul-pârât a depus la dosar precizări, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului declarat de recurentul-reclamant și a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 2 iunie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul și acordat termen în ședință publică.

Analizând recursul declarat, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte apreciază că este fondat și urmează a fi admis, pentru considerentele ce urmează:

Criticile referitoare la greșita aplicare a normelor de drept material incidente în soluționarea capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind riscul valutar, critici subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi primite.

Sub un prim aspect, se impune a arăta că toate actele normative din domeniul protecției consumatorului, chiar și cele anterioare momentului la care România a devenit stat membru al Uniunii Europene, au fost adoptate pentru implementarea și, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive. Astfel, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziții se solicită a fi aplicate pe calea prezentului recurs, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligației de transpunere integrală a acquis-ului comunitar în legislația românească până la momentul aderării. În consecință, interpretarea prevederilor acestei legi se impune a fi realizată prin filtrul directivei 93/13CEE și al jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene (C.J.U.E.) în materie.

Criticile redate de recurent în sprijinul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pot fi calificate ca referindu-se la aplicarea greșită a art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13CEE și a art. 1578 C. civ. de la 1864 în examinarea caracterului abuziv al clauzelor privind rambursarea ratelor în moneda creditului, cuprinse în art. 9.1 și art. 9.4 din contractul de credit nr. x din 15 ianuarie 2008.

Procedând la examinarea conformității deciziei atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, respectiv aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Contractul de credit în discuție, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la 15 ianuarie 2008, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv Legea nr. 193/2000 și O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este suspus prevederilor C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, actul normativ în vigoare la data încheierii contractului, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Prin acțiunea promovată, recurentul-reclamant a solicitat eliminarea riscului valutar prin înghețarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului. Or, clauzele contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de art. 1578 din C. civ. de la 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecății. Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile afătoare în curs în momentul plății".

Așadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

În exercitarea competenței pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv al clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reținut că, așa cum rezultă din cuprinsul celui de-al treisprezecelea considerent al Directivei nr. 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă și la normele care, conform legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea în acest sens hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva C. S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

În plus, prin aceeași hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenței sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie "o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13, din domeniul de aplicare al aceste directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența C.J.U.E. susarătată, a fost preluat în legea națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestui act normativ.

Așadar, criticile formulate de recurentul-reclamant nu pot fi primite pentru că acele clauze denumite de recurent clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din același act normativ.

Prin prisma acestor considerente, care pot susține de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurent deciziei atacate, cu privire la clauzele de risc valutar, verificarea hotărârii din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei credințe) a lipsei informării și a caracterului clar și inteligibil al clauzelor contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști nu poate fi realizată decăt dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național (în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat).

În privința criticilor referitoare la lipsa motivării respingerii criticilor recurentului cu privire la caracterul abuziv al clauzei 6.1. lit. b) din contractul de credit, care instituie comisionul de acordare, Înalta Curte reține că, în cauză, instanța de apel a efectuat o analiză incompletă a motivelor de apel, întrucât nu a efectuat și un examen din perspectiva caracterului clar și inteligibil al clauzei 6.1. lit. b) din convenția de credit amintită, a menționării valorii și modalității de stabilire a comisionului de acordare, apărări formulate expres de reclamant prin motivele de apel, reținând doar că, "pe calea apelului, reclamantul nu formulează veritabile critici împotriva considerentelor care au condus instanța de fond la pronunțarea sentinței atacate, ci reia argumentele referitoare la caracterul abuziv al clauzelor contestate, susțineri analizate în mod legal și temeinic de judecătorul fondului" .

Instanța supremă reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ într drepturile și obligațiile părților".

Astfel, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al clauzei contestate din convenția de credit, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de C.J.U.E. în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții).

În cauza menționată au fost dezlegate chestiuni similare celor din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, CJUE statuând că:

"art. 4 alin. (2) și art. 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința nu impune ca acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cel în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În plus, Înalta Curte subliniază caracterul obligatoriu în speță al Hotărârii C.J.U.E. din 16 iulie 2020, pronunțată în cauzele conexate nr. C-244/1 și C-259/19, în soluționarea unor cereri de decizie preliminară formulate de Juzgado de Primera Instancia no. 17 de Palma de Mallorca și de Juzgado de Primera Instancia e Instruccion de Ceuta, Curtea stabilind că art. 3 alin. (1) din Directiva nr. 93/13CEE trebuie interpretat în sensul că, o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator și o instituție financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în pofida cerinței de bună-credință, atunci când instituția financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere.

Or, în cauză, deși instanța de apel nu a făcut nicio analiză a criticilor recurentului-reclamant cu privire la clauza privind comisionul de acordare, a reținut legalitatea și temeinicia sentinței atacate, respingând în tot apelul reclamantului, ca nefondat.

Pentru aceste considerente, sub aspectul analizat, se constată întemeiate criticile formulate de recurentul-reclamant în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel, sub aspectul referitor la nemotivarea respingerii criticilor privind comisionul de acordare, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu consecința admiterii recursului și casării deciziei atacate, cauza urmând a fi trimisă aceleiași instanțe de apel spre o nouă judecată.

În rejudecare, instanța de apel urmează a ține seama de interpretarea dată de Curtea de Justiție a Curții Europene, prin decizia preliminară în Cauza 621/17, asupra criteriilor pe care instanțele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisionul de acordare credit, precum și de interpretarea dată de aceeași instanță, prin decizia preliminară în cauzele conexate nr. C-244/1 și C-259/19, asupra dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților decurgând din contract, în cazul unei clauze care impune consumatorului plata unui comision de acordare, constând în necesitatea demonstrării, de către instituția financiară, că acest comision corespunde unor servicii și unor cheltuieli pe care le-a efectuat.

În temeiul art. 501 din C. proc. civ., la rejudecarea cauzei vor fi avute în vedere îndrumările date prin decizia de recurs cu privire la motivul de casare constatat a fi întemeiat.

Totodată, instanța de apel se va pronunța și asupra cheltuielilor de judecată solicitate în recurs, care vor fi avute în vedere în ansamblul cheltuielilor judiciare ale cauzei, prin stabilirea la finalul procesului, a părții care a pierdut procesul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 369 din 25 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 octombrie 2020.