ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 170/2019

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la 13 aprilie 2016, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. au solicitat să se constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor prevăzute de art. 9.1 lit. a) privind comisionul de acordare, art. 8.1 - 8.3, privind majorarea dobânzii, art. 9.2 privind posibilitatea băncii de a modifica unilateral cuantumul comisioanelor și dobânzilor, art. 11.1 - 11.2 privind clauza de risc valutar și moneda creditului din Contractul de credit nr. x/08.01.2007, precum și a art. IV din actul adițional nr. x, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumelor încasate nelegal de la reclamanți, stabilirea unei formule de calcul fixe pentru dobânda percepută, stabilizarea cursului de schimb CHF - LEU de la data încheierii contractului de credit, obligarea pârâtei la restituirea diferenței dintre cursul valutar de la data încheierii contractului și cursul aplicat de pârâtă, emiterea unui nou grafic de rambursare. Totodată s-a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale pentru sumele percepute în baza clauzelor abuzive începând cu data perceperii lor și calculate până la data plății efective. Cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 16244/2016 din 30 septembrie 2016, Judecătoria sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale a instanței și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, cauza a fost înregistrată la data de 17 octombrie 2016, sub Dosarul nr. x/2016.

Prin Sentința civilă nr. 194 din 25 ianuarie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2016 s-a admis în parte cererea formulată de reclamanții A. și B. și s-a constatat nulitatea absolută a clauzelor din Contractul de credit nr. x din 8 ianuarie 2007 de la art. 8.1 privind modificarea dobânzii în funcție de politica băncii și art. 9.2.

Împotriva acestei sentințe, reclamanții A. și B. au declarat apel.

Prin Decizia civilă nr. 2183/A din 11 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva Sentinței civile nr. 194 din 25 ianuarie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Împotriva Deciziei civile nr. 2183/A din 11 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, au declarat recurs reclamanții A. și B.

Prin memoriul de recurs, recurenții au invocat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, rejudecarea cauzei în fond în sensul admiterii în totalitate a acțiunii introduse de reclamanți.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenții susțin că hotărârea instanței de apel este nelegală, întrucât prin decizia atacată instanța a respins apelul menținând sentința primei instanțe care în fond a admis în parte acțiunea reclamanților, doar în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al clauzelor de la art. 8.1 și 9.2 din contractul încheiat.

Astfel, recurenții consideră că instanțele, în baza probelor administrate, nu au reținut în mod corect starea de fapt și nici situația juridică reală a modului în care părțile litigante au înțeles să încheie contractul de împrumut în litigiu și a faptelor anterioare dar și succesive acestui moment.

Respectiva clauză contractuală, în mod nelegal și neîntemeiat a fost prevăzută în contract fără a da posibilitatea recurenților de a o negocia sau de a solicita înlăturarea ei. Clauza a fost impusă și inclusă în cadrul contractului în virtutea poziției dominante pe care o instituție bancară o are față de cocontractanții ei precum și prin prisma caracterului de adeziune a contractului de creditare.

Or, suma achitată de către recurenți cu titlu de comision de acordare, în mod total nejustificat, fără a cunoaște care este contraprestația pârâtei pentru a primi această sumă, nu este deloc de neglijat. Prețul serviciului cumpărat de reclamanți este dobânda lunară, tot ce este perceput ca și costuri în plus față de bancă, fiind doar acumulări mascate sub titlul de comisioane.

Tot cu privire la comisionul de acordare a creditului, aceștia susțin că nu este definit de către bancă acest comision, ci este doar perceput, sens în care solicită anularea acestor clauze, și drept consecință să se dispună repunerea părților în situația anterioară și obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor încasate nelegal de la reclamanți reprezentând comision de acordare credit în cuantum de 8.921,02 CHF, precum și sumele încasate cu titlu de diferența de dobânda, de la cea inițială din contract de 5,8 % la cea majorată unilateral.

Un aspect important menționat de reclamanți se referă la faptul că aceștia nu "au ridicat" de la bancă suma împrumutată în moneda CHF, ci suma a fost ridicată în RON sau euro, calculate după un curs valutar al băncii, unde și de această dată s-au înregistrat pierderi, suportate tot de către reclamanți.

În ceea ce privește stabilizarea cursului valutar se arată că, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit la data de 30 aprilie 2014, prin cauza C-26/13, că diferența de curs valutar de la momentul acordării creditului și de la momentul plății ratelor nu este o parte a prețului contractului, că nu este o remunerație a creditorului. Astfel, Curtea a statuat că banca nu trebuie să fie un speculator - cel puțin nu în relațiile cu consumatorii.

Neexistând o clauză referitoare la suportarea riscului în caz de devalorizare sau hipervalorizare a monedei CHF, reclamantul urma să achite și de altfel a și achitat fiecare rată lunară la cursul de schimb LEU/CHF, valabil la data de 30 a fiecărei luni și astfel riscul de hipervalorizare a monedei CHF a fost suportat exclusiv de reclamant.

În cazul creditelor în franci elvețieni, diferența dintre cursul de schimb de la data semnării contractului și cel de la data plații ratelor este de peste 100%, întrucât diferența e atât de mare, contractul nu a fost negociat, iar pârâta a ascuns informații esențiale relative la riscul de depreciere a monedei naționale, astfel că apare ca fiind evident că este vorba în discuție o clauza ce provoacă un dezechilibru semnificativ, fiind pe cale de consecință abuzivă.

În ceea ce privește stabilizarea - înghețarea - cursului de schimb CHF - leu la un curs care să reprezinte o medie între cursul de la data semnării contractului și cursul actual, curs valutar care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, recurenții susțin următoarele:

Având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, în detrimentul consumatorului, determinând onerozitatea excesivă a executării obligației de către reclamanți, aceștia consideră că se impune restabilirea prestațiilor inerente contractului asumat prin înghețarea cursului de schimb CHF - LEU la un curs care să reprezinte o medie între cursul de la data semnării contractului și cursul actual, astfel încât să se asigure o proporționalitate a prestațiilor asumate de părți care să corespundă manifestării de voința în sensul angajării în acest raport juridic.

În acest sens, se arată că Norma BNR nr. 17/2003 prevede obligația băncii de a administra riscul în sensul diminuării lui prin organizarea adecvată a activității de creditare, această prevedere excluzând asumarea riscului operațiunii de creditare de către consumator, iar o măsură în acest sens o constituie înghețarea cursului de schimb valutar la cursul solicitat, măsura ce ar corespunde cerințelor echității și bunei-credințe.

De asemenea, întrucât schimbarea condițiilor economice a fost imprevizibilă, recurenții neavând cunoștințe de specialitate în domeniul financiar-bancar care să le permită anticiparea unei devalorizări vădite a leului față de CHF, revizuirea efectelor contractului corespunde acordului de voința al părților, întrucât hipervalorizarea CHF deturnează contractul de la scopul în vederea căruia a fost încheiat și executarea acestuia în contextul actual nu mai corespunde voinței concordante a părților.

Astfel, clauzele de revizuire se deosebesc de clauzele de indexare, întrucât acestea operează automat. Dimpotrivă, clauzele de revizuire au ca efect doar obligația părților de a reexamina contractul, la anumite intervale de timp și a proceda, prin acordul lor de voință, la readaptarea lui, atunci când este necesar. Toate aceste clauze, mai ales cele de indexare, trebuie să fie în conformitate cu ordinea publică monetară și economică.

În toate cazurile în care revizuirea prestațiilor părților este rezultatul unei clauze contractuale care prevede atât evenimentul imprevizibil care generează efecte, cât și maniera în care se va realiza efectiv reechilibrarea contractului, chestiunea impreviziunii este pe deplin soluționată în virtutea acestei clauze.

În acest context, recurenții solicită instanței de recurs să aibă în vedere faptul că schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului, iar întinderea acestora nu au fost și nici nu puteau fi avute în vedere, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului, așa încât ca debitori, urmare a impunerii clauzei de risc valutar nu au dorit să-și asume unilateral riscul schimbării împrejurărilor, sens în care aceștia apreciază că nu se poate considera în mod rezonabil că și-ar fi asumat un asemenea risc.

În atare condiții, recurenții susțin că se justifică adaptarea contractului pentru a distribui în mod echitabil între părți pierderile și beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor, în vederea restabilirii echilibrului contractual.

În esență, în prezenta cauză, dezideratul salvgardării contractului se poate realiza pe calea adaptării sale în sensul stabilizării cursului la valoarea pe care moneda o avea la momentul încheierii contractului, fără a genera o situație injustă pentru una dintre părți.

Prin întâmpinarea depusă la 24 aprilie 2018, intimata-pârâtă C. S.A. a invocat excepția inadmisibilității căii de atac a recursului, față de împrejurarea că valoarea obiectului cererii de chemare în judecată nu depășește suma de 1.000.000 RON și că, potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (4) din Legea nr. 193/2000, toate acțiunile care au ca temei de drept această lege sunt supuse numai apelului. Pe fond, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică.

Prin răspunsul la întâmpinare, depus la 16 mai 2018, recurenții au solicitat înlăturarea susținerilor formulate de intimata-pârâtă ca fiind neîntemeiate.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 20 iunie 2018, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 28 iunie 2018, părțile nedepunând puncte de vedere.

Prin încheierea din 11 octombrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva Deciziei civile nr. 2183/A din 11 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și a acordat termen la data de 31 ianuarie 2019, cu citarea părților în vederea soluționării recursului.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, constată că recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. este nefondat urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărârii se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, context în care, recurenții susțin că instanțele, în baza probelor administrate, nu au reținut în mod corect starea de fapt, iar cu privire la clauza prevăzută reprezentând comision acordare credit, se arată că nu este definit de bancă acest comision, ci este doar perceput, fiind în mod nelegal prevăzută în contract această clauză fără a da posibilitatea recurenților de a o negocia sau de a solicita înlăturarea ei. Totodată, se arată că suma achitată de către recurenți cu acest titlu, în mod total nejustificat și fără a cunoaște care este contraprestația pârâtei pentru a primi această sumă, nu este deloc de neglijat.

În ceea ce privește critica referitoare la comisionul de acordare a creditului, această clauză se constată că are un caracter clar și inteligibil, nefiind de natură a determina dezechilibrul impus de lege, având în vedere că pentru acordarea creditului banca efectuează diferite activități de evaluare a clientului, a bonității acestuia, de evaluare a garanției, activități numeroase și complexe în care sunt implicate resurse materiale și salariații băncii, astfel că, comisionul de acordare reprezintă echivalentul unor asemenea servicii.

De observat și că legislația din materia protecției drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o descriere cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat, ceea ce ar conduce la includerea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva consumatorului.

Așadar, claritatea unei clauze contractuale este o noțiune ce desemnează atâta claritatea formulei, cât și claritatea obligației, iar atât timp cât clauza este clară în sensul de a impune consumatorului o anumită obligație de plată a unei sume de bani la anumite termene, nu se poate retine caracterul abuziv al clauzei pentru lipsa unei definiții detaliate a comisionului astfel perceput, chiar denumirea comisionului demonstrează scopul perceperii lui.

Astfel, dacă s-ar reține că perceperea comisionului de acordare a fost făcută cu încălcarea dispozițiilor art. 78 din Legea nr. 294/2004, respectiv ale art. 2 din O.G. nr. 21/1992, acest fapt nu ar putea să atragă nulitatea, întrucât motivele de nulitate ar trebui interpretate și analizate în corelație cu dispozițiile Legii nr. 193/2000, iar din analiză nu rezultă incidența și îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În speță, față de conținutul clauzei referitoare la comisionul de administrare și chiar față de denumirea comisionului, se constată că împrumutatul a fost în măsură să prevadă, la data încheierii convenției de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică acest comision de administrare.

Fiind indicat procentul de comision și suma la care se aplică, această clauză transpune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă, așa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultau din clauză.

În acest context, se reține că respectiva clauză a fost redactată în mod clar, prin exprimarea unui procent matematic a cărui valoare putea fi calculată chiar la momentul încheierii contractului, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea consecințelor patrimoniale ale obligațiilor asumate prin contract.

Cu referire la lipsa contra prestației băncii pentru perceperea comisionului de acordare, aspect de natura a impieta asupra caracterului clar și inteligibil al clauzei, se reține că această contra prestație a băncii exista chiar dacă nu este definită în mod expres în contract, tot în acest sens se constată că banca percepe și dobânda pentru acordarea sumei împrumutate, fără a fi definit expres sensul acestei noțiuni.

O altă critică a recurenților se referă la faptul că aceștia nu "au ridicat" de la bancă suma împrumutată în moneda CHF, ci suma a fost ridicată în RON sau euro, fiind calculată după un curs valutar al băncii, unde și de această dată s-au înregistrat pierderi, suportate tot de către reclamanți.

Această susținere nu poate fi primită, întrucât contractul de credit a fost semnat la solicitarea expresă a reclamanților în franci elvețieni și, potrivit prevederilor din contract rambursarea creditului se va face în rate lunare egale, conform graficului de rambursare cuprins în Anexa 1 care face parte integranta din prezentul contract, părțile semnând pe fiecare pagina scadențarul care cuprinde sumele în CHF, conform înțelegerii părților.

Trebuie observat că recurenții nu au solicitat modificarea sau negocierea clauzelor contractuale propuse de pârâtă cu privire la moneda creditului și au semnat contractul în forma propusă de aceasta, fiind de acord cu toate clauzele contractuale, recurenții nedepunând vreo notificare scrisă înainte de încheierea contractului de modificare sau negociere a clauzelor propuse de bancă.

În acest context, rezultă fără echivoc faptul că recurenții și-au asumat riscul valutar încă de la momentul încheierii contractului de credit, recurenții alegând să contracteze un împrumut într-o valută în care nu realizează veniturile, însă la momentul contractării acesta a fost avantajos datorită nivelului de dobândă și al costurilor adiacente, iar opțiunea clientului de a contracta un credit într-o altă valută implica o analiza preliminară acordării creditului, acesta urmând a fi conștient de faptul că va trebui să suporte riscul valutar și implicit variația cursului de schimb, fapt însușit prin semnarea contractului de credit.

Totodată, se reține că la data contractării creditului recurenții au optat pentru accesarea unui credit în franci elvețieni, deși banca oferea credite și în moneda națională, iar decizia clienților a venit ca urmare a posibilității contractării creditului într-un cuantum mai mare decât în cazul unui credit acordat în RON, întrucât acesta corespundea nevoilor sale la momentul contractării.

Din această perspectivă, clauzele evocate de către recurenți nu au creat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, întrucât banca nu a impus niciun curs de schimb recurenților, astfel că, efectuarea schimbului valutar se efectua exclusiv în funcție de voința recurenților, aceștia având posibilitatea efectuării schimbului valutar la orice bancă sau casă de schimb valutar urmând să depună suma datorată direct în CHF.

Astfel, creditul acordat de bancă a fost solicitat de recurenți în CHF, fiind acordat în CHF, ratele rambursându-se la scadență în CHF din contul curent deschis în CHF, iar în contractul de credit nu este prevăzut un curs de schimb ci, părțile de comun acord au convenit asupra faptului că, numai în cazul în care recurenții nu efectuează voluntar operațiunile de alimentare cu CHF a contului său curent și numai sub rezerva ca în alte conturi ale clienților să se găsească disponibil, banca în temeiul mandatului de debitare automată a conturilor sale și, respectiv, de efectuare operațiuni de schimb valutar va utiliza cursul de schimb C. S.A.

În acest context, se reține că rambursarea în moneda în care s-a acordat creditul - franci elvețieni - nu este nelegală sau abuzivă, ci constituie doar o aplicație a principiului nominalismului monetar. Prin urmare, nu este vorba despre o sarcină plasată nelegal asupra consumatorului, ci despre o consecință firească a principiului nominalismului monetar, care înseamnă, în esență, că dacă ai primit creditul în CHF, atunci legal trebuie să rambursezi tot CHF, indiferent de fluctuațiile cursului de schimb CHF/RON dintre momentul acordării și cel al rambursării împrumutului. În alte cuvinte, debitorul trebuie să restituie băncii creditul în valuta (ca monedă) și în cuantumul (ca sumă) în care acesta a fost tras, aspect ce nu constituie un comportament ilicit al băncii, ci doar aplicarea unei norme legale.

Riscul valutar este un element inerent într-un contract de credit luat în monedă străină, după cum riscul inflației este de esența unui credit luat în moneda națională. În speță, se constată că recurenții și-au reiterat angajamentul de a rambursa împrumutul în CHF în cadrul unor acte în formă autentică în fața notarilor publici (este vorba de contractele de ipotecă imobiliară încheiate pentru garantarea rambursării creditului, în care se menționează expres că suma garantată este suma luată cu împrumut în CHF + dobânzile, comisioanele aferente, conform contractului de credit semnat).

Or, în condițiile în care, în cuprinsul încheierii de autentificare a fiecărui contract de ipotecă, notarul public atestă că după citirea actului, părțile au consimțit la autentificarea acestuia, afirmațiile formulate după atâția ani, potrivit cărora, semnatarii nu ar fi cunoscut la ce se obligă sunt lipsite de temei.

Totodată, trebuie observat că o clauză contractuală ce prevede că împrumutații vor restitui creditul în aceeași monedă în care l-au primit ține de însăși esența împrumutului, consacrată prin art. 1578 din C. civ. de la 1864 și nu poate crea un dezechilibru semnificativ, în detrimentul consumatorilor. Prin urmare, să stipulezi în contract că cel împrumutat se angajează să restituie ce și cât a primit cu titlu de împrumut este de natură să asigure un just echilibru între drepturile și obligațiile părților.

În acest context, se reține că față de natura contractului și moneda în care recurenții au ales să ia creditul, clauzele contractuale care stipulau rambursarea în aceeași monedă a creditului nu atestă existența vreunui dezechilibru contractual.

Astfel, în cazul creditelor acordate în valută nu se poate reține prezența niciunei clauze abuzive pentru că nu banca a instituit printr-o clauză în contract regula nominalismului, ci însuși legiuitorul.

În acest context, se reține că, invocându-se asimetria informațională a băncii față de recurenți pentru a se transfera asupra acestora integral riscul valutar, cu consecința creării unui dezechilibru contractual major și contrar bunei-credințe, se solicită în fapt de către reclamanți intervenția instanței pentru a modifica clauzele contractuale în temeiul cărora împrumutatul are obligația restituirii integrale a creditului în aceeași cantitate de monedă în care a fost acordat.

Pe lângă echilibrul contractual care trebuia verificat de instanță în baza art. 4 din Legea nr. 193/2000 și care este și unul juridic, iar nu exclusiv economic, judecătorul cauzei nu se poate substitui părților în evaluarea intensității unei nevoi și al utilității economice pe care un consumator o atribuie unei anumite contraprestații la momentul semnării contractului de credit.

Din momentul în care banca își execută obligația de a pune la dispoziția împrumutatului suma în CHF, monedă străină, astfel cum i-a fost solicitată, riscul contractual presupune și neexecutarea obligațiilor de către consumator, iar în plus, acest risc nu se poate cunoaște de la chiar momentul încheierii convenției de credit deoarece contractele conțin termene de plată foarte lungi.

Într-o altă critică, recurenții solicită stabilizarea - înghețarea - cursului de schimb CHF - LEU la un curs care să reprezinte o medie între cursul de la data semnării contractului și cursul actual, curs valutar care să fie valabil pe toata perioada derulării contractului.

Cererea de stabilizare/înghețare a cursului de schimb CHF - LEU, astfel cum a fost formulată de către recurenți nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual, prin raportare la ambele părți implicate și, o asemenea cerere, nici nu poate fi primită, câtă vreme legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. de la 1864), nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată în practica Curții de Justiție a Uniunii Europene, sens în care, trebuie evocată hotărârea pronunțată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv-hotărârea pronunțată în cauza C-26/13 Arpad Kasler.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulității nu există astfel de dispoziții supletive, ceea ce face ca intervenția judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurent, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretind recurenții este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creșterea cursului de schimb valutar cât și pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care i-ar fi pus într-o situație de inferioritate față de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituția impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. de la 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară și jurisprudențială, așa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată și în prezenta speță. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenției, impreviziunea privește un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză, nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, așa cum urmăresc în fapt recurenții care doresc stabilizarea/înghețarea cursului de schimb CHF - LEU la un curs care să reprezinte o medie între cursul de la data semnării contractului și cursul actual, care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile și obligațiile părților, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens invers, în defavoarea pârâtei, deși nicio dispoziție legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă și din care reiese, în esență, că obligația împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a și fost obținut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar și că și-a exprimat opțiunea ca fiecare din părțile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuații monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că dispozițiile sale nu se aplică clauzelor contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbește despre excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, și în hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în cauza C-186/16 Andriciuc și alții, paragraful 29, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a menționat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință."

Așadar, se observă că prevederile contractuale ale părților din prezenta speță nu reprezintă nimic altceva decât transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurenților și intimatei și în lipsa mențiunilor din contract, în sensul obligării recurenților să restituie suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul.

În speța suntem în prezența unui împrumut în franci elvețieni, împrumutatul primind o sumă de bani în această monedă și fiind obligat să restituie aceeași valută. Contractul de credit bancar, deși conține un element de risc valutar, aceasta nu îl transformă automat într-un contract abuziv.

Față de cele prezentate, având în vedere și dispozițiile legale invocate și hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16 Andriciuc și alții, Înalta Curte constată că prevederile contestate pe acest aspect transpun în contract o dispoziție legală supletivă și, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Cu privire la cererea recurenților de obligare a pârâtei la restituirea sumelor încasate nelegal de la reclamanți reprezentând comision de acordare credit și diferență de dobândă, se constată că în cauză este vorba de un contract cu executare succesivă, sancționat cu rezilierea și nu cu rezoluțiunea, astfel că, anularea unei clauze dintr-un astfel de contract nu produce efecte retroactive.

Totodată, se reține că restituirea sumelor de bani este un capăt de cerere subsecvent constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale, astfel încât dacă acest capăt de cerere este respins nu poate subzista nici obligația corelativă a repunerii în situația anterioară prin restituirea sumelor încasate în temeiul contractului, iar instituția plății nedatorate nu își poate găsi aplicare în cauză pentru că împrumutatul nu a făcut plăți din eroare, ci a achitat ratele lunare conform contractului, în deplină cunoștință de cauză.

Din această perspectivă, criticile circumscrise prevederilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. nu corespund exigențelor căii de atac a recursului în reglementarea sa legală, ce a fost concepută ca un mijloc procesual menit să asigure un control în legalitate asupra hotărârilor instanței de apel.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva Deciziei civile nr. 2183/A din 11 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva Deciziei civile nr. 2183/A din 11 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2019.

GGC - NN