ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 978/2019

Asupra cererii de recurs de față, constată următoarele:

Prin Cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București la data de 6 septembrie 2016 nr. x/301/2016, reclamanții A., B., C. au chemat în judecată pârâta S.C. D. S.A. în vederea constatării caracterului abuziv al clauzelor din cuprinsul contractului de credit numărul x, modificat prin acte adiționale, având următoarele capete de cerere:

1) Constatarea ca abuzive a următoarelor prevederi contractuale, în raport de Legea nr. 193/2000 și prin urmare restituirea sumelor ce deriva din clauzele constatate ca fiind abuzive, după cum urmează:

a) Constatarea ca abuzivă a clauzei contractuale regăsite la art. 5 punctul 5.1 din Contractul de Credit anterior menționat "Dobânda la creditul acordat este stabilita ca un procent anual și este, la data încheierii contractului, cea menționata la art. 1.2. În cazul tipului de dobânda variabila,aceasta se revizuiește la fiecare 3 luni de la data tragerii. Dobânda este stabilita în funcție de indicele de referință la care se adaugă marja variabila a băncii, care la data încheierii contractului este cea menționata la art. 1.2. Dobânda se poate modifica în funcție de variația indicelui de referință și a marjei, conform deciziei băncii. În cazul în care indicele de referința variază cu minim 0,25 puncte procentuale (în plus/minus) față de valoarea inițială a acestora/la cea mai recentă modificare, după caz, Banca poate modifica dobânda în consecință, în orice moment, conform deciziei sale. Noul procent de dobândă se aplică asupra soldului existent al creditului la data modificării acesteia" constatarea ca abuzivă a clauzei contractuale prevăzute la art. 2 din Actul Adițional numărul 1/18.03.2010 la Contractul de Credit numărul x/13.09.2007; clauza pe care o reiterează "Marja, se modifica după cum urmează: Se modifică valoarea marjei din componenta dobânzii menționata în art. 1.2 cu 2 puncte procentuale începând cu data de 22.05.2009 și va avea valoarea de 6.2 puncte procentuale" astfel o dată cu constatarea nulității absolute a clauzelor respective, derivând și necesitatea recalculării dobânzii în virtutea noilor clauze adaptate de către instanța la prevederile legale, prin care dobânda variabilă de după primul an este calculată în raport de Marja fixă de 4,2 P.P plus indicele de referință și nu marja variabilă a băncii;

b) Constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale prevăzute la art. 1.3 lit. a) "comisionul de acordare de 3243 CHF se achită la data tragerii creditului fiind reținut în limita creditului acordat."

2) Obligarea pârâtei la plata dobânzii legale pentru sumele de bani achitate de reclamant în baza clauzelor abuzive contestate de la momentul achitării lor și până la data la care se va avea loc efectiv remiterea acestora de către pârâtă. 3) Suportarea cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 286 din 18 ianuarie 2017, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în Dosarul nr. x/2016 a fost admisă excepția necompetenței materiale a judecătoriei și declinată competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A., B., C., la Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la 29 martie 2017, sub nr. x/2017.

Prin Sentința civilă nr. 1694 din 9 mai 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., C., în contradictoriu cu pârâta D. S.A.

Împotriva sentinței au declarat apel atât reclamanții A., C., cât și pârâta D. S.A.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin Decizia civilă nr. 2221 din 5 decembrie 2017 a admis apelul formulat de apelanții-reclamanți A., B. și C., împotriva Sentinței civile nr. 1694 din 9 mai 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. D. S.A. A schimbat în parte sentința civilă atacată, în sensul că, pe fond a admis în parte acțiunea și a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei cuprinse în art. 5 pct. 5.1. din Contractul de credit încheiat la 13 septembrie 2007, numai în ce privește sintagmele: marja "variabilă" și "marja variabilă a băncii, conform deciziei băncii". A fost obligată pârâta să restituie sumele încasate în plus conform clauzei constatate abuzive, cu dobânda legală aferentă sumei încasate în plus, de la data perceperii până la data achitării de către bancă. A respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

Împotriva Deciziei civile nr. 2221 din 5 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a declarat recurs recurenta-pârâtă S.C. D. S.A.

Recurenta-pârâtă solicită, în temeiul art. 488 pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului și casarea în parte a deciziei recurate, în raport de motivele de nelegalitate invocate.

Recurenta-pârâtă susține, în esență, că instanța de apel în mod nelegal a reținut că prevederile art. 5.1. din contractul de credit ar avea un caracter abuziv, sub acest aspect hotărârea recurată fiind dată cu aplicarea și interpretarea greșită a alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și art. 4 din Legea nr. 193/2000. În argumentarea acestui motiv de recurs a invocat jurisprudența Curții de Apel și a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Arată că, în situația în care reclamanții nu erau de acord cu majorarea marjei băncii și implicit, nu mai doreau continuarea relațiilor contractuale cu banca, aveau o opțiune simplă, și anume refinanțarea creditului la banca recurentă sau la o altă bancă.

Recurenta-pârâtă susține că nu a majorat discreționar marja băncii, ci forțată de conjunctura economico-financiară din domeniul bancar și în acord cu prevederile art. 1.2. art. 5.1 și art. 5.4 din Contractul de credit.

Totodată, consideră că, în speță, clauzele contractuale cuprinse la art. 5.1 și art. 5.4 din Contractul de credit nu au un caracter abuziv întrucât nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Prin urmare, hotărârea instanței de apel prin care a fost admisă cererea intimaților-reclamanți de constatare a caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5.1 și art. 5.4 din Contractul de credit, care până la apariția O.U.G. nr. 50/2010 au reglementat variația unilaterală a marjei băncii, este nelegală.

Arată că nu poate fi vorba de existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și cu atât mai mult nu poate fi vorba de lipsa unei contraprestații pentru dreptul corelativ al băncii de a percepe o dobândă bancară variabilă. Menționează că banca și-a asumat și și-a realizat obligațiile de acordare a împrumutului în cuantum de 162.150 CHF prin virarea împrumutului în contul curent al împrumutaților reclamanți.

În ceea ce privește riscul contractului în clauzele care reglementează calcularea dobânzii, așa cum rezultă din cuprinsul acestora, acesta privește ambele părți contractante, iar în condiții de piață favorabile, exista ipoteza reducerii dobânzii. Variația indicelui CDS (indicator din componența marjei băncii) cu minim 0,25 puncte procentuale (plus/minus) față de valoarea inițială a acestuia, a constituit o motivație întemeiată, în acord cu rațiunea prevederilor alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Susține că dispozițiile art. 5.1 din Contractul de credit prevedeau atât majorarea cât și diminuarea marjei băncii deci, nu numai majorarea marjei băncii. Așadar, prevederile art. 5.1 din Contractul de credit nu pot avea un caracter abuziv (în condițiile în care caracterul abuziv al unui clauze se apreciază de judecător în raport cu momentul inserării clauzei/încheierii contractului).

De asemenea, recurenta-pârâtă consideră că în mod nelegal instanța de apel a obligat banca la plata către împrumutați a unor sume de bani cu titlu de diferență de dobândă bancară, precum și la plata dobânzii legale de la data plăților efectuate de împrumutați cu titlu de dobândă bancară, fiind aplicate și interpretate greșit dispozițiile art. 1082 și art. 1088 C. civ. de la 1864.

Susține că decizia recurată este nelegală și în ceea ce privește restituirea către intimații-reclamanți a sumei reprezentând contravaloarea diferenței dintre dobânda achitată de împrumutați și dobânda bancară care ar fi prevăzut o marjă a băncii de 4,2 p.p.a., or banca nu putea fi obligată să le restituie acestora vreo sumă de bani.

Consideră că, sub acest aspect hotărârea recurată este dată cu aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor art. 1082 și art. 1088 C. civ. de la 1864.

Astfel, instanța de apel ar fi putut acorda dobânda legală doar de la momentul pronunțării hotărârii. În susținerea acestei teze invocă faptul că în jurisprudența sa, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1535/2009 a statuat că răspunderea comerciantului conform dispozițiilor Legii nr. 193/2000 este de natură civilă delictuală. Pe de altă parte, doctrina și jurisprudența au statuat că în cazul obligațiilor izvorâte din delicte momentul de la care se datorează dobânda legală moratorie este cel al pronunțării hotărârii. Astfel, jurisprudența a considerat că întotdeauna hotărârea pronunțată cu privire la delictele civile are un caracter constitutiv, astfel încât, deși dreptul la reparație se naște din momentul cauzării prejudiciului, creanța de daune pentru reparația acestui prejudiciu ia naștere la momentul pronunțării hotărârii care stabilește existența și întinderea prejudiciului, această creanță generând dobânzi doar de la acea dată.

În ipoteza în care instanța de apel ar fi trecut peste considerentele învederate, aceasta ar fi putut acorda dobânda legală cel mult de la data formulării cererii introductive de instanța (și nu de la o dată anterioară), în conformitate cu prevederile art. 1082 și cele ale art. 1088 C. civ. de la 1864. Or, instanța de apel, contrar acestor prevederi legale, a dispus obligarea băncii pârâte la plata dobânzii legale (aferente capetelor principale de cerere) de la data plății ratelor bancare/dobânzii bancare și nu de la data formulării cererii de chemare în judecată.

Consideră că instanța de apel a făcut confuzie între repunerea părților în situația anterioară (care constă în obligarea băncii în a-i restitui consumatorului contravaloarea pretinselor diferențe de dobândă bancară) și obligarea băncii la plata dobânzii legale aferente contravalorii pretinselor diferențe de dobândă bancară. De aceea, până la constatarea caracterului abuziv al unei clauze, cum nu este născut dreptul consumatorului de a solicita prestațiile făcute în baza acelei clauze, așa nu este născută nici obligația băncii de a restitui prestațiile.

Recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a făcut confuzie între efectele nulității absolute (care sunt retroactive) și starea subiectivă a băncii în perceperea ratelor bancare (care nu este retroactivă) până la momentul la care instanța a stipulat că, clauzele în discuție ar avea un caracter abuziv, banca având convingerea justificată (întrucât clauzele în discuție produceau efecte juridice potrivit art. 969 C. civ. de la 1864) că perceperea ratelor bancare în baza unor clauze contractuale este legală.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 25 octombrie 2018, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 2 noiembrie 2018, recurenta depunând puncte de vedere.

Prin încheierea din 7 martie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă E. S.A. împotriva Deciziei civile nr. 2221 din 5 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, și a acordat termen la data de 9 mai 2019, cu citarea părților în vederea soluționării recursului.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă E. S.A. este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenta susține că instanța de apel în mod nelegal a reținut că prevederile art. 5.1. din contractul de credit ar avea un caracter abuziv, sub acest aspect hotărârea recurată fiind dată cu aplicarea și interpretarea greșită a alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Prin urmare, hotărârea instanței de apel prin care a fost admisă cererea intimaților-reclamanți de constatare a caracterului abuziv al clauzelor prevăzute este nelegală, întrucât dispozițiile art. 5.1 din Contractul de credit prevedeau atât majorarea cât și diminuarea marjei băncii deci, nu numai majorarea marjei băncii.

Aceste susțineri ale recurentei sunt nefondate având în vedere că, clauza cuprinsă în art. 5 pct. 5.1 din contractul de credit nu explică mecanismul concret de determinare a marjei băncii, în contextul în care, deși la momentul încheierii contractului, marja băncii era de 4,2% p.p. a., aceasta devenea ulterior variabilă.

În acest context, se apreciază că din modalitatea de formulare a clauzei menționate se poate constata că la momentul încheierii contractului, consumatorii nu au avut posibilitatea de a prefigura condițiile în care cuantumul marjei băncii ca, element esențial al contractului, va fi modificat, variația marjei fiind lăsată la aprecierea exclusivă a pârâtei, "conform deciziei băncii".

Din această perspectivă, consumatorii nu au fost informați cu privire la criteriile care vor determina modificarea marjei băncii "variabilă" pe parcursul derulării contractului de credit, banca rezervându-și dreptul de a revizui marja băncii și deci, cuantumul dobânzii, în baza unor elemente necunoscute consumatorilor, netransparente și neverificabile.

Față de această situație, se reține că, în lipsa informării efective cu privire la condițiile de exercitare a dreptului de modificare unilaterală a marjei băncii și implicit a ratei dobânzii, clauzele analizate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul reclamanților, în partea referitoare la marja variabilă a băncii, conform deciziei băncii.

De asemenea, se constată că este îndeplinită și cerința comportamentului băncii contrar exigențelor bunei-credințe în cazul clauzelor analizate, în condițiile în care instituția de credit, profitând de poziția sa contractuală și-a rezervat prin contractul de credit dreptul de a modifica unilateral convenția în defavoarea împrumutatului, fără a lua în considerare și interesele acestuia din urmă.

Într-o altă critică, subsumată aceluiași motiv de recurs, recurenta-pârâtă consideră că în mod nelegal instanța de apel a obligat banca la plata către împrumutați a unor sume de bani cu titlu de diferență de dobândă bancară, precum și la plata dobânzii legale de la data plăților efectuate de împrumutați cu titlu de dobândă bancară, fiind astfel aplicate și interpretate greșit dispozițiile art. 1082 și art. 1088 C. civ. de la 1864.

Totodată, se susține că decizia recurată este nelegală și în ceea ce privește restituirea către intimații-reclamanți a sumei reprezentând contravaloarea diferenței dintre dobânda achitată de împrumutați și dobânda bancară care ar fi prevăzut o marjă a băncii de 4,2 p.p.a., or banca nu putea fi obligată să le restituie acestora vreo sumă de bani.

Aceste susțineri nu pot fi primite fiind nefondate, având în vedere că instanța de apel, în mod corect a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei cuprinse în art. 5 pct. 5.1. din Contractul de credit încheiat la 13.09.2007, în ce privește sintagmele - marja variabilă și marja variabilă a băncii, conform deciziei băncii.

Aceasta deoarece, intimații-reclamanți au făcut dovada îndeplinirii obligațiilor de plată a sumelor percepute, conform clauzei cuprinse în art. 5 pct. 5.1. din Contractul de credit, astfel că recurenta datorează dobânzi pentru sumele respective de la data perceperii acestora, iar nu de la data soluționării litigiului, așa cum solicită recurenta, pentru că, potrivit art. 43 C. comercial, datoriile comerciale lichide și plătibile în bani produc dobânzi de drept din ziua când devin exigibile.

Astfel, dobânzile pentru datoriile comerciale curg de drept de la scadență, chiar dacă nu au fost stabilite prin contract, iar explicația acestei reguli pentru datoriile comerciale ține de specificul activității comerciale, întrucât în materie comercială banii sunt fructiferi, iar dacă debitorul nu plătește la scadență suma datorată, înseamnă că folosește acele sume de bani în interes propriu, îmbogățindu-se fără justă cauză.

Articolul 1088 alin. (1) C. civ. de la 1864, invocat de recurentă, prevede expres că, în cazul obligațiilor având ca obiect plata unei sume de bani, daunele-interese pot fi numai moratorii, pentru executarea cu întârziere a obligației de plată și pot cuprinde numai dobânda legală.

Prin urmare, intenția legiuitorului este de menținere a consacrării principiului nominalismului monetar, care presupune ca obligația de a plăti o sumă de bani, obligație susceptibilă întotdeauna de executare silită în natură, să-și mențină ca obiect aceeași sumă de bani din actul care o stabilește sau o constată, respectiv aceeași valoare nominală, chiar dacă valoarea reală a sumei de bani este altă datorită inflației, iar daunele interese moratorii pot consta doar în dobânda legală.

Coroborând dispozițiile art. 43 C. comercial cu art. 1088 alin. (1) C. civ. de la 1864, se constată că aceste daune sunt datorate fără ca creditorul să fie ținut să justifice vreo pagubă.

Pe de altă parte, din interpretarea dispozițiilor art. 1088 din C. civ. anterior, rezultă că daunele-interese moratorii i se cuvin creditorului cu titlu de reparare a prejudiciului suferit de acesta între data scadenței și data plății efective, din cauza întârzierii culpabile în executarea unei obligații bănești exigibile.

În acest context, se reține că în mod corect, instanța de apel a obligat banca să restituie sumele încasate în plus conform clauzei constatate abuzive, cu dobânda legală aferentă sumei încasate în plus, de la data perceperii până la data achitării de către bancă.

Așadar, pentru ca susținerile dezvoltate de recurentă să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aceasta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situația de fapt stabilită.

În cazul de față, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă E. S.A. împotriva Deciziei civile nr. 2221 din 5 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă E. S.A. în contradictoriu cu intimații-reclamanți B., A. și C. împotriva Deciziei civile nr. 2221 din 5 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 mai 2019.

Procesat de GGC - NN