ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 117/2021

Ședința publică din data de 27 ianuarie 2021

Asupra recursurilor de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la 23 martie 2016, sub nr. 8972/300/3016, reclamanții A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele D. S.A. și E., ca instanța să constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4 pct. 4.3 și pct. 4.11 lit. b) din contractul de credit nr. x din 31 iulie 2007 și să dispună anularea acestor clauze; să dispună restituirea tuturor sumelor încasate cu titlu de comision de administrare, cu dobândă legală; să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar prevăzută la art. 5.1 și art. 5.11 din contractul de credit; să dispună stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului și să dispună denominarea în moneda națională a plăților; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 11339 din 4 octombrie 2016, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționarea a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. x/2016.

Prin sentința civilă nr. 8111/2016 din 30 decembrie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții A., B. și C., astfel cum a fost precizată, a constatat caracterul abuziv al clauzelor stipulate în contractul de credit nr. x din 31 iulie 2007 la art. 4 pct. 4.3 și art. 4 pct. 4.11 lit. b), a) declarat nulitatea absolută a clauzelor menționate anterior și a obligat pârâtele să plătească reclamanților sumele încasate în mod nelegal cu titlu de comision de administrare, în RON, în funcție de cursul oficial CHF-leu stabilit de BNR, la data plății efective, plus dobânda legală aferentă, calculate de la data achitării acestora de către reclamanți și până la data plății efective de către pârâte și a respins celelalte capete de acțiune (referitoare la stabilizare curs valutar și denominare).

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții A., B. și C. și pârâta D. S.A.

Prin decizia civilă nr. 933 din 9 mai 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelurile formulate de apelanții-reclamanți A., B. și C. și de apelanta-pârâtă D. S.A., în contradictoriu cu intimata E., ca nefondate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs A., B. și C. și D. S.A.

Prin memoriul de recurs, recurenții-reclamanți au solicitat admiterea căii de atac formulate, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Motivele invocate de recurenții-reclamanți sunt, în esență, următoarele:

Autorii căii de atac susțin că instanța de apel în mod greșit a reținut că nu poate fi analizat caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, interpretare care este contrară interpretărilor Curții de Justiție a Uniunii Europene din Cauza C-186/16 Andriciuc. Se apreciază că în cazul unui împrumut acordat în monedă străină, banca este obligată să informeze consumatorul cu privire la consecințele economice ale clauzei de risc valutar, iar în cauză, recurenta-pârâtă nu a dovedit că și-a îndeplinit obligația de informare.

Recurenții-reclamanți consideră că în urma constatării caracterului abuziv al clauzei de risc valutar se impune revizuirea efectelor contractului și stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului deoarece schimbarea condițiilor economice a fost imprevizibilă. Apreciază și că se impune denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia plata prețului mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se face în monedă națională.

Recurenții-reclamanți și-au întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea căii de atac declarate și casarea hotărârii atacate, invocând, în esență, următoarele:

Autoarea căii de atac susține că în mod greșit curtea de apel a reținut caracterul abuziv al clauzelor privind dobânda variabilă și dreptul băncii de a modifica dobânda și comisioanele pe parcursul contractului întrucât nu este îndeplinită cerința caracterului nenegociat al acestora, iar clauzele sunt redactate în termeni clari și neechivoci. Recurenta-pârâtă afirmă că periodicitatea modificării dobânzii de referință variabile este prevăzută în mod clar în contract, precum și posibilitatea consumatorului de a refuza modificarea cuantumului dobânzii astfel că, în temeiul alin. (1) lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000, aceste clauze nu au caracter abuziv pentru că nu este îndeplinită condiția existenței dezechilibrului semnificativ în defavoarea consumatorului.

Se mai arată că opțiunea consumatorului a fost aceea de a încheia un contract de credit cu dobândă variabilă, iar clauzele contestate sunt în acord cu prevederile art. 9

3

lit. g) pct. 2 și ale art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992. Recurenta-pârâtă susține că dobânda contractuală este o parte semnificativă a prețului contractului, analiza caracterului abuziv al respectivei clauze fiind exclusă de dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. Mai susține că recurenții-reclamanți au primit un grafic de rambursare în care era inclusă și dobânda variabilă, prevederile fiind clare și ușor inteligibile.

În opinia autoarei căii de atac, instanța nu poate interveni în contractul de credit pentru a-l modifica în sensul impunerii unui cuantum fix al marjei.

Recurenta-pârâtă și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pe baza cererilor de recurs, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a apreciat că recursurile sunt admisibile în principiu.

Prin încheierea din 3 aprilie 2019 s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor declarate, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 5 iunie 2019 au fost admise în principiu recursurile declarate de recurenții-reclamanți A., B. și C. și de recurenta-pârâtă F. S.A. împotriva deciziei civile nr. 933 din 9 mai 2018 și s-a stabilit termen pentru soluționarea recursurilor la 16 octombrie 2019, în ședință publică. La acest termen cauza a fost amânată față de lipsa de procedură cu intimata-pârâtă E. și s-a acordat termen la 4 decembrie 2019.

Prin adresa depusă la dosar, recurenta-pârâtă F. a precizat că, în urma fuziunii prin absorbție cu D. S.A., nu a preluat și calitatea de mandatar pentru intimata-pârâtă E. și a precizat numele și adresa noului mandatar. Față de aceste aspecte, s-a acordat termen la 12 februarie 2020.

La termenul de la 12 februarie 2020 judecata recursurilor a fost suspendată până la soluționarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, iar ulterior, prin rezoluție, s-a fixat termen la 18 noiembrie 2020, în vederea repunerii cauzei pe rol și judecării recursurilor.

La termenul de la 18 noiembrie 2020, cauza a fost repusă pe rol având în vedere că nu mai subzista motivul suspendării. Prin încheierea de la același termen a fost introdusă în cauză intimata-pârâtă G. și a fost prorogată discutarea suspendării judecării recursurilor până la soluționarea cauzei ce face obiectul dosarului nr. C-269/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, pentru termenul de la 27 ianuarie 2021.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenții-reclamanți și de recurenta-pârâtă, vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Cu privire la recursul declarat de recurenții-reclamanții, instanța supremă constată că aceștia au criticat în esență soluția de respingere a apelului raportat la considerentele prin care instanța de apel a constatat că prevederea referitoare la clauza de risc valutar, inclusă în art. 5.1 și art. 5.11 din contractul de credit, este exclusă de la analiza caracterului abuziv. Aceste critici vor fi înlăturate.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum și în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A.

Totodată, prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin hotărârea nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva F. S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, că, " (...) din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

Totodată, în hotărârea pronunțată în cauza C-81/19, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, și norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri, iar faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive".

Art. 5.1 din contract prevede obligația împrumutatului de a rambursa ratele lunare în valuta în care s-a acordat creditul, respectiv franc elvețian (CHF), iar art. 5.11 dă posibilitatea băncii de a debita automat conturile în RON sau în valută ale împrumutaților și de a efectua operațiuni de schimb valutar în numele și pe contul acestora.

Raportat la considerentele mai sus menționate, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că în mod corect a reținut curtea de apel, cu referire la clauzele contestate de recurenții-reclamanți, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege, "obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății." Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Norma edictată de art. 1578 C. civ. din 1864 are caracter supletiv, astfel că părțile ar fi putut deroga de la această prevedere legală, dar nu au făcut-o, deci norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților.

Întrucât clauza de risc valutar este exclusă de la analiza caracterului abuziv, argumentele din memoriul de recurs ce vizează obligația de informare nu pot face obiectul examinării de nelegalitate în recurs.

Instanța supremă va înlătura și susținerile prin care se solicită revizuirea efectelor contractului de credit în sensul stabilizării (înghețării) cursului de schimb CHF-leu la cursul de la data semnării contractului și denominarea în moneda națională a plăților în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională întrucât se reiterează susținerile făcute în fața instanței de apel, fără a se dezvolta veritabile critici de nelegalitate. Aceste solicitări ale recurenților tind la modificarea prevederilor contractuale, cerând judecătorului să intervină în acordul de voință al părților, demers care nu este permis nici de prevederile legale și nici de jurisprudența europeană (Cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito).

În ceea ce privește recursul declarat de recurenta-pârâtă, instanța supremă reține că decizia atacată a fost pronunțată de Curtea de Apel București în calea de atac a apelului într-un litigiu evaluabil în bani având ca obiect, între altele, constatarea nulității unor clauze abuzive dintr-un contract de credit. Recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Dispozițiile art. 29 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013 prevăd că sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acțiunile și cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, ordinare și extraordinare, referitoare la protecția drepturilor consumatorilor, atunci când persoanele fizice și asociațiile pentru protecția consumatorilor au calitatea de reclamant împotriva operatorilor economici care au prejudiciat drepturile și interesele legitime ale consumatorilor. Ca urmare, această scutire nu operează în situația în care recursul este promovat de operatorul economic, respectiv de bancă.

În conformitate cu prevederile art. 24 alin. (2) teza I coroborate cu cele ale art. 3 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 80/2013, în cazul în care se invocă încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, pentru cereri și acțiuni evaluabile în bani, recursul se taxează cu 50% din taxa datorată la suma contestată, dar nu mai puțin de 100 RON.

Prin art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 a fost statuat principiul potrivit căruia acțiunile și cererile adresate instanțelor judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de actul normativ menționat, taxele fiind datorate atât de persoanele fizice, cât și de persoanele juridice, iar conform art. 32 și art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, cu excepțiile prevăzute de lege, fiind datorate atât pentru judecata în primă instanță, cât și pentru exercitarea căilor de atac, în condițiile legii.

Înalta Curte constată că, deși i s-a pus în vedere să achite taxa judiciară de timbru în cuantum de 836,02 RON prin adresa emisă la 27 iulie 2018 și comunicată la 1 august 2018, astfel cum rezultă din procesul-verbal de comunicare acte aflat la dosarul de recurs, precum și prin raportul întocmit de magistratul-asistent, comunicat astfel cum rezultă din procesul-verbal aflat la dosarul de recurs, recurenta-pârâtă nu s-a conformat celor dispuse de instanță.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanții A., B. și C. împotriva deciziei civile nr. 933 din 9 mai 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, și în temeiul art. 496 alin. (1) teza a III-a raportat la art. 486 alin. (2) și (3) C. proc. civ., va anula ca netimbrat recursul declarat de recurenta-pârâtă F. împotriva aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanții A., B. și C. împotriva deciziei civile nr. 933 din 9 mai 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Anulează ca netimbrat recursul declarat de recurenta-pârâtă F. împotriva deciziei civile nr. 933 din 9 mai 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 ianuarie 2021.