ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 116/2021

Ședința publică din data de 27 ianuarie 2021

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la 6 octombrie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., să se constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 6.3 din contractul de credit nr. x din 7 iunie 2015 și, drept consecință, să se constate nulitatea absolută a acesteia; să se dispună stabilizarea/înghețarea cursului de schimb valutar CHF-leu și efectuarea plăților în temeiul contractului de credit la valoarea de la data încheierii contractului, respectiv calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elvețian de la data încheierii contractului, pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului; în virtutea principiului repunerii în situația anterioară, să fie obligată pârâta la restituirea către reclamant a sumelor plătite în temeiul clauzei abuzive mai sus menționate, sume la care se va adăuga dobânda legală de la data fiecărei plăți efectuate de către reclamant până la momentul achitării efective de către pârâtă; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3346/2016 din 25 februarie 2016, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2016.

Prin sentința civilă nr. 3133 din 23 mai 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția netimbrării cererii de chemare în judecată întemeiată pe dreptul comun (teoria impreviziunii), invocată de instanță din oficiu; a anulat cererea de chemare în judecată întemeiată pe dreptul comun (teoria impreviziunii), formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., ca netimbrată; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A..

Prin decizia civilă nr. 1759/A din 1 noiembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul declarat de apelantul-reclamant A., ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs A., solicitând admiterea căii de atac formulate.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurentul-reclamant susține că instanța de apel a interpretat greșit preambulul Directivei 93/13 atunci când a constatat că art. 6.3 din contractul de credit (clauza de risc valutar) este exclus de la analiza caracterului abuziv deoarece transpune o normă supletivă. Mai susține că instanța de apel nu a analizat motivele de apel raportat și la decizia pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-186/16 Andriciuc.

Autorul căii de atac afirmă că prevederea contractuală în discuție nu este redactată în mod clar și inteligibil și că această cerință este legată de obligația de informare a împrumutatului de către împrumutător la momentul negocierii contractului.

Se mai arată că o clauză potențial abuzivă trebuie analizată în lumina Directivei 93/13 prin prisma criteriilor echilibrului, bunei-credințe și transparenței, criterii care, în opinia recurentului-reclamant, nu au fost respectate.

Recurentul-reclamant și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Pe baza cererii de recurs și a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a apreciat că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 4 decembrie 2019 s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 12 februarie 2020 a fost admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1759/A din 1 noiembrie 2017 și s-a stabilit termen pentru soluționarea recursului la 27 mai 2020, în ședință publică.

La termenul de la 27 mai 2020 judecata recursului a fost suspendată până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, iar ulterior, prin rezoluție, s-a fixat termen la 27 ianuarie 2021, în vederea repunerii cauzei pe rol și judecării recursului.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat în ambele cereri de recurs, vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Criticile recurentului-reclamant referitoare la soluția de respingere a apelului raportat la considerentele prin care instanța de apel a constatat că prevederea stipulată la art. 6.3 din contractul de credit este exclusă de la analiza caracterului abuziv vor fi înlăturate.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum și în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva C. S.A.

Totodată, prin hotărârea pronunțată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva C. S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza celor subsecvente și determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin hotărârea nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva D. S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, că, " (...) din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

Totodată, în hotărârea pronunțată în cauza C-81/19, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, și norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri, iar faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive".

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că în mod corect a reținut curtea de apel că art. 6.3 din contract prevede obligația împrumutatului de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF). Această clauză reflectă principiul nominalismului monetar, prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864 în conformitate cu care "obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății." Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părțile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților de vreme ce recurentul-reclamant s-a obligat prin contractul de credit să constituie suma necesară rambursărilor în valuta prevăzută în graficul de rambursare care face referire la moneda CHF.

Întrucât clauza de risc valutar este exclusă de la analiza caracterului abuziv, argumentele ce vizează obligația de informare, existența dezechilibrului sau cerința de bună-credință, nu pot face obiectul examinării de nelegalitate în recurs.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1759/A din 1 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1759/A din 1 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 ianuarie 2021.