ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 648/2021

Ședința publică din data de 17 martie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București la data de 07.01.2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. MEMBRĂ A B., actuala B. S.A., solicitând instanței să constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute de art. 1 alin. (2) și art. 8 alin. (1) din contractul de credit nr. x/4.07.2008, referitoare la rambursarea ratelor de credit în valută în care s-a acordat; să dispună înghețarea cursului de schimb CHF-RON la valoarea de la momentul semnării contractului; să oblige pârâta la calcularea ratelor aferente contractului în funcție de valoarea respectivă, pe întreaga durată contractuală, precum și la restituirea sumelor achitate în plus, rezultate din diferența de curs valutar, împreună cu dobânda legală aferentă; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 9227 din 16 iunie 2016, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, secția Civilă, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București.

Prin sentința civilă nr. 12257 din 20 octombrie 2016, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, secția Civilă, a fost admisă excepția necompetenței materiale și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 545 din 16 februarie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. MEMBRĂ A B., ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 163 din 30 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 545 din 16 februarie 2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii, A. a declarat recurs.

În susținerea recursului, recurenta-reclamantă susține că, deși inițial instanța de apel a reținut că în raport de dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 se instituie o prezumție relativă a caracterului nenegociat al contractelor de adeziune, cum este și cazul contractului de credit, ulterior a concluzionat că, atât timp cât oferta este completă și precisă, fiind acceptată, rezultă că aceasta a corespuns voinței și necesităților consumatorului.

Ca atare, în opinia recurentei-reclamante, instanța de apel a analizat cauza dedusă judecații din perspectiva prevederilor de drept comun, și nu în raport de prevederile Legii nr. 193/2000.

Recurenta-reclamantă apreciază că informarea cu privire la clauzele contractuale și semnarea contractului nu echivalează cu negocierea, cum greșit a statuat instanța de apel, părțile aflându-se pe poziții de inegalitate.

Totodată, recurenta-reclamantă invocă și faptul că în mod greșit curtea de apel a apreciat că nu este îndeplinită condiția dezechilibrului semnificativ, instanța realizând o interpretare izolată a noțiunii de risc valutar, fără a avea în vedere și celelalte clauze contractuale, respectiv ansamblul de drepturi și obligații ce le revin părților convenției.

Astfel, recurenta-reclamantă susține că din ansamblul prevederilor contractuale reiese că ponderea obligațiilor care îi revin este mult mai mare față de ponderea pe care o au obligațiile corelative ale băncii, fiind creat un sistem de clauze menite să asigure banca împotriva oricărui risc, inclusiv cel valutar.

De asemenea, în opinia recurentei-reclamante, nu se poate menține ca validă concluzia instanței de apel în sensul că reaua-credință a băncii nu este îndeplinită în speță, în lipsa oricărui argument și a probelor care să dovedească buna-credință.

O altă critică vizează faptul că instanța de apel a făcut o greșită interpretare a dispozițiilor art. 1578 C. civ., denaturând, de asemenea, și concluziile hotărârii pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-186/16.

Potrivit recurentei-reclamante, instanța de apel trebuia să procedeze la efectuarea unei interpretări istorico-teleologice a art. 1578 C. civ.

Pornind de la caracterul supletiv al art. 1578 C. civ., recurenta-reclamantă apreciază că principiul nominalismului monetar nu poate avea în vedere valutele cotate.

Astfel, în opinia recurentei-reclamante, interpretarea art. 1578 C. civ. de la 1864 trebuie să pornească de la premisa că noțiunea de "specie aflată în curs" este moneda națională.

Ca atare, stipularea unei clauze de indexare este expresia derogării, pe cale convențională, de la norma supletivă care instituie principiul nominalismului monetar, excepția instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nefiind, astfel, incidentă.

În opinia recurentei-reclamante, banca a inserat în contract clauza de risc valutar, întrucât, în lipsa unei astfel de prevederi, nu ar fi fost obligată să restituie datoria în valută, ci în RON, adică în specia aflată în curs la data plății.

Recurenta-reclamantă susține că, și în ipoteza în s-ar aprecia că obligația de restituire a împrumutului își găsește corespondent în dispozițiile art. 1578 C. civ., instanța avea obligația de a analiza clauza de risc valutar, întrucât dispoziția legală este supletivă și nu imperativă, făcând trimitere și la decizia pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza Andriciuc.

Ca atare, recurenta-reclamantă apreciază că îi revine instanței obligația de a verifica în ce măsura clauzele atacate, deși intră sub incidența de obiect principal al contractului, sunt exprimate în mod clar și inteligibil, aceste condiții nefiind îndeplinite în speță.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 16 octombrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a fixat termen la data de 4 decembrie 2019, cu citarea părților.

Prin încheierea din 4 decembrie 2019, s-a dispus suspendarea judecării recursului, până la soluționarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Judecarea cauzei a fost reluată la 17 martie 2021.

Analizând recursul, din perspectiva motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte de Casație și Justiție urmează să îl respingă pentru considerentele care vor fi dezvoltate în cele ce urmează.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora, în interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Criticile recurentei-reclamante referitoare la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar vor fi înlăturate.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului național sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât și cele supletive, acestea din urmă fiind menționate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părțile contractante cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidențiată și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum și în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva B. S.A.

Recent, prin hotărârea nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva Banca Transilvania S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, că, " (...) din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

Totodată, în hotărârea pronunțată în cauza C-81/19, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, și norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri, iar faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că instanța de apel a stabilit, printr-o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 1578 C. civ., că în speță clauza criticată din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, normă legală care are caracter supletiv și care se aplică, astfel cum a reținut Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea recentă analizată în precedent, în raportul juridic dedus judecății în absența unui acord diferit al părților în această privință.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat transpune o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864. Potrivit art. 1578 alin. (1) C. civ., obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract.

De asemenea, trebuie notat că părțile nu au o prevedere contractuală derogatorie sub acest aspect.

În atare context, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Întrucât clauza de risc valutar este exclusă de la analiza caracterului abuziv din perspectiva Legii nr. 193/2000, nu se poate invoca greșita aplicare de către instanța de apel a prevederilor acestei legi sub aspectul verificării obligației de informare, a negocierii, a dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, a caracterului clar și inteligibil al acestei clauze.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 163 din 30 ianuarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 163 din 30 ianuarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 martie 2021.