ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 291/2021

Ședința publică din data de 10 februarie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a VI-a civilă reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. și B. S.A. - Sucursala Unirii, a solicitat: constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzelor prevăzute la art. 5.1 și 5.11 din contractul de credit de consum nr. HL 19056 din 07.02.2008; stabilizarea cursului de schimb valutar CHF - RON la valoarea de la data semnării contractului; obligarea pârâtelor la recalcularea ratelor aferente contractului de credit în funcție de valoarea cursului de schimb valutar CHF - RON la valoarea de la data semnării contractului; obligarea pârâtelor la restituirea sumelor încasate în temeiul clauzelor al căror caracter abuziv s-a solicitat a fi constatat, precum și la plata dobânzii legale aferente acestora.

Prin sentința civilă nr. 2408 din 15.04.2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei sentințe și a încheierii din data de 18.03.2016 prin care instanța a respins proba cu interogatoriul, proba testimonială și proba cu expertiză contabilă, reclamanta a declarat apel prin care a solicitat schimbarea în tot a sentinței în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, invocând, în esență, greșita aplicare a legii și apreciere a situației de fapt de către instanța de fond.

Prin decizia civilă nr. 296 A din 13 februarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A..

Împotriva acestei decizii și a încheierilor din 6.02.2017, 34 A din 3.04.2017 și 47A din 8 mai 2017 a formulat recurs reclamanta A..

Recursul împotriva încheierii din 6.02.2017 și a deciziei civile nr. 296 A din 13 februarie 2017

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurenta susține că instanța de apel, stabilind faptul că după analizarea temeiniciei motivului de apel privind neadministrarea probelor, în rejudecarea cauzei în apel va avea în vedere administrarea probatoriului, a încălcat principiului caracterului devolutiv al apelului stabilit de art. 476 alin. (1) C. proc. civ. și ordinea procedurală firească a încuviințării și administrării probatoriului înainte de deschiderea dezbaterilor pe fond. Se mai arată că din concluziile scrise depuse la dosar la 10.02.2017 recurenta a solicitat ca, în situația respingerii motivului de apel împotriva încheierii din 18.03.2016 și implicit a acelorași probatorii ce au fost respinse de instanța de fond, acordarea unui nou termen de judecată în vederea propunerii și administrării probelor în apel, însă instanța a respins apelul în întregime și nu a permis administrarea probelor în apel, aspecte care, în opinia recurentei, contravin dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din CEDO.

Printr-o altă critică se arată că încheierea de ședință atacată a fost emisă cu nerespectarea dispozițiilor art. 233 alin. (1) lit. i) și j) C. proc. civ. deoarece instanța nu a acordat cuvântul asupra cererii de apel astfel cum se menționează în încheiere ci a pus în discuție doar motivul de apel referitor la respingerea probelor.

Recurenta susține și încălcarea dispozițiilor art. 394 C. proc. civ. arătând că instanța de apel, acordând cuvântul exclusiv asupra unuia dintre motivele de apel și nedeschizând dezbaterile cu privire la celelalte motive de apel și nesoluționând în prealabil cererea de probe, în mod nelegal au fost închise dezbaterile asupra apelului.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se arată că mențiunea potrivit căreia instanța de apel a acordat cuvântul asupra cererii de apel, adică asupra motivelor de apel, nu doar asupra motivului de apel referitor la respingerea probelor de către prima instanță reprezintă o dispoziție contradictorie.

Recurenta a invocat și încălcarea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. instanța de apel interpretând greșit dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. deoarece motivul pentru care instanța a considerat că se impune soluționarea motivului de apel referitor la respingerea probelor, prioritar față de soluționarea cererilor de probe l-a reprezentat aparent, evitarea unei antepronunțări asupra acestui motiv de apel. Susține recurenta că potrivit acestui text de lege, punerea în discuția părților, din oficiu, a unor chestiuni de fapt sau de drept nu îl face pe judecător incompatibil.

Recurenta a solicitat casarea deciziei atacate pe motiv că instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

O primă critică vizează încălcarea principiului contradictorialității întrucât instanța de apel a respins de fapt toate motivele de apel fără să le fi pus în discuția părților.

De asemenea, se arată, premisa pe care instanța de apel și-a bazat în întregime raționamentul nu a fost pusă niciodată în discuția contradictorie a părților. Precizează recurenta că instanța de apel a realizat, abia în etapa deliberării, o recalificare juridică a temeiurilor de drept invocate prin cererea de chemare în judecată fără ca acestea să fi fost puse în discuția părților înainte de încheierea dezbaterilor asupra procesului fiind încălcate dispozițiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ.

Printr-o altă critică, subsumată aceluiași motiv de nelegalitate, se susține că a fost încălcat dreptul la apărare reglementat de art. 13 alin. (3) C. proc. civ. deoarece recurentei i s-a refuzat dreptul de a-și proba pretențiile, atât în faza procesuală a fondului, cât și a apelului.

Sub un alt aspect, arată recurenta, astfel cum rezultă din motivarea deciziei, instanța de apel a analizat doar acea parte a tezelor probatorii prin care se tindea la dovedirea elementelor referitoare la clauzele abuzive neanalizând și probele care tindeau la dovedirea impreviziunii. Consideră recurenta că, respingând probele solicitate, instanța de apel a analizat utilitatea acestora numai în raport cu teza probatorie referitoare la caracterul abuziv al clauzelor contractuale, fără a analiza însă utilitatea acestora în raport cu dovedirea îndeplinirii condițiilor impreviziunii.

Recurenta arată că a fost încălcată și obligația de aflare a adevărului în cauză conform art. 22 alin. (2) C. proc. civ. deoarece instanța de apel a refuzat administrarea probelor și din perspectiva teoriei impreviziunii.

În opinia recurentei instanța de apel nu s-a pronunțat asupra a tot ceea ce s-a cerut, adică asupra tuturor motivelor de apel invocate, astfel cum impune art. 22 alin. (6) C. proc. civ. aceasta pronunțându-se exclusiv asupra motivului de apel împotriva încheierii din 18.03.2016 și nepronunțându-se asupra teoriei impreviziunii.

Susține recurenta că instanța de control judiciar a încălcat normele de procedură privind judecata apelului deoarece, sub efectul devolutiv al apelului, instanța era obligată să verifice stabilirea situației de fapt și aplicarea legii la speța dedusă judecății de către instanța de fond realizând o nouă și proprie judecată asupra fondului pricinii sens în care putea dispune refacerea sau completarea probatoriului administrat la prima instanță și putea încuviința și probele a căror necesitate rezultă din dezbateri. Prin neîncuviințarea probelor solicitate, recurenta nu a avut ocazia să își probeze pretențiile. Se arată că instanța de apel nu a realizat o nouă și proprie judecată asupra fondului pricinii în lipsa administrării probelor care să releve situația de fapt.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se arată că instanța de apel nu a motivat în niciun mod, separat de considerentele pentru care a respins apelul împotriva încheierii din 18.03.2016 a Tribunalului București, soluția sa de respingere a apelului formulat în cauză. Apreciază că hotărârea apare sumar motivată și din perspectiva incidenței teoriei impreviziunii și este contradictorie cu motivarea aceleiași instanțe în ceea ce privește incidența în cauză a dispozițiilor Legii nr. 193/200o, instanța reținând că riscul valutar, indiferent de fluctuația cursului, a reprezentat un risc asumat în mod liber și conștient de recurentă.

Recurenta invocă și dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. arătând că instanța de apel a pornit de la o premisă greșită pe care și-a fundamentat considerentele și anume că invocarea Legii nr. 193/2000 și a teoriei impreviziunii sunt două temeiuri juridice separate care se exclud reciproc. Or, arată recurenta, temeiurile juridice invocate nu se exclud reciproc deoarece dispozițiile Legii nr. 193/2000 au fost invocate în legătură cu primul capăt de cerere iar teoria impreviziunii a fost invocată în fundamentarea capetelor 2 și 3 de cerere.

Arată recurenta că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor din legislația privind clauzele abuzive în contractele încheiate între profesioniști și consumatori; instanța a omis să se pronunțe asupra motivului esențial pentru care au fost criticate drept abuzive clauzele și anume că, prin mecanismul de acțiune efectivă a acestor clauze în derularea contractului se instituie o clauză de suportare integrală a riscului valutar de către recurentă. Instanța de apel s-a rezumat la analiza clauzelor 5.1 și 5.11 din contract privite în mod individual fără a le integra în întregul mecanism contractual pentru a determina efectele aplicării lor practice.

Susține recurenta că reținerile instanței de apel cu privire la aplicabilitatea teoriei impreviziunii reprezintă rezultatul unei greșite aplicări a dispozițiilor legale referitoare la acestea, deoarece riscul valutar nu poate reprezenta un risc asumat în mod liber și conștient atâta timp cât banca nu a furnizat informații esențiale cu privire la riscul real legat de aprecierea cursului CHF. Or, riscul asumat prin contract trebuie să se raporteze la factorii care au format acordul de voință al părților.

Recursul împotriva încheierilor nr. 34 A din 3.04.3017 și 47 A din 8.05.2017.

Recurenta susține că încheierea nr. 34 A din 3.04.2017 nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau motive contradictorii, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. deoarece, în soluționarea cererii de îndreptare a erorilor materiale, instanța de judecată nu a răspuns în niciun mod argumentelor invocate în sensul existenței unei erori materiale.

Consideră că încheierea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Se arată că prin soluția dată instanța a interpretat și aplicat greșit noțiunea de eroare materială avută în vedere de dispozițiile legale apreciind că mențiunile criticate nu ar fi erori materiale. După cum rezultă din cuprinsul încheierii, ulterior constatărilor instanței de apel în sensul că urma să se pronunțe mai întâi asupra motivului de apel formulat împotriva încheierii din 18.03.2016 și apoi asupra probelor solicitate în apel se consemnează faptul că instanța de apel ar fi acordat cuvântul asupra cererii de apel și că reprezentantul recurentei ar fi solicitat admiterea apelului în întregul său. Consideră recurenta că aceste mențiuni sunt erori materiale deoarece instanța de apel a acordat cuvântul numai asupra motivului de apel referitor la încheierea din 18.03.2016 prin care s-au respins probele iar reprezentantul recurentei s-a referit numai la acest motiv de apel.

Arată recurenta că prin încheierea nr. 47a din 8.05.2017 instanța de apel a respins cererea de înlăturare a dispozițiilor potrivnice pe considerentul că recurenta a formulat un singur motiv de apel chiar dacă viza două acte procedurale distincte (încheierea și sentința), astfel încât instanța în mod firesc ar fi acordat cuvântul asupra cererii de apel în întregul său.

Susține recurenta că au fost încălcate regulile de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurenta apreciază că instanța de apel, stabilind că după analizarea temeiniciei motivului de apel privind neadministrarea probelor, în rejudecarea cauzei în apel, se va avea în vedere administrarea probatoriului, a încălcat principiul caracterului devolutiv al apelului deoarece art. 476 C. proc. civ. nu prevede faptul că apelul atrage o nouă judecată asupra fondului numai în măsura în care unul sau toate motivele de apel sunt găsite întemeiate. Procedând astfel, se arată, instanța a încălcat ordinea procedurală firească a încuviințării și administrării probatoriului înainte de deschiderea dezbaterilor pe fond.

Învederează recurenta că, prin nerespectarea dispozițiilor procedurale referitoare la momentul administrării probelor, cercetarea procesului, dezbaterea pricinii și efectul devolutiv al apelului, a fost încălcat dreptul la apărare deoarece recurentei nu i-a fost permis dreptul a administra probe pentru dovedirea pretențiilor deduse judecății. De asemenea, se arată, instanța nu a respectat dispozițiile art. 233 alin. (1) lit. i) și j) C. proc. civ., deoarece cuprinsul încheierii este inexact cu privire la măsurile dispuse de instanță.

Intimații au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 3 octombrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului iar prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 27 februarie 2019 a admis în principiu recursul.

La termenul de astăzi, recurenta a depus la dosar o cerere de renunțare la judecata recursului, întemeiată pe dispozițiile art. 406 C. proc. civ., anexând și delegația de reprezentare întocmită conform cerinței prevăzute de art. 406 alin. (2) C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata a solicitat instanței să ia act de manifestarea de voință a recurentei.

Luând în examinare cererea de "renunțare la judecata recursului", Înalta Curte reține următoarele:

Manifestarea de voință, în sensul de a se renunța la judecata recursului, reprezintă o desistare, un act de dispoziție al recurentei care nu este supus cenzurii instanței, conform principiului disponibilității care guvernează procesul civil, prevăzut de art. 9 C. proc. civ.

Cu toate acestea, în sistemul noului C. proc. civ., renunțarea la judecată este pusă doar la îndemâna reclamantului, nu și a pârâtului, indiferent de etapa procesuală la care aceasta intervine; o atare concluzie rezultă în mod limpede din soluțiile pe care le poate pronunța instanța, conform art. 406 alin. (5) C. proc. civ., atunci când renunțarea la judecată se face în apel sau în căile extraordinare de atac ("va lua act de renunțare și va dispune și anularea, în tot sau în parte, a hotărârii sau, după caz, a hotărârilor pronunțate în cauză").

În aceste condiții, manifestarea de voință a recurentei-pârâte, în sensul renunțării la judecata recursului, are valența unei achiesări la hotărâre.

Potrivit art. 463 alin. (1) C. proc. civ., achiesarea la hotărâre reprezintă renunțarea unei părți la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluții din respectiva hotărâre.

Având în vedere textele de lege sus-citate, precum și manifestarea expresă de voință a recurentei, care îmbracă formele prevăzute de art. 464 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să ia act de achiesarea recurentei-reclamante A. la încheierea din 6 februarie 2017, la decizia civilă nr. 296 A din 13 februarie 2017, la încheierea nr. 34 A din 3 aprilie 2017 și la încheierea nr. 47A din 8 mai 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de achiesarea recurentei-reclamante A. la încheierea din 6 februarie 2017, la decizia civilă nr. 296 A din 13 februarie 2017, la încheierea nr. 34 A din 3 aprilie 2017 și la încheierea nr. 47A din 8 mai 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 februarie 2021.