ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1628/2024

Ședința publică din data de 25 septembrie 2024

Deliberând asupra recursurilor și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 08.05.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele B. și B. - Sucursala Iași, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța:

- să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei 1.3 lit. a), b), c) din contractul de credit nr. x/20.03.2008, referitoare la comisioane, inclusiv la comisionul de restructurare prevăzut în actele adiționale la contract; să oblige pârâtele la restituirea sumei de 2.600 CHF, reprezentând comision de acordare credit, achitat în temeiul clauzei abuzive indicate mai sus, precum și a sumelor plătite cu titlu de comisioane de administrare și de restructurare, la care se va adăuga dobânda legală, calculată de la data încasării sumelor și până la data rambursării lor, precum și la restituirea sumelor, reprezentând comisioane aplicate la soldul creditului;

- să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei 5.1 din același contract, privind modalitatea de stabilire a dobânzii curente:

"Dobânda se poate modifică în funcție de variația indicelui de referință și a marjei, conform deciziei băncii"; "În cazul în care indicele de referință variază cu minim 0,25 puncte procentuale (în plus/minus) față de valoarea inițială a acestora, după caz, banca poate modifica dobânda în consecință, în orice moment, conform deciziei sale"; a clauzei 5.3:

"În cazul în care banca modifică marja, conform deciziei sale, noua rată a dobânzii va fi (…) considerată acceptată automat de către împrumutat"; să oblige pârâtele la restituirea către reclamant a sumei reprezentând diferența dintre dobânda percepută conform clauzei abuzive 5.1 din contract și dobânda stabilită potrivit art. 1.2 din contract, la care se va adăuga dobânda legală;

- să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei cuprinse în art. 5.4 din contract referitoare la dobânda penalizatoare și a clauzei privind penalitățile și dobânda penalizatoare, toate prevăzute în condițiile generale ale contractului de credit și să oblige pârâtele la restituirea sumelor încasate cu acest titlu;

- să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a art. 6.3 din contract și să stabilească cursul de schimb CHF/RON la valoarea din momentul încheierii contractului, aplicabil începând cu data scadenței primei rate și până la rambursarea integrală a creditului și să oblige pârâtele la plata către reclamant a diferenței achitate în plus cu acest titlu;

- să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a art. 7.1 lit. a), m), n) și o), prin raportare la art. 7.2 din contract, a art. 7.3, a art. 8.2, a art. 9.8, a art. 9.12, în ceea ce privește expresia "fără a ridica obiecțiuni și fără a fi necesară îndeplinirea vreunei formalități" și a art. 9.14 din contract, cu cheltuieli de judecată.

În subsidiar, a solicitat să se constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a art. 8.2 din contract, conform căruia competența de soluționare a oricărui litigiu în legătură cu prezentul contract aparține instanțelor din București.

La 10.08.2017, reclamantul a depus cerere adițională la cererea de chemare în judecată, solicitând introducerea în cauză, în calitate de pârâte, a B. S.A - Filiala Londra, pentru capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor din actul adițional nr. x/19.03.2010 la contractul de credit nr. x/20.03.2008, precum și a B. - Agenția Iași Sf. Lazăr, pentru capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor din actele adiționale nr. x - 6 la contract.

În completarea acțiunii inițiale, reclamantul a mai solicitat instanței să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a art. II din actele adiționale nr. x - 6 la contractul de credit nr. x/20.03.2008, referitoare la perceperea comisioanelor de restructurare și de conversie credit și să oblige pârâtele la rambursarea sumei percepute în temeiul acestor clauze, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011; să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a art. I privind marja majorată a băncii de 6,5%, a art. IV referitor la dobândă, a art. VI și a art. VII din actul adițional nr. x/19.03.2010 la contract și să oblige pârâtele la restituirea sumei reprezentând diferența dintre dobânda încasată și dobânda compusă din indicele de referință LIBOR la 3 luni și marja băncii din momentul încheierii contractului, precum și la plata dobânzii penalizatoare aferente acestei sume, conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, începând cu data încasării și până la data restituirii sumei.

La 16.01.2018, reclamantul a depus o nouă cerere adițională la cererea de chemare în judecată, prin care a solicitat să se constate caracterul abuziv și nulitatea absolută a următoarelor clauze din actul adițional nr. x/21.06.2013 la contractul de credit: art. I, în ceea ce privește marja majorată a băncii de 6,5 puncte procentuale pe an; art. II, referitor la perceperea comisionului lunar de administrare credit, a comisionului unic pentru servicii prestate în cuantum de 30 euro și a comisionului pentru prestarea serviciului suplimentar solicitat, în cuantum de 1.000 euro; art. VI, privind art. 6.3 din contract; art. VII privind art. 7.1 lit. a), g), l), n), art. 7.2 pct. 7.3 din contract și a art. IX, referitor la art. 9.18 și art. 9.20 din contract; obligarea pârâtelor la restituirea diferenței dintre dobânda încasată în temeiul clauzei nule și dobânda formată din indicele de referință LIBOR la 3 luni și marja inițială a băncii; la plata către reclamant a dobânzii penalizatoare aferente acestei sume, calculată conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, începând cu data perceperii acesteia și până la data plății; la rambursarea sumelor achitate de reclamant cu titlu de comisioane, potrivit art. II din actul adițional nr. x/21.06.2013 și la plata către reclamant a dobânzii legale aferente acestora; să se dispună stabilizarea cursului de schimb valutar CHF/RON la cel valabil la data încheierii contractului, curs ce se va aplica începând cu data scadenței primei rate și până la rambursarea integrală a creditului, precum și obligarea pârâtelor la restituirea către reclamant a sumei reprezentând diferență achitată în plus cu acest titlu.

Prin notele scrise depuse la 30.01.2018, pârâta B. a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a filialei din Londra.

Prin încheierea din 20.02.2018, Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B. S.A. - Filiala Londra, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a B. - Sucursala Iași.

Prin încheierea din 11.12.2018, Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, față de neîndeplinirea de către reclamant a obligației stabilite în sarcina acestuia, în temeiul art. 242 alin. (1) C. proc. civ., a suspendat judecata procesului, iar prin încheierea din 11.06.2019, a admis cererea de repunere pe rol a cauzei și a dispus reluarea judecății cauzei.

La termenul din 09.09.2019, față de preluarea pârâtei B. S.A de către C. S.A., a fost conceptată în cauză, în calitate de pârâtă, C. S.A.

Prin sentința nr. 418/2019/civ/05.11.2019, Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea, așa cum a fost precizată și a constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute în contractul de credit nr. x/20.03.2008, în cuprinsul art. 1.3. a), b) și c) cu privire la comisionul de acordare, comisionul de administrare și comisionul pentru rambursarea anticipată, art. 5.1 referitor la mențiunea:

"Dobânda se poate modifica în funcție de variația (…) marjei, conform deciziei băncii", art. 5.3 privind mențiunea:

"În cazul în care banca modifică marja, conform deciziei sale, noua rată a dobânzii va fi comunicată împrumutatului prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire împreună cu noul grafic de rambursare aferent, considerat acceptat automat de către împrumutat", art. 7.1. lit. m), n), o) și art. 9.14 din contract. A obligat pârâta C. S.A. să restituie reclamantului suma de 2.600 CHF, reprezentând comisionul de acordare a creditului la care se va adăuga dobânda legală penalizatoare aferentă acestui debit, începând cu data introducerii acțiunii, 08.05.2017 și până la data restituirii sumei, a obligat pârâtele C. S.A. (fostă B.) și C. S.A. - Filiala Londra să restituie reclamantului suma reținută cu titlu de comision de administrare și să achite dobânda legală penalizatoare aferentă acestei sume, calculată de la data inițierii procesului și până la data plății efective a debitului, a respins, ca nefondate, celelalte capete de cerere și a respins pentru lipsa calității procesuale pasive acțiunea formulată în contradictoriu cu B. - Sucursala Iași.

Împotriva acestei sentințe, pârâta C. S.A. a declarat apel principal, iar reclamantul A. apel incident.

Prin decizia civilă nr. 29/21.01.2021, Curtea de Apel Iași, secția Civilă a admis apelul principal, a schimbat în parte hotărârea primei instanțe, în sensul că a respins petitul cererii privind constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute de art. 1.3. din contractul de credit nr. x din 20.03.2008 și restituirea către reclamant a comisionului de acordare de 2.600 CHF, împreună cu dobânda legală, a păstrat restul dispozițiilor sentinței apelate, a respins apelul incident și a obligat apelantul-reclamant la plata către C. S.A. a sumei de 345,5 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a declarat recurs.

Prin decizia nr. 1202/18.05.2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul, a casat în parte decizia instanței de apel și a trimis cauza aceleiași instanțe, spre o nouă judecată a apelului incident declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței nr. 148/2019/civ/05.11.2019, pronunțată de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

După rejudecare, Curtea de Apel Iași, secția Civilă, prin decizia civilă nr. 575/21.12.2022, a admis apelul incident, a schimbat în parte sentința primei instanțe, în sensul că a constatat caracterul abuziv al clauzelor privind stabilirea dobânzii variabile cuprinse în contractul de credit la art. 5.1 și art. 5.3, doar în ceea ce privește posibilitatea pârâtei de a modifica marja băncii în raport cu decizia acesteia, art. 5.4 din același contract, potrivit căruia pentru orice sume datorate și neplătite... împrumutatul va plăti băncii penalități..., și de 4% anual pentru dobânda restantă a căror sume se vor calcula zilnic" și a obligat intimata să restituie sumele încasate în temeiul acestei clauze. A păstrat restul dispozițiilor hotărârii apelate care nu contraveneau deciziei pronunțate și a obligat intimata la plata către apelant a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. și pârâta C. S.A. au declarat recurs, solicitând casarea acesteia și reținerea cauzei pentru o nouă judecată a apelului incident declarat de reclamant împotriva sentinței primei instanțe.

Recursul declarat de reclamantul A.

În susținere, autorul căii de atac a arătat că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii, întrucât, pe de o parte, instanța de apel a reținut că formula de calcul al dobânzii variabile, compusă din LIBOR la 3 luni+4,5 p.p. se menține pe toată perioada derulării contractului, iar, pe de altă, aceasta a analizat posibilitatea restituirii diferenței de dobândă doar pe perioada cuprinsă între momentul încheierii contractului și primul act adițional din 2010.

În opinia recurentului, întrucât contractul de credit s-a derulat până la 10.04.2017, când intimata a declarat scadente anticipat toate sumele datorate în temeiul contractului de credit, instanța de prim-control judiciar ar fi trebuit să dispună restituirea diferenței de dobândă calculată până la această dată.

De asemenea, a susținut că au fost încălcate normele de drept material referitoare la efectele nulității - quod nullum est nullum producit effectum -, care, în temeiul art. 1254 C. civ. de la 1864, se răsfrângeau și asupra actelor adiționale subsecvente contractului, referitoare la posibilitatea băncii de a modifica marja în cazul evoluției indicelui de referință cu minim 0,25 p.p. (art. 5.1. din contractul de credit).

În opinia recurentului, aspectele referitoare la însușirea actelor adiționale de către acesta, prin semnătură, sunt lipsite de relevanță, întrucât din moment ce pentru clauza din contract referitoare la dobânda curentă s-a reținut că dovada negocierii nu s-a făcut, același criteriu trebuia aplicat și pentru clauzele din actele adiționale.

A mai susținut că nu se putea reține faptul că acest aspect a fost analizat de instanțele din primul ciclu procesual, în contextul în care chestiunea dedusă judecății era diferită și a fost generată de efectul casării hotărârii pronunțate de instanța de apel din primul ciclu procesual.

În final, a solicitat ca, în urma rejudecării cauzei, să se dispună restituirea diferenței de dobândă curentă, între ceea ce a calculat banca în contul dobânzii curente și dobânda formată din LIBOR 3 luni+4,50 p.p., pe toată perioada contractuală, până la declararea scadenței anticipate, la care se va adăuga dobânda legală penalizatoare.

De asemenea, a arătat că din cuprinsul deciziei recurate nu rezultă motivele care au condus instanța de apel la concluzia că până la încheierea primului act adițional din 2010, intimata a avut în vedere marja de 4,50 p.p., pentru a se reține că nu există nicio diferență de restituit.

În drept, criticile au fost circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recursul declarat de pârâta C. S.A.

Pe calea recursului, autoarea căii de atac a arătat că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a legii în raport cu situația de fapt dedusă judecății.

Astfel, a apreciat că dispoziția instanței de apel, de constatare a caracterului abuziv al clauzei de la art. 5.1 din contractul de credit, pe care a evocat-o, este nelegală, întrucât, pe de o parte, aceasta respectă prevederile în materie, iar, pe de altă parte, posibilitatea de a modifica marja a fost condiționată de variația indicelui de referință LIBOR la 3 luni, care, în opinia recurentei, este un element obiectiv, independent de decizia sa. Prin urmare, a apreciat că modificarea dobânzii nu a intervenit în mod unilateral.

A mai afirmat că, valoarea indicelui de referință a ratei dobânzii este reglementată de Normele B.N.R. nr. 4/1995, nr. 14/2007 și nr. 12/2008, iar valoarea indicelui de referință LIBOR la 3 luni este publică, fiind disponibilă și pe website-ul său.

În continuare, a arătat că posibilitatea de modificare a marjei a fost prevăzută expres în cuprinsul convenției de credit, în termeni clari și inteligibili și că, nicio lege nu o obliga să îi explice reclamantului rațiunile economice și tehnice pentru care s-a stabilit un anumit preț, ci impunea ca modul în care este prevăzut prețul să fie ușor de înțeles și nesusceptibil de interpretare, astfel încât să se cunoască existența și întinderea obligației pe care și-o asumă.

A mai arătat că a fost de bună-credință, iar contractul cuprindea toate elementele pe care reclamantul trebuia să le cunoască la data acordării împrumutului.

Recurenta a afirmat că reclamantul a avut posibilitatea să studieze și să solicite modificarea sau negocierea clauzelor și că, prin încheierea contractului, le-a acceptat și și-a asumat consecințele ce decurgeau din acestea.

În acest context, a arătat că din moment ce reclamantul nu a solicitat negocierea convenției și a semnat varianta de contract propusă de recurentă, fără să solicite explicații sau lămuriri, rezultă că acesta și-a exprimat expres acordul cu privire la toate clauzele contractului, inclusiv la cele referitoare la modalitatea de calcul al dobânzii.

Din această perspectivă, a apreciat că intimatul nu putea susține că nu cunoștea contractul sau că dorea negocierea lui, în măsura în care l-a semnat fără obiecțiuni.

Sub aspectul cerinței privind dezechilibrul semnificativ, a afirmat că reclamantul nu a făcut dovada întrunirii acestei condiții și că, potrivit doctrinei, acesta poate fi reținut numai în lipsa unei prestații echivalente față de obligația de a achita dobânda aferentă sumei împrumutate, ipoteză care nu se regăsește în speță, de vreme ce dobânda reprezintă chiar prețul contractului.

În ceea ce privește cerința bunei-credințe, a arătat că aceasta vizează conduita sa prin raportare la art. 6 din Legea nr. 363/2007.

A mai afirmat că, instanța de apel în mod greșit a reținut caracterul abuziv al art. 5.4 din contract, în măsura în care acesta reflectă norme legale, respectiv dispozițiile art. 1.082 și ale art. 1.088 din C. civ. de la 1864, coroborate cu cele ale O.G. nr. 9/2000, care prevăd că, în caz de neexecutare la termen a obligației, creditorul este îndreptățit la daune-interese în cuantumul dobânzii legale sau al celei prevăzute de părți.

În drept, recurenta a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 30.06.2023, recurenta-pârâtă C. S.A. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de recurentul-reclamant, ca nefondat.

Examinând decizia atacată, în limita controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Recurentul-reclamant a criticat decizia atacată prin prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., arătând că aceasta cuprinde motive contradictorii și încalcă prevederile art. 1.254 C. civ., care reglementează efectele nulității contractelor.

În dezvoltarea primului motiv de recurs, a susținut că statuarea instanței, potrivit căreia urmare a caracterului abuziv al clauzelor privind dobânda variabilă, aceasta se va calcula pe baza formulei LIBOR la 3 luni + 4,50 p.p. pe an, formulă aplicată de bancă pe întreaga perioadă de desfășurare a contractului, este contrară celei din paragraful următor, în care aceeași instanță reține faptul că sub aspectul sumelor încasate în temeiul clauzei 5.1., instanța de fond a stabilit corect faptul că în perioada 20.03.2008-19.03.2010, banca nu a modificat marja potrivit deciziei sale discreționare, dobânda fiind calculată prin aplicarea marjei fixe de 4,50%, astfel că nu mai există motive pentru care dobânda variabilă să nu mai fie calculată, în respectivul interval, potrivit formulei LIBOR la 3 luni + 4,50 p.p.

În opinia autorului căii de atac, contrarietatea motivării constă în împrejurarea că, deși instanța a reținut că formula de calcul al dobânzii variabile, compusă din LIBOR la 3 luni + 4,50 p.p., se menține pe toată perioada contractului, a analizat posibilitatea restituirii diferenței de dobândă doar pentru intervalul cuprins între data încheierii contractului de credit și cea a primului act adițional.

Contrar argumentelor invocate, Înalta Curte - subliniind faptul că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu referire la aspectele contradictorii cuprinse în hotărâre, vizează ipoteza unei contrarietăți între considerentele acesteia, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată, sau ipoteza unei contrarietăți între dispozitiv și considerente, cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente a soluției de respingere a cererii sau invers -, constată că decizia atacată nu cuprinde considerente contradictorii, ci, în paragrafele evocate de către recurent a statuat asupra caracterului abuziv al clauzelor privind dobânda variabilă și asupra cererii reclamantului de restituire a sumelor ce ar fi fost încasate de bancă în temeiul acestor clauze, luând în considerare perioada în care convenția părților a produs deja efecte.

Astfel, instanța de apel a stabilit împrejurarea că dobânda variabilă se va calcula pentru viitor potrivit formulei LIBOR la 3 luni + 4,50% p.p., constatând totodată că, în raporturile dintre părți, până la semnarea actului adițional nr. x/19.03.2010, care prevedea expres cuantumul marjei majorate a băncii, dobânda a fost calculată conform aceleiași formule; s-a reținut că banca nu a modificat marja în mod discreționar și, prin urmare, nu există motive ca, pentru acel interval, dobânda variabilă să nu fie calculată în temeiul formulei stabilite; totodată, s-a stabilit că nu există sume de restituit către reclamant. Așadar, această critică urmează a fi înlăturată, ca nefondată.

Motivul de recurs subsecvent deduce spre soluționare ipoteza încălcării efectelor nulității contractului, recurentul apreciind că statuarea caracterului abuziv al clauzei 5.1 din contractul de credit se răsfrânge și asupra modificărilor aduse marjei băncii prin actele adiționale ulterioare, prin care aceasta a fost majorată la 6%, apoi la 8%, astfel încât trebuia obligată pârâta să restituie toate sumele percepute cu titlu de dobândă variabilă, cu încălcarea formulei compuse din LIBOR la 3 luni + 4,50% p.p.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, în rejudecare, instanța de apel a constatat caracterul abuziv al clauzelor privind stabilirea dobânzii variabile cuprinse în contractul de credit la art. 5.1 și art. 5.3, doar în ceea ce privește posibilitatea pârâtei de a modifica marja băncii în raport cu decizia sa unilaterală, în absența unor criterii concrete care pot determina modificarea acestei marje, și care ar fi putut fi stabilită exclusiv în favoarea creditorului, determinând creșterea unilaterală a dobânzii.

Totodată, din actele dosarului și statuările din etapele devolutive ale procesului, menținute prin hotărârile instanțelor de control judiciar, rezultă că actele adiționale invocate de recurent au avut ca obiect restructurarea creditului, la cererea împrumutatului, prin acestea stabilindu-se în mod neechivoc marja băncii sub forma unor procente majorate, respectivele clauze contractuale fiind excluse din analiza caracterului abuziv potrivit considerentelor sentinței primei instanțe, necontestate sub acest aspect de niciuna dintre părți și care se opun cu autoritate de lucru judecat în prezentul cadru procesual.

Astfel, nu se poate reține argumentul recurentului potrivit căruia constatarea nulității clauzei privind marja băncii din contractul principal s-ar răsfrânge asupra oricăror modificări ulterioare agreate de părți prin actele adiționale, întrucât motivul constatării caracterului abuziv al dispoziției contractuale din convenția părților a fost justificat de faptul că se permitea stabilirea unei marje prin decizia unilaterală a băncii, demers lipsit de transparență, în condițiile în care nu s-a precizat niciun criteriu obiectiv, clar, pentru stabilirea cuantumului acestui element component al dobânzii variabile.

Clauzele ulterioare, cuprinse în actele adiționale, nu au urmat însă aceeași cale obscură, ci părțile au prevăzut în concret valoarea marjei băncii, modificarea fiind asumată și însușită prin semnătură de către acestea. Așadar, banca și-a adaptat conduita contractuală, stabilind valoarea marjei sale, acceptată de reclamant, iar odată consimțite noile condiții de restructurare și derulare a creditului, consumatorul nu se mai poate prevala de motivele care au determinat, într-un alt context contractual, constatarea nulității clauzei inițiale.

Asupra recursului declarat de pârâta C. S.A., Înalta Curte reține că motivele invocate vizează aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, prin prisma cărora instanța de apel a stabilit caracterul abuziv al clauzelor art. 5.1, art. 5.3 și ale art. 5.4 din contractul de credit, privind modificarea marjei prin decizia unilaterală a băncii și dobânda penalizatoare.

În opinia recurentei, aceste prevederi contractuale îndeplinesc cerința legală de a fi clare și inteligibile și nu creează un dezechilibru contractual între drepturile și obligațiile părților, iar cea care reglementează dobânda penalizatoare redă dispozițiile legale ale art. 1.082 și art. 1.088 din C. civ. de la 1864, coroborate cu cele ale O.G. nr. 9/2000, care reglementează dreptul creditorului la daune-interese pentru neexecutarea obligației la termen de către debitor.

Contrar argumentelor băncii, instanța de apel, în rejudecare, respectând dezlegările cuprinse în decizia de casare, a examinat cele trei clauze din contractul de credit încheiat de părți, stabilind, în mod corect, caracterul abuziv al acestora, din perspectiva caracterului imperativ al prevederilor art. 501 C. proc. civ., respectiv, în conformitate cu dispozițiile obligatorii ale instanței de recurs, în cadrul procesual preconstituit prin declararea apelului incident.

În acest context, Înalta Curte subliniază că dispozițiile art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, care prevăd posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există un motiv întemeiat, iar consumatorul are libertatea de a rezilia contractul, trebuie interpretate în lumina principiilor instituite prin același act normativ.

Așadar, pe de o parte "motivele întemeiate" nu pot fi reprezentate decât de acele situații care sunt precis determinate în contract și au un caracter obiectiv, iar pe de altă parte, modificarea obligațiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, dezechilibru care să poată interveni la inițiativa profesionistului, prin simpla accesare a clauzei impuse unilateral în contract.

Trebuie observat că, din conținutul pct. 1 lit. j) din Anexa la Directiva 93/13 CEE, care este similar cu forma art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, rezultă fără echivoc faptul că "motivul întemeiat", care dă dreptul vânzătorului sau furnizorului de a modifica unilateral clauzele convenției, trebuie precizat în contract.

Totodată, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în hotărârea pronunțată la 26 februarie 2015, Cauza C-143/13 - Matei (ECLI:EU:C:2015:127), la par. 74 a arătat că, așa cum rezultă în special din articolele 3 și 5 din Directiva 93/13, precum și din cuprinsul punctului 1 lit. j) și l), ca și al punctului 2 lit. b) și d) din anexa la această directivă, prezintă o importanță esențială în procesul de apreciere asupra chestiunii respectării cerinței privind transparența, împrejurarea dacă în contractul de împrumut se indică motivele și particularitățile mecanismului de modificare a ratei dobânzii, precum și relația dintre această clauză și alte clauze referitoare la remunerația creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.

Potrivit dispozițiilor art. 1.2 din contract, dobânda este variabilă, calculată în funcție de indicele de referință LIBOR la 3 luni și de marja variabilă a băncii (stabilită inițial la 4,50% pe an); de asemenea, art. 5.1 prevede că dobânda este stabilită în funcție de indicele de referință la care se adaugă marja variabilă a băncii, dobânda putând fi modificată în funcție de variația indicelui de referință și a marjei, conform deciziei băncii.

Astfel de clauze contractuale, care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii, ridică problema pentru consumator a previzibilității majorării acestor costuri, în funcție de criterii neindicate în contract, și prevăzute, așadar, în mod netransparent.

Cu referire la marja băncii, element component al dobânzii variabile aplicabile sumei împrumutate, examinarea instanței devolutive de control judiciar a vizat sintagma conform deciziei băncii din cuprinsul clauzei 5.1., pe care a apreciat-o ca fiind greu inteligibilă, ceea ce conducea la lipsirea de claritate a clauzei și permitea creditoarei ca, în absența unor criterii obiective de determinare a marjei, să își procure avantaje în mod discreționar.

Sub acest aspect, nu pot fi primite criticile recurentei-pârâte potrivit cărora înțelegerea contractuală prevedea, în mod clar, criterii pentru stabilirea acestei marje, deoarece chiar din analiza argumentelor prezentate în memoriul de recurs se relevă împrejurarea că, în contractul de credit s-a prevăzut contextul în care se va modifica marja - când indicele de referință LIBOR la 3 luni variază cu minim 0,25 ppc -, dar nu și elementele pe baza cărora se va calcula noua valoare, fiind fără relevanță caracterul public al indicelui de referință, în condițiile în care cuantumul profitului băncii a rămas a fi determinat exclusiv prin voința băncii. De aceea, sintagma conform deciziei băncii din cuprinsul clauzei privind stabilirea dobânzii variabile a creditului, lipsită fiind de claritate, crea premisele dezechilibrului dintre drepturile și obligațiile părților, permițând băncii să determine unilateral marja de profit, fără ca împrumutatul să poată negocia sau influența acest element, dar având obligația de a achita dobânda astfel determinată.

De aceea, în mod judicios s-a reținut că această clauză, ce face parte din obiectul principal al contractului, în sensul dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nu este exprimată într-un limbaj clar și inteligibil, în cuprinsul contractului nefiind definit mecanismul prin care variază dobânda, prin raportare la decizia băncii, noțiunea fiind, așadar imprecisă, chiar dacă aceasta era ancorată la o anumită variație a indicelui de referință LIBOR.

Așadar, Înalta Curte reține că, deși art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 dă dreptul băncii de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, această modificare trebuie să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut în contract și sub condiția informării de îndată a clientului, care să aibă astfel libertatea și posibilitatea de a rezilia imediat contractul.

Or, potrivit art. 5.1, dobânda este stabilită în funcție de indicele de referință la care se adaugă marja variabilă a băncii, dobânda putând fi modificată în funcție de variația indicelui de referință și a marjei, conform voinței băncii. O astfel de prevedere nu înseamnă stabilirea vreunui cuantum sau a vreunui caracter determinat al dobânzii, ci relevă o putere discreționară a băncii de modificare a cuantumului prețului contractului.

Înalta Curte reține împrejurarea că modul de redactare a clauzei trebuie să permită consumatorului, după cum s-a mai subliniat, prefigurarea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, a consecințelor economice produse de aceasta în ceea ce îl privește. Or, contractul de credit în discuție nu oferă un indiciu clar, obiectiv, cu privire la evoluția ulterioară a dobânzii, care să permită previzionarea cuantumului viitor al costului contractual.

Cu alte cuvinte, concluzionând, banca, la momentul încheierii contractului, era obligată să-l informeze pe consumator cu privire la cuantumul total al dobânzii, sau trebuia să ofere acestuia informații exacte în legătură cu modalitatea în care se va calcula cuantumul dobânzii. Formula după care se calculează variația acesteia trebuia menționată în mod expres în contract, cu precizarea periodicităților și/sau a condițiilor în care putea interveni modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât și în sensul micșorării acesteia, precum și a criteriilor aplicabile acestor schimbări.

Instanța supremă notează astfel că, sistemul reglementat de Legea nr. 193/2000 pornește de la premisa poziției de inferioritate în care se află consumatorul în raport cu furnizorul de produse și servicii, aspect care face necesară gestionarea unor garanții adecvate pentru protecția celui dintâi, printre care, deosebit de importante sunt posibilitatea de negociere, precum și informarea completă și precisă a acestuia asupra condițiilor contractuale, pentru ca, astfel, consumatorul să poată anticipa în mod real și concret, efectiv, consecințele pe care obligațiile asumate le vor produce în patrimoniul său.

Așadar, caracterul variabil, nedeterminabil, al marjei băncii, ca element în stabilirea dobânzii contractuale, relevă caracterul abuziv al clauzei înscrise în 5.1 din contractul de credit, aceasta nefiind redactată, după cum s-a arătat, într-un limbaj clar și inteligibil, din perspectiva cerințelor impuse de Legea nr. 193/2000, întrucât mecanismul de variație a dobânzii, prin raportare la o marjă variabilă, nu reprezintă o clauză care să aibă în vedere elemente clare și precise, criteriul obiectiv fiind ancorat de voința băncii, chiar dacă aceasta avea ca punct de plecare o variație a celuilalt indice de referință, independent de aceeași voință.

Astfel, în condițiile în care, prin convenția de credit nu au fost explicitate criteriile de calcul pentru majorarea marjei, posibilitatea recurentei-pârâte de a modifica în mod unilateral această componentă a dobânzii apare ca fiind discreționară și, întrucât lasă loc subiectivismului, are caracter abuziv.

Nici criticile privind reținerea greșită a caracterul abuziv al clauzei privind dobânda penalizatoare nu sunt fondate, argumentele recurentei-pârâte privind dreptul legal de a percepe aceste accesorii, în temeiul art. 1.082 și art. 1.088 din C. civ. de la 1864 și al O.G. nr. 9/2000, fiind străine situației din cauză.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că normele de drept invocate reglementează dreptul creditorului de a primi dobândă pentru neexecutarea la timp a obligației de a i se achita o sumă de bani.

Teza I a art. 5.4 din contractul de împrumut privind dobânda penalizatoare nu poate imprima clauzei respective caracter abuziv, în contextul redactării fără echivoc a acesteia, impunându-se concluzia că respectiva dobândă va fi activată, precum o clauză penală, doar în ipoteza întârzierii la plată a ratelor creditului contractat de reclamant.

Însă, cu privire la teza a doua a aceleiași clauze, care prevede dobânda penalizatoare de 4% anual, aplicabilă dobânzii restante, instanța de apel, în mod corect a reținut caracterul abuziv al acesteia, cu motivarea că penalitatea suplimentară este de natură a conduce la ruperea echilibrului contractual dintre părți, întrucât ea dă posibilitatea băncii creditoare de a percepe, pe lângă dobânda creditului, aplicabilă principalului restant, și o altă dobândă, de 4%, asupra dobânzii neachitate, astfel încât consumatorul ar fi obligat la plata unor sume disproporționat de mari, prin raportare la paguba suferită de profesionist.

Așadar, instanța devolutivă de control judiciar nu a negat dreptul băncii de a percepe daune moratorii, ci a limitat cuantumul acestor daune, stabilind că perceperea unei dobânzi penalizatoare, aplicată sumei calculate cu titlu de dobândă a creditului, este o sarcină excesivă pentru împrumutat, în condițiile în care banca primește atât prețul creditului acordat consumatorului, precum și dobândă penalizatoare pentru principalul restant.

În acest context, curtea de apel a apreciat în mod corect îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, impunându-se înlăturarea criticilor recurentei-pârâte, în condițiile în care clauzele contractuale în discuție creează un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului.

Așa fiind, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentul-reclamant și de recurenta-pârâtă împotriva deciziei instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentul-reclamant A. și de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 575/21.12.2022, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 septembrie 2024.