ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 336/2023

Ședința publică din data de 16 februarie 2023

Asupra recursului de față:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iași la data de 18.04.2016, reclamanții A. și B. au solicitat instanței ca, în contradictoriu cu pârâta C., să se constate caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în contractul de credit bancar nr. x/25.04.2008, respectiv clauzele de la pct. 5, 6 și 9 lit. d), clauze ce se regăsesc și în Anexa la contractul de credit la pct. 2.10a și 3.9; să dispună anularea clauzelor abuzive cu consecința modificării contractului dintre părți în sensul înlocuirii clauzei referitoare la dobândă, în sensul că dobânda contractuală este formată din marja fixă - 1,00 pp - inițial stabilită prin contract plus indicele EURIBOR și eliminarea clauzei referitoare la comisionul de administrare; să oblige pârâta la emiterea de noi grafice de rambursare în raport cu clauzele ce vor fi eliminate, respectiv, modificate în contract, sub sancțiunea de daune cominatorii în cuantum de 50 de RON/zi de întârziere până la executarea acestei obligații; să oblige pârâta la restituirea sumelor plătite de către reclamanți în mod nedatorat, în baza clauzelor considerate abuzive, ce urmează a fi anulate de instanță; să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

În drept au fost indicate: Legea nr. 193/2000, Legea nr. 296/2004, O.G. nr. 21/1992, Legea nr. 190/1999, art. 948 pct. 3, art. 964 și art. 1010 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 675/14.07.2017, Tribunalul Iași, secția a - II - a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A.. A constatat caracterul abuziv al clauzelor cuprinse la punctele 5, 6 și 9 lit. d) din contractul de credit nr. x/25.04.2008 încheiat de părți și s-a dispus anularea acestora. A obligat pârâta la restituirea către reclamanți a sumelor de bani încasate în baza clauzelor anulate începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată - 18.04.2016 - la zi. A respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate. A respins cererea reclamanților de restituire a onorariului provizoriu achitat în contul expertului contabil.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A. și B. și pârâta C. S.A.

Prin decizia nr. 122/2018 din 26 februarie 2018, Curtea de Apel Iași, secția Civilă a respins apelul declarat de pârâta C. S.A. împotriva sentinței nr. 675 din 14 iulie 2017 pronunțate de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal. A admis apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței nr. 675 din 14 iulie 2017 pronunțate de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, hotărâre pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată, a constatat caracterul abuziv al clauzelor cuprinse la punctele 5, 6 și 9 lit. d) din contractul de credit nr. x/25.04.2008 încheiat de părți și s-a constatat nulitatea acestora, a obligat pârâta la restituirea către reclamanți a sumelor de bani încasate în baza clauzelor constatate nule, începând cu data de 18 aprilie 2013 până la zi și a păstrat restul dispozițiilor din sentință, care nu contravin deciziei. A respins cererile apelanților-reclamanți A. și B. și intimatei-pârâte C. S.A. privind plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii, au formulat recurs atât reclamanții A. și B., cât și pârâta C. S.A..

Prin decizia nr. 967/2021 din 13.04.2021 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de reclamanții A. și B. și de pârâta C. S.A. împotriva deciziei nr. 122/2018 din 26 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă, pe care a casat-o și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 119 din 14.03.2022 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă a fost respins apelul promovat de către reclamanții A. și B. împotriva sentinței nr. 675/2017/CIV din 14 iulie 2016, pronunțate de către Tribunalul Iași, secția II civilă, de contencios administrativ și fiscal. A fost admis apelul formulat de către pârâta C. S.A. împotriva sentinței nr. 675/2017/CIV din 14 iulie 2016, pe care a schimbat-o în tot. A respins cererea de chemare în judecată introdusă de către reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A. A obligat reclamanții-intimați A. și B. să plătească pârâtei-apelante C. S.A. suma de 9.935,51 RON, cheltuieli de judecată.

Prin recursul declarat la data de 2 mai 2022, împotriva deciziei civile nr. 119 din 14.03.2022 pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția civilă reclamanții A. și B. au invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenții apreciază decizia atacată ca fiind rezultatul aplicării greșite a dispozițiilor legale ce guvernează constatarea caracterului abuziv al clauzelor dintr-un contract de credit.

În acest sens se arată că instanța de apel nu a valorificat poziția vulnerabilă pe care consumatorul o are în relațiile cu un profesionist, ignorând intenția legiuitorului de a ocroti partea slabă a contractului.

Prin decizia nr. 967/2021 din 13.04.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de reclamanți și de pârâtă împotriva deciziei nr. 122/2018 din 26 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă, pe care a casat-o și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

În cuprinsul deciziei de casare au fost indicate condițiile de a căror îndeplinire depinde stabilirea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, și anume: clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, prin ea să nu se creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și să nu fie respectată cerința bunei-credințe.

Înalta Curte a precizat că instanța de apel inițial nu a luat în considerare argumentele pârâtei cu privire la caracterul negociat al clauzelor analizate, sens în care a pus în vedere necesitatea examinării notei de acordare a unui nivel negociat al costurilor și adresei din 15.04.2008 de aprobare a condițiilor preferențiale de cost aferente creditului (anexe).

În rejudecarea cauzei, instanța de apel a interpretat cele două înscrisuri drept dovadă a complinirii obligației băncii de a purta negocieri cu clientul.

Recurenții arată că instanța trebuie să analizeze punctele de vedere ale tuturor părților, însă această îndatorire nu poate conduce la soluționarea cauzei numai în baza unor sustineri neverificate. Cele două documente amintite anterior, deși există, nu îndeplinesc condițiile juridice de valabilitate ale unui înscris încredințat analizei pe calea judecății susținut de următoarele argumente: simpla inserare a termenului, negociat în titlul unui înscris nu atestă automat această caracteristică; lipsa semnăturii reclamanților sugerează că aceste documente înglobează numai voința emitentei și lipsesc de validitate actul în ceea ce privește data întocmirii, stând deplină dovadă a lipsei actului și faptului negocierii în procedura prealabilă acordării creditului.

În etapa rejudecării, Curtea de apel a reținut că la data de 21.09.2010 a intrat în vigoare actul adițional la contractul de credit (acceptat tacit) prin care s-a stabilit că dobânda variabilă se calculează în funcție de cotația indicelui de referință independent Euribor la 6 luni, la care se adaugă 8,76 puncte procentuale marjă pe an.

Însuși conținutul actului adițional infirmă posibilitatea unei acceptări tacite. Astfel, punctul 8 din act, cu referire la modificarea conținutului clauzelor contractuale, stabilește că împrumutatul are la dispoziție un termen de 15 zile de la primirea notificării pentru a comunica opțiunea sa, iar neprimirea unui răspuns nu este considerată acceptare tacită și contractul rămâne neschimbat.

Recurenții indică în mod expres faptul că actul adițional stă probă fără a fi însoțit de dovezi de comunicare către aceștia, în totală contradicție cu art. 80 din O.U.G. nr. 50/2010, motiv pentru care apreciază că reținerea argumentului de intrare in vigoare a actului adițional la contractul de credit se constituie într-o eroare gravă de apreciere asupra probei.

Instanța a precizat că efectele actului adițional au încetat odată cu transmiterea unei notificări la data de 22.02.2011, prin care se indică și noua modalitate de stabilire a dobânzii. În același paragraf s-a menționat un al doilea moment în care se presupune că s-au comunicat aceste modificări, mai exact 08.03.2011. Această din urmă comunicare a fost identificată de instanță la dosarul tribunalului, însă este lipsită de relevanță dată fiind natura indescifrabilă a însemnărilor, faptul comunicării și raționamentul instanței fiind eronate.

În conținutul Notificării din data de 22.02.2011 se face mențiunea încetării efectelor Actului adițional, astfel că, privind la acesta ca la un înscris valabil, se poate trage concluzia inactivării acestuia prin notificarea menționată și reîntoarcerea la contractul inițial. Deși se arată că vor fi menținute principiile Ordonanței nr. 50/2010 în relația contractuală se face trimitere - în mod fals- la rata dobânzii și raportarea directă a acesteia la indicele de referință EURIBOR.

Caracterul înșelător al acestei comunicări precum și atitudinea la fel de înșelătoare a băncii rezultă mai cu seamă din etapa apărărilor în apel-faza inițială- când C. a prezentat formula DRV ca fiind formată din Euribor 6M+7,76 p.p+1pp, cele 7,76 puncte proccntuale fiind un element de noutate ce, în continuare nu corespunde realității de calcul aplicat din 2009 până în prezent. S-a ajuns la situația în care indicele EURIBOR fiind sub pragul de 0%, dobânda aplicată creditului în discuție să fie la nivelul 10-12%, situație total imprevizibilă la momentul inițial, dar și împovărătoare.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenții au susținut că instanța de apel- în rejudecare- și-a raliat raționamentul la comunicarea efectuată în mod incert prin actul datat 22.02.2011 fără a mai trece prin filtrul analizei proprii conținutul notificării prin raportare la relația contractuală dedusă judecății și fără a cerceta valabilitatea comunicărilor poștale prezentate.

Chiar și în condiții de valabilă comunicare, recurenții arată faptul că textul datat 22.02.2011 nu răspunde cerințelor legale de comunicare în ceea ce privește: cuantumul dobânzii, modul de calcul, indicii variabili care influențează în mod direct procentul de dobândă.

La momentul rejudecării, instanța s-a folosit de particularitățile unui alt dosar în luarea deciziei recurate, făcând referire la nume de persoane care nu au legătură cu cauza. Or, eventuala valorificare a probelor dintr-un alt dosar impune incontestabil o revenire asupra judecății. Instanța de apel a conchis asupra dobânzii prin aprecierea de a nu fi plătit dobânda cu fluctuații semnificative câtă vreme aceasta s-a încadrat între 9,9 si 12,4.

Instanța de apel a infirmat caracterul abuziv al clauzei privind DRV apreciind că a existat negociere pe această temă, că nu s-a produs dezechilibru între drepturi și obligații, că prezumția de bună-credință a băncii în relația cu recurenții nu a fost afectată, validând cu ușurință o dispoziție contractuală ce a făcut obiectul a numeroase judecăți, inclusiv la Înalta Curte de Casație si Justiție, judecăți care au sancționat caracterul abuziv al DRV.

În ceea ce privește comisionul de administrare lunară- 53,82 euro- acesta reprezintă un cost abuziv prin raportare la valoarea inițială a creditului, respectiv 0,03 %; lipsa unui minim reper la serviciile oferite în cuantumul acestui comision. În Contract comisionul este menționat la pct. 9d cu indicarea valorii și procentului aplicabil, iar în Condiții generale de creditare-Anexa la Contract comisionul este menționat la pct. 3.9, fără indicarea unui mod de calcul.

Intimata C. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 22.09.2022, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 24.11.2022 a fost admis în principiu recursul, fiind stabilit termen în sedință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea acestuia.

La termenul din data de 16 februarie 2023, în conformitate cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte a luat în examinare recursul și a reținut următoarele:

Recurenții au invocat nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Cu referire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenții au arătat că decizia atacată este rezultatul aplicării greșite a dispozițiilor legale ce guvernează constatarea caracterului abuziv al clauzelor dintr-un contract de credit.

În acest sens recurenții arată că, motivul pentru care, în primul ciclu procesual, Înalta Curte a trimis cauza spre rejudecare a avut în vedere faptul că instanța de apel nu a luat în considerare argumentele pârâtei cu privire la caracterul negociat al clauzelor analizate, sens în care a reținut necesitatea examinării notei de acordare a unui nivel negociat al costurilor și adresei din 15.04.2008 de aprobare a condițiilor preferențiale de cost aferente creditului.

În rejudecarea cauzei, susțin recurenții, instanța de apel a interpretat greșit cele două înscrisuri drept dovadă a complinirii obligației băncii de a purta negocieri cu clientul, deși instanța era obligată să analizeze punctele de vedere ale tuturor părților și să constate că acestea nu îndeplinesc condițiile juridice de valabilitate ale unui înscris încredințat analizei pe calea judecății.

Deși această critică vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 în ceea ce privește verificarea caracterului abuziv al clauzelor cu referire la negocierea acestora, elementele de conținut au în vedere modul de interpretare a probelor, respectiv a celor două înscrisuri menționate anterior, motiv pentru care Înalta Curte nu o poate analiza.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în consecință instanța de recurs nu poate analiza aspecte care vizează fondul pricinii, cum este procedura negocierii clauzelor contractuale, întrucât controlul judiciar este limitat la analiza legalității deciziei atacate, prin urmare nu vizează și netemeinicia acesteia ce rezultă din criticile recurenților privind modul de interpretare a înscrisurilor existente la dosar, depuse de intimată în vederea dovedirii caracterului negociat al clauzei privind dobânda.

În consecință, trimiterile recurenților la situația rezultată în urma apariției O.U.G. nr. 50/2010, care a determinat modificări în raporturile juridice dintre părți și care au produs efecte care sunt contestate în prezenta cauză inclusiv în calea de atac a recursului, sunt elemente de care țin de fondul pricinii și care nu pot fi analizate în această etapă procesuală.

Înalta Curte nu poate primi nici critica recurenților prin care aceștia susțin că cele două înscrisuri nu îndeplinesc condițiile juridice de valabilitate ale unui înscris încredințat analizei pe calea judecății având în vedere că instanța nu a fost învestită în cauză cu cercetarea legalității acestora.

Criticile prin care recurenții invocă nelegalitatea deciziei din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate atât timp cât din considerentele deciziei atacate rezultă că instanța a analizat comunicarea efectuată prin actul datat 22.02.2011 sub aspectul efectelor sale, în limitele în care a fost învestită, deoarece, astfel cum s-a precizat anterior, recurenții nu au învestit instanța cu analiza legalității actului adițional propus de intimată în urma apariției O.U.G. nr. 50/2010. Prin urmare, instanța s-a limitat argumentativ la conținutul învestirii.

Recurenții au criticat și faptul că instanța de apel, în rejudecare, a făcut referire la o persoană care nu are legătură cu cauza și ca atare, eventuala valorificare a probelor dintr-un alt dosar, atrage casarea deciziei.

Înalta Curte va înlătura această critică având în vedere că eroarea sesizată de recurenții nu depășește cadrul unei erori materiale, din conținutul argumentului expus de instanță rezultând elemente legate în mod cert de prezentul dosar, astfel că instanța nu a valorificat probe din alt dosar, cum greșit susțin recurenții.

În ceea ce privește criticile prin care se arată că instanța de apel a infirmat caracterul abuziv al clauzei privind DRV apreciind că a existat negocierea acestei clauze, deși această dispoziție contractuală a făcut obiectul a numeroase judecăți care i-au reținut caracterul abuziv, se rețin ca nefondate având în vedere că modul de susținere și argumentare a demersului judiciar este particular fiecărei cauze.

Înalta Curte va reține ca nefondate și criticile prin care recurenții reiterează caracterul abuziv al clauzei care prevede comisionul de administrare lunară din perspectiva lipsei contraprestației serviciilor, raportat la faptul că prin decizia atacată a fost motivat amplu acest aspect, instanța de apel făcând trimitere inclusiv la modul de interpretare a acestui tip de clauze în jurisprudența CJUE.

Astfel, CJUE prin hotărârea pronunțată în Cauza Kiss (C-621/17), a reținut că nu există obligativitate din partea creditorului să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau de mai multe clauze contractuale.

Față de considerentele reținute, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 119 din 14 martie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A.

Totodată, reținând culpa procesuală, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ. va obliga recurenții să plătească intimatei suma de 3236,76 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 119 din 14 martie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A.

Obligă recurenții să plătească intimatei suma de 3236,76 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 februarie 2023.