ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 698/2023

Ședința publică din data de 21 martie 2023

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași la 2 februarie 2016 sub nr. x/2016, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. și D. S.R.L. au solicitat instanței să constate caracterul abuziv al clauzei cuprinse în contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 1599 din 16 octombrie 2007 la art. 5 și art. 8 lit. a), b) și c), să oblige pârâtele la restituirea sumelor încasate nelegal, precum și obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

Prin precizarea de acțiune depusă la 11 martie 2016, la solicitarea instanței, reclamanții au arătat că valoarea sumelor solicitate este următoarea: valoarea comisionului de administrare, conform graficului de rambursare, este de 111.890,348 RON, valoarea comisionului de acordare credit este de 15.583,61 RON, în timp ce valoarea diferenței de dobândă este de 690.341,694 RON.

Prin sentința civilă nr. 188/2017 din 9 februarie 2017, Tribunalul Iași –Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtele D. S.R.L. și C. S.A.

A constatat caracterul abuziv și nulitatea clauzei inserate la art. 5 teza a III-a din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 1599 din 16 octombrie 2007 privind dobânda, în partea privind dobânda de referință variabilă, precum și orice altă clauză care permite C. S.A. modificarea unilaterală a cuantumului dobânzii.

A constatat caracterul abuziv și nulitatea clauzei inserate la art. 8 lit. b) din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 1599 din 16 octombrie 2007, referitor la comisionul de acordare a creditului.

A constatat caracterul abuziv al clauzelor contractuale prevăzute de art. 8 lit. c) din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 1599 din 16 octombrie 2007, referitor la comisionul de administrare.

A obligat pârâta să restituie reclamanților suma de 563,44 Euro reprezentând diferența de dobândă, percepută în baza clauzei constatată ca fiind abuzivă, suma de 3455,5 Euro încasată cu titlu de comision de acordare a creditului și suma de 1099,11 Euro RON încasată cu titlu de comision de administrare, precum și dobânda legală la aceste sume începând cu data de 04 decembrie 2014 (data introducerii acțiunii) și până la plata efectivă a sumei.

A respins acțiunea în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al clauzei inserate la art. 8 lit. a) din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 1599 din 16.10.2007, referitor la comisionul de rambursare anticipată.

A obligat pârâta să plătească reclamanților suma de 2140,8 RON cu titlu de cheltuieli de judecată din care, suma de 900 RON reprezentând onorariul apărătorului și suma de 1240,8 RON reprezentând onorariul expertului.

Această hotărâre a fost lămurită prin sentința civilă nr. 269/2018 civ. din 08 martie 2018, pronunțată de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în sensul că pârâta, care este obligată să plătească reclamanților sumele percepute în baza clauzelor constatate ca fiind abuzive, precum și cheltuielile de judecată, este C. S.A.

Împotriva acestei sentințe, pârâtele C. S.A. și D. S.R.L. au declarat apel.

Prin decizia nr. 573/2017 din 22 septembrie 2017, Curtea de Apel Iași, secția Civilă, a admis apelul formulat de C. S.A. și cel formulat de D. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 188/2017 din 9 februarie 2017, pronunțată de Tribunalul Iași – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A obligat pârâta C. S.A. să restituie reclamanților suma de 1092,01 EURO încasată cu titlu de comision de administrare.

A înlăturat din sentința apelată mențiunea privind obligarea pârâtului la plata dobânzii legale, începând cu data de 04 decembrie 2014 și până la plata efectivă a sumelor.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate care nu contravin deciziei.

A obligat intimații la plata către fiecare din apelanți a câte 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei nr. 573/2017 din 22 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Iași – secția Civilă a declarat recurs pârâta C. S.A.

Prin decizia nr. 2081 din 22 octombrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a fost admis recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 573/2017 din 22 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Iași – secția Civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A. și B. și intimata-pârâtă D. S.R.L.

A fost casată decizia atacată și trimisă cauza aceleiași instanțe de apel, spre rejudecare.

Pe rolul Curții de Apel Iași – secția Civilă a fost reînregistrat dosarul sub nr. x/2016

Prin decizia civilă nr. 388/2021 din 22 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Iași – secția Civilă, au fost admise apelurile formulate de C. S.A. și de D. S.R.L. în privința sentinței civile nr. 188/2017 din 09.02.2017, pronunțată de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, care a fost schimbată în parte în sensul că: au fost respinse cererile privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor de la art. 8 lit. b) și art. 8 lit. c) din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 1599 din 16.10.2007, referitoare la comisionul de acordare a creditului, respectiv comisionul de administrare.

A fost respinsă, în consecință, cererea reclamanților privind obligarea pârâtei C. S.A. la restituirea sumelor de 3455,5 euro încasată cu titlu de comision de acordare a creditului, respectiv suma de 1092 euro încasată cu titlu de comision de administrare.

A fost înlăturată din sentința apelată mențiunea privind obligarea pârâtei C. S.A. la plata dobânzii legale, începând cu data de 04.12.2014 și până la plata efectivă a sumelor.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate ce nu contravin prezentei decizii.

Au fost obligați intimații la plata către apelanta D. S.R.L. a sumei de 1.000 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel și către apelanta C. S.A. la plata sumei de 4.000 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel și 2.000 de RON, cheltuieli de judecată în recurs.

Prin încheierea pronunțată la 03 noiembrie 2021 s-a dispus, din oficiu, îndreptarea erorilor din cuprinsul minutei, a dispozitivului și a considerentelor deciziei civile nr. 388/22.09.2021 în sensul că: în locul mențiunii eronate din minuta deciziei, preluată în dispozitiv – hotărârea este definitivă – se va reține că decizia este supusă recursului, în termen de 30 de zile de la comunicare, cererea de recurs urmând a se depune la Curtea de Apel Iași. În locul mențiunii eronate din ultimul paragraf din considerente, referitor la temeiul de drept pentru soluționarea cererii privind cheltuielile de judecată, ca fiind art. 453 alin. (1) C. proc. civ. se va reține ca fiind corect art. 453 alin. (2) și art. 451 alin. (2) C. proc. civ., ca fundamente juridice pentru soluționarea cererilor privind cheltuielile de judecată, cereri formulate de C. S.A. pentru etapa apelului și pentru cea a recursului, respectiv de D. S.R.L. pentru etapa soluționării apelului.

Împotriva deciziei civile nr. 388/2021 din 22 septembrie 2021, astfel cum a fost îndreptată, la 09.11.2021, reclamanții A. și B. au formulat recurs, prin care au solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate, rejudecarea cererilor de apel, respingerea acestora ca nefondate, precum și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală, cu obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă, sub nr. x/2016*, la 05 ianuarie 2022, și repartizat aleatoriu, spre soluționare, completului nr. 5.

În motivarea recursului, subsumat motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. recurenții apreciază că decizia este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor de drept material.

În opinia recurenților, orice contract bancar trebuie să respecte toate condițiile de validitate ale unui contract, precum și pe cele ale Legii nr. 193/2000 și ale Directivei nr. 93/13/CEE.

După evocarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și art. 4 din Legea nr. 193/2000, precum și pe cele ale art. 1 lit. a) din Anexa la aceeași lege, menționează recurenții-reclamanți că analiza caracterului abuziv al clauzelor trebuia să se facă și prin raportare la limitarea instituită de art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE.

Concluzionând, arată că, pentru a fi considerată abuzivă, o clauză contractuală trebuie să întrunească două condiții, și anume: să nu fi fost negociată direct cu consumatorul și să fie aptă să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe.

Precizează că, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, sunt considerate nenegociate clauzele cuprinse în contractele standard preformulate, precum și cele care redau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv, cum este cazul și contractului de credit în cauză.

Această prezumție nu este înlăturată de faptul că au fost informați cu privire la creditul acordat și costurile pe care le presupune, iar apoi și-au manifestat liber consimțământul la încheierea contractului; arată că, punerea la dispoziția lor a diferitelor oferte ale băncii și faptul că au optat pentru una dintre variantele propuse, nu reprezintă o negociere, ci doar o manifestare a unei adeziuni la condițiile de creditare prestabilite.

Pe de altă parte, arată că aceste contracte de adeziune sunt caracterizate prin existența unei inegalități economice între contractanți, partea ofertantă având o poziție economică superioară celeilalte, precum și prin existența unei oferte generale și abstracte (adresate tuturor potențialilor clienți), permanente (privitoare la toate contractele încheiate într-o anumită perioadă de timp) și detaliate (cuprinzând în integralitate clauzele contractelor care vor fi încheiate). Or, în cauză, contractul de credit încheiat între părți la 16.10.2007 întrunește toate trăsăturile unui contract standard preformulat, în sensul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, textul de lege stipulând în sarcina profesionistului sarcina probei caracterului negociat al contractului.

In ce privește ce-a de-a doua condiție, respectiv existența unui dezechilibru în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe, recurenții apreciază că trebuie făcută analiza distinctă pentru fiecare clauză contestată în parte.

Astfel, în ceea ce privește caracterul abuziv al clauzei referitoare la comisionul de acordare, arată că deși perceperea acestui comision nu era interzisă de legislația de la momentul încheierii contractului, iar ulterior a fost enumerat de art. 36 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010 printre comisioanele bancare admise în contract, acesta este abuziv întrucât încălcă prevederile art. 1 și art. 4 alin. (1), (2) și 3 din Legea nr. 193/2000.

Mai arată recurenții-reclamanți faptul că, prin contractul de credit banca nu a înțeles să definească termenul de "acordare" și, în lipsa definirii acestui comision într-un limbaj inteligibil, nu au avut posibilitatea de a înțelege cu claritate motivele pentru a fost perceput. De asemenea, arată că nu s-au prevăzut motivele pentru care comisionul este perceput, astfel că recurenții, în calitate de consumatori, nu au putut înțelege de ce această sumă ar trebui suportată distinct de dobândă, independent de garanțiile personale și reale pe care le-au oferit în garantarea obligațiilor și de conduita avută în raporturile cu banca.

Prin urmare, apreciază că pentru aceeași prestație au plătit atât comision de acordare cât și dobânda contractuală și că, față de natura activităților întreprinse de bancă, suma percepută ca și comision, 3455 euro, este nejustificat de mare, producând un dezechilibru semnificativ între prestațiile reciproce ale părților.

Pentru aceleași considerente, în esența, apreciază că și perceperea comisionului de administrare, de 0,05%, aplicat la valoarea creditului este abuzivă.

Invocă recurenții-reclamanți jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în spețe similare, concluzionând că este, în mod evident, întrunită și condiția referitoare la dezechilibrul semnificativ creat prin inserarea acestor clauze, dat fiind cuantumul considerabil al sumelor achitate lunar cu acest titlu, ponderea acestora în suma rambursată, împovărându-se astfel costul total al creditului.

În concluzie, apreciază că este de neînțeles dacă aceste comisioane reprezintă costul unui serviciu prestat, care ar fi acest serviciu sau dacă reprezintă contravaloarea unui prejudiciu suportat de bancă ca urmare a unei fapte a consumatorului și, eventual, în funcție de ce criterii se cuantifică aceasta. În lipsa acestor explicații, consideră că cele două comisioane nu reprezintă decât o dobândă mascată, pe care banca ar fi perceput-o sub forma unor comisioane care, în mod firesc, și în acord cu principiul bunei credințe, ar fi trebuit să acopere niște costuri ale băncii, pe care le presupune activitatea sa specifică. Însă, prin aceste comisioane, banca ar fi majorat în mod abuziv dobânda, provocând în mod evident un dezechilibru contractual în favoarea sa.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 01 februarie 2022, cererea de recurs a fost comunicată intimatelor-pârâte.

La 14 februarie 2022 intimata-pârâtă C. S.A., prin avocat, a formulat, în termen legal, întâmpinare prin care a invocat excepția autorității de lucru judecat, raportat la decizia nr. 2081/22.20.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2016, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată.

La 23 februarie 2022, întâmpinarea a fost comunicată recurenților-reclamanți care nu au uzat de dreptul de a formula răspuns la întâmpinare.

La 25 august 2022, intimata-pârâtă D. S.R.L., prin avocat, a înaintat la dosar, prin poșta electronică, cerere de acordare a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocațial, anexând factura fiscală Seria SP, Nr. 1242/01.08.2022 și extrasul de cont din 18.08.2022.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin acesta constatându-se că în cuprinsul cererii de recurs nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele prevăzute expres și limitativ la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În condițiile prevăzute de art. 493 alin. (4) C. proc. civ., raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost analizat în completul de filtru, iar prin încheierea din 08 noiembrie 2022 s-a dispus comunicarea acestuia părților cu mențiunea că au dreptul de a depune un punct de vedere în 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au depus punct de vedere la raport.

Prin rezoluția din 29 decembrie 2022, s-a fixat termen pentru examinarea admisibilității recursului în completul de filtru la 21 martie 2023.

La 15 martie 2023 intimata-pârâtă C. S.A., prin avocat, a înaintat la dosar, prin poșta electronică, cerere de acordare a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocațial, anexând factura fiscală Seria BA, Nr. x/24.02.2022 și extrasul de cont din 17.03.2022.

La termenul de judecată din 21 martie 2023, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepția nulității recursului pentru inexistența unor motive de nelegalitate care să vizeze considerentele hotărârii recurate și a rămas în pronunțare asupra acestei excepții.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului reținută prin raport, urmează a anula recursul declarat de recurenții-reclamanți, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., în forma avută înainte de modificările aduse prin Legea nr. 310/2018, recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Motivarea recursului presupune, pe de o parte, indicarea unuia sau unora dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia/acestora, în sensul formulării unor critici privind considerentele pe care instanța care a pronunțat hotărârea atacată și-a fundamentat soluția pronunțată.

Astfel, potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același act normativ, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiează și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de legea procesual civilă, precum și formularea acestora cu depășirea termenului legal este sancționată cu anularea recursului.

Soluția impusă de legiuitor se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Așadar, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii extraordinare de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar criticile de nelegalitate dezvoltate să fie susceptibile de a fi încadrate în cel puțin unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Totodată, se cuvine a fi subliniat faptul că recursul, nefiind o cale de atac devolutivă, autorul acestuia trebuie să își exprime nemulțumirea în tiparele fixate de lege, iar controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă sunt aduse critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și se arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În speță, se constată că, deși autorii recursului și-au întemeiat demersul judiciar pe motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în realitate, aceștia nu au invocat critici de nelegalitate susceptibile de a fi încadrate în dispozițiile textului de lege mai sus enunțat.

Având în vedere că recurenții-reclamanți nu aduc în discuție motive de nelegalitate, ci își exprimă nemulțumirea față de soluția pronunțată de instanța de apel, în rejudecarea cauzei, Înalta Curte reține că susținerile prin care se tinde a se demonstra caracterul nenegociat al clauzelor prevăzute la art. 8 lit. b) – comisionul de acordare credit – și lit. c) – comisionul de administrare – în contractul de credit, și existența unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților contractante, se circumscriu aspectelor factuale ale cauzei, incompatibile cu analiza pe care o poate efectua instanța de recurs.

Notează Înalta Curte că prin decizia de casare, pronunțată în soluționarea recursului declarat de intimata-pârâtă C. S.A., a statuat deja cu privire la clauzele prevăzute la art. 8 lit. b) și c) din contractul de credit nr. x/16.10.2007, respectiv faptul că nu pot fi considerate abuzive, fiind exprimate în contract prin termeni clari și inteligibili, motiv pentru care nu se poate susține nici existența unui dezechilibru semnificativ între prestațiile părților, perceperea acestor comisioane fiind justificată prin prisma demersurilor efectuate de către intimata-pârâtă atât anterior încheierii contratului de credit cât și pe parcursul derulării acestuia.

Instanța de apel a reținut că modalitatea în care instanța supremă, prin decizia de casare a dat dezlegare aspectului litigios se impune fără posibilitatea de a fi contrazisă cu ocazia rejudecării, aceasta datorită efectului pozitiv al lucrului judecat, potrivit căruia statuările irevocabile ale unei hotărâri judecătorești se impun, deopotrivă, părților și instanței ulterioare, care nu pot ignora efectele unei judecăți anterioare, care a tranșat definitiv un aspect al litigiului.

Prin urmare recurenții ar fi trebuit să formuleze critici în raport de considerentele pe care instanța de prim control judiciar și-a fundamentat soluția, respectiv să demonstreze că nu erau incidente dispozițiile art. 501 C. proc. civ.. Altfel spus, a relua toate susținerile din fazele procesuale anterioare, ignorând dezlegările date de instanțe în diverse etape procesuale, nu echivalează cu o motivare propriu-zisă a căii extraordinare de atac a recursului.

Așa fiind, Înalta Curte reține că recurenții-reclamanți nu au formulat veritabile critici de nelegalitate care să permită, astfel, exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ.

Reținând că nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, Înalta Curte constată că, nefiind motivat în raport cu cerințele art. 488 C. proc. civ., devine incidentă sancțiunea nulității recursului, în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, văzând că autorii recursului nu s-au conformat obligației reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1), coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să impună aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 489 alin. (2) din același act normativ, va anula recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 388/2021 din 22 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Iași – secția Civilă.

În ceea ce privesc cererile intimatelor-pârâte de obligare a recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la dosarul de recurs atestă efectuarea de către intimata-pârâtă C. S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.944,06 RON, iar cele de la filele x atestă efectuarea de către intimata-pârâtă D. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.488,10 RON.

Față de soluția de anulare a recursului, în temeiul art. 494 C. proc. civ., raportat la art. 453 alin. (1) din același act normativ, Înalta Curte va obliga recurenții-reclamanți A. și B. la plata către intimata-pârâta C. S.A. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în cuantum în cuantum de 2.944,06 RON, astfel cum rezultă din extrasul de cont din 17.03.2022, respectiv la plata către intimata-pârâta D. S.R.L. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 1.488,10 RON, astfel cum rezultă din extrasul de cont din 18.08.2022.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 388/2021 din 22 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Iași – secția Civilă.

Obligă recurenții-reclamanți la plata către intimata-pârâtă C. S.A. a sumei de 2.944,06 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Obligă recurenții-reclamanți la plata către intimata-pârâtă D. S.R.L. a sumei de 1.488,10 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 martie 2023.