ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2081/2020

Ședința publică din data de 22 octombrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași la data de 2 februarie 2016 sub nr. x/2016, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. și S.C. D. S.R.L. au solicitat instanței:

să constate caracterul abuziv al clauzei cuprinse în Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 1599 din 16 octombrie 2007 la art. 5; să constate caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 1599 din 16 octombrie 2007 la art. 8 lit. a), b) și c); să oblige pârâtele să restituie sumele încasate nelegal, precum și obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

Prin precizarea de acțiune depusă la data de 11 martie 2016, la solicitarea instanței, reclamanții au arătat că valoarea sumelor solicitate este următoarea: valoarea comisionului de administrare, conform graficului de rambursare este de 111.890,348 RON, valoarea comisionului de acordare credit este de 15.583,61 RON în timp ce, valoarea diferenței de dobândă este de 690.341,694 RON.

Prin sentința civilă nr. 188/2017 civ. din 9 februarie 2017, Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. prin Agenția Palat și S.C. D. S.R.L..

A constatat caracterul abuziv și nulitatea clauzei inserate la art. 5 teza a III-a din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 1599 din 16 octombrie 2007 privind dobânda, în partea privind dobânda de referință variabilă, precum și orice altă clauză care permite C. S.A. modificarea unilaterală a cuantumului dobânzii.

A constatat caracterul abuziv și nulitatea clauzei inserate la art. 8 lit. b), lit. a) din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 1599 din 16 octombrie 2007, referitor la comisionul de acordare a creditului.

A constatat caracterul abuziv al clauzelor contractuale prevăzute de art. 8 lit. c) din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 1599 din 16 octombrie 2007, referitor la comisionul de administrare.

A obligat pârâta să restituie reclamanților: suma de 563,44 Euro reprezentând diferența de dobândă, percepută în baza clauzei constatată ca fiind abuzivă, suma de 1092,01 Euro încasată cu titlu de comision de, suma de 3455,5 Euro încasată cu titlu de comision de acordare a creditului și suma de 1099,11 Euro RON încasată cu titlu de comision de administrare, precum și dobânda legală la aceste sume începând cu data de 4 decembrie 2014 (data introducerii acțiunii) și până la plata efectivă a sumei

A respins acțiunea în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al clauzei inserate la art. 8 lit. b), lit. a) din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 1599 din 16.10.2007, referitor la comisionul de rambursare anticipată.

A obligat pârâta să plătească reclamanților suma de 2140,8 RON cu titlu de cheltuieli de judecată din care, suma de 900 RON reprezentând onorariul apărătorului și suma de 1240,8 RON reprezentând onorariul expertului.

Această hotărâre a fost lămurită prin sentința civilă nr. 269/2018 civ. din 8 martie 2018, pronunțată de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în sensul că pârâta, care este obligată să plătească reclamanților sumele percepute în baza clauzelor constatate ca fiind abuzive, precum și cheltuielile de judecată, este C. S.A..

Împotriva acestei sentințe, pârâtele C. S.A. și S.C. D. S.R.L. au declarat apel.

Prin decizia nr. 573/2017 din 22 septembrie 2017, Curtea de Apel Iași, secția Civilă, admite apelul formulat de C. S.A. prin reprezentant convențional și cel formulat de D. S.R.L. prin reprezentant convențional împotriva sentinței civile nr. 188/2017 civ. din 9 februarie 2017 pronunțată de Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care o schimbă în parte, în sensul că:

Obligă pârâta să restituie reclamanților suma de 1092.01 RON încasată cu titlu de comision de administrare.

Înlătură din sentința apelată mențiunea privind obligarea pârâtului la plata dobânzii legale, începând cu data de 4 decembrie 2014 și până la plata efectivă a sumelor.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței apelate care nu contravin prezentei decizii.

Obligă intimații la plata către fiecare din apelanți a câte 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Decizia nr. 573/2017 din 22 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă a fost îndreptată prin încheierea din 17 noiembrie 2017, în sensul că "obligă pârâta să restituie reclamanților suma de 1092,01 Euro, încasată cu titlu de comision de administrare" și nu suma de 1092.01 RON, cum din eroare s-a menționat.

De asemenea, aceeași hotărâre a fost lămurită prin încheierea din 16 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă, în sensul că "obligă pârâta C. S.A. să restituie reclamanților suma de 1092,01 euro, încasată cu titlu de comision de administrare"

Împotriva deciziei nr. 573/2017 din 22 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă a declarat recurs pârâta C. S.A..

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă C. S.A. a invocat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că hotărârea instanței de apel este nelegală fiind pronunțată cu încălcarea normelor de drept material, cu referire expresă la prevederile art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000.

Astfel, în susținerea acestei critici, recurenta arată că aceste clauze care reglementează perceperea dobânzii și a comisioanelor sunt exceptate de la analiza caracterului abuziv, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000, întrucât fac parte din obiectul principal al contractului și sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

În sprijinul acestor susțineri, recurenta face referire la dispozițiile art. 3 lit. g) din Directiva 2008/48/CE transpuse ulterior în legislația noastră prin O.U.G. nr. 50/2010, potrivit cărora, prin cost total al creditului pentru consumatori înțelegem "toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale (...)".

De asemenea, arată că în legislația internă nu există o reglementare care să autorizeze controlul jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal și în ipoteza în care aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil.

Totodată, se arată că decizia atacată este nelegală și din perspectiva faptului că instanța de apel nici măcar nu a analizat îndeplinirea celei de-a doua condiții, respectiv aceea ca prevederile ce fac parte din obiectul principal al contractului să fie exprimate într-un limbaj clar și inteligibil.

Recurenta a mai arătat că este nelegală soluția deciziei din apel și din perspectiva considerentelor vizând lipsa detalierii motivelor pentru care sunt percepute comisioanele de acordare și administrare credit, neexistând prevederi legale care să oblige la detalierea motivelor perceperii unor costuri, iar legislația din materia drepturilor consumatorilor nu impune profesionistului să procedeze la o adevărată dare de seamă cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat.

În raport cu aceste susțineri, recurenta solicită ca instanța de recurs să constate că soluția a fost pronunțată cu interpretarea greșită a normelor de drept material.

O altă critică a recurentei vizează interpretarea greșită a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000.

Astfel, cu privire la caracterul negociat al clauzelor contestate, recurenta consideră, în analiza îndeplinirii sau neîndeplinirii acestei prime condiții, că prima instanță ar fi trebuit să pornească de la prevederile art. 4 alin. (2) din Legea 193/2000, articol potrivit căruia "o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei".

În acest context, recurenta apreciază că obligația de informare a consumatorului trebuie păstrată în limite rezonabile, neputându-se pretinde băncii să sfătuiască un client cu privire la obligațiile pe care doar clientul cunoaște dacă și le poate asuma. Astfel, banca informează clientul despre caracteristicile esențiale ale ofertelor existente în portofoliul său și despre implicațiile acestora asupra situației consumatorului, dar nu decide în locul său.

În concluzie, având în vedere argumentele expuse, recurenta solicită ca instanța să observe faptul că instanța de apel a realizat o interpretare greșită a prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000. Această condiție nu vizează nicidecum negocierea efectivă, ci posibilitatea consumatorului de a negocia, posibilitate de care intimații au beneficiat în prezenta cauză.

Cu privire la inexistența dezechilibrului în detrimentul consumatorilor, recurenta apreciază că în cauză, rezultă fără niciun dubiu caracterul negociat al prevederilor contractuale, ceea ce face inutilă analiza celorlalte condiții prevăzute de Legea nr. 193/2000 (cele trei condiții trebuie îndeplinite cumulativ).

În ceea ce privește dobânda, recurenta susține că așa cum a arătat și în fața instanțelor de fond, faptul că pe perioada cât dobânda a fost variabilă în funcție de dobânda de referință a băncii, aceasta nu a creat niciun dezechilibru în detrimentul împrumutaților.

Cu privire la comisioane, recurenta susține, contrar reținerilor instanțelor de fond, că nu există nicio prevedere legală care să oblige pârâta la detalierea motivelor perceperii unor costuri. De altfel, în niciun contract, indiferent că este vorba despre un contract încheiat între profesioniști sau între profesioniști și consumatori nu se prevede cauza mediată, respectiv destinația pe care părțile o vor da sumelor de bani obținute de la cocontractant. Mai mult decât atât, legislația din materia drepturilor consumatorilor nu impune profesionistului să procedeze la o adevărată dare de seamă cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat

Referitor la comisionul de acordare credit, recurenta arată că acesta se percepe pentru activități de punere la dispoziția clientului a creditului. În concret, comisionul de acordare cuprinde costurile băncii cu deschiderea contului de credit, punerea la dispoziția clientului în contul curenta sumei de bani provenind din credit, punerea la dispoziția clientului a graficului de rambursare.

În ceea ce privește comisionul de administrare, recurenta arată că acesta a fost perceput într-un cuantum fix, indicat expres în contractul de credit. De altfel, întrucât comisionul de administrare reprezintă un cost determinat de o activitate constantă ca volum și intensitate pe întreaga perioadă de derulare a creditului, este firesc ca acest comision să aibă aceeași valoare, constantă, pe toată perioada creditării.

Prin întâmpinarea depusă la data de 31 ianuarie 2018, intimata-pârâtă D. S.R.L. a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris și depus la dosar.

Intimații-reclamanți A. și B. au depus întâmpinare la data de 5 februarie 2018, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.000 RON, reprezentând onorariu de avocat.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 3 mai 2018, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 10 mai 2018, recurenta depunând punct de vedere.

La termenul din 14 iunie 2018, Înalta Curte a dispus suspendarea judecării recursului, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ. până la soluționarea sesizării nr. 866/1/2018 înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Ulterior soluționării sesizării, instanța supremă a stabilit termen la data de 13 decembrie 2018, în Completul de filtru, în vederea analizării admisibilității în principiu a recursului. La acest termen, recurenta C. a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 521 alin. (3) și art. 27 C. proc. civ. astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 52/2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Înalta Curte a dispus, la termen, sesizarea Curții Constituționale, suspendând, totodată judecata recursului până la soluționarea excepției de neconstituționalitate.

În cauză a fost stabilit un nou termen la 14 noiembrie 2019 când a fost admis în principiu recursul declarat în cauză, fiind citate părțile în ședința publică de la 12 martie 2020.

Judecata cauzei a fost suspendată în data de 12 martie 2020, față de sesizarea privind soluționarea recursului în interesul legii, înregistrat sub nr. x/2020 pe rolul Înaltei Curți; judecata a fost reluată în data de 22 octombrie 2020.

Cauza a fost repusă pe rol la data de 22 octombrie 2020.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta arată că hotărârea instanței de apel este nelegală fiind pronunțată cu încălcarea normelor de drept material, cu referire expresă la prevederile art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000, iar în susținerea acestei critici, se menționează că aceste clauze care reglementează perceperea dobânzii și a comisioanelor sunt exceptate de la analiza caracterului abuziv, în conformitate cu prevederile evocate, întrucât fac parte din obiectul principal al contractului și sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

În acest context, recurenta susține că instanța de apel trebuia să observe faptul că din moment ce comisionul de acordare și comisionul de administrare reprezintă o prestație esențială a contractului de credit și o remunerație a unui serviciu prestat de recurentă, este evident că din perspectiva jurisprudenței CJUE face parte din obiectul principal al contractului și nu poate face obiectul cercetării caracterului său abuziv.

Susținerea recurentei referitoare la includerea comisioanelor în obiectul principal al contractului, fiind excluse de la analiza caracterului abuziv nu poate fi reținută, partea interpretând într-o manieră neadecvată jurisprudența CJUE. Dimpotrivă, chiar din hotărârile CJUE invocate de recurentă rezultă că interpretarea dată de Curtea Europeană este în sensul că, de principiu, clauzele ce reglementează comisioanele percepute de instituția bancară nu fac parte din obiectul principal al contractului.

Criticile recurentei vizând neîndeplinirea condițiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisionul de acordare credit și comisionul de administrare sunt apreciate ca întemeiate de Înalta Curte pentru următoarele considerente.

Așadar, în raport de conținutul clauzelor referitoare la comisionul de acordare credit și comisionul de administrare transparența unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice și juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler și Rabai, C-26/13).

Astfel, din lecturarea clauzelor menționate, acestea conțin modalitatea în care comisioanele vor fi calculate, periodicitatea cu care acestea vor fi percepute și momentele la care trebuie plătite, neimpunându-se niciun fel de clarificări suplimentare.

În speță, față de conținutul clauzelor evocate și chiar față de denumirea comisionului, se constată că împrumutații au fost în măsură să prevadă, la data încheierii convenției de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică respectivul comision.

Aceasta deoarece, clauzele au fost exprimate în contractul de credit în termeni clari și inteligibili, nefiind clauze complexe sau care să folosească un limbaj pentru înțelegerea căruia ar fi nevoie de cunoștințe de specialitate. Această concluzie se desprinde din analiza clauzelor contestate, cu atât mai mult cu cât în conținutul acestora se prezintă modul de calcul al acestora, prin raportare la valoarea creditului acordat.

Astfel, în ceea ce privește reținerea instanței de apel, potrivit căreia, contractul de credit nu ar cuprinde detalierea motivelor pentru care se percep comisioanele, se constată că nu există nicio prevedere legală care să oblige recurenta la detalierea motivelor perceperii unor costuri, iar legislația din materia drepturilor consumatorilor nu impune profesionistului să procedeze în acest sens cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat;

De asemenea, se reține că instanța de apel nu a arătat prin ce anume clauzele contestate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, având în vedere că doctrina este unanimă în a considera existența unui "dezechilibrul semnificativ" numai în situația absenței unor prestații echivalente ca urmare a executării obligațiilor contractuale de către părți.

În acest sens, instanța de apel a reținut în considerente faptul că aceste clauzele nu sunt clare și precise, dând astfel posibilitatea doar băncii de a interpreta, strict in interes propriu, aceste clauze, creând și din această perspectivă, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Așadar, nefăcând nicio dovadă a disproporțiilor dintre obligațiile părților la momentul semnării contractului, instanța a apreciat în mod implicit îndeplinirea acestei condiții, deși perceperea comisioanelor este justificată prin prisma demersurilor efectuate de creditoare anterior încheierii creditului, precum și pe parcursul derulării contractului de credit.

În ceea ce privește comisionul de acordare credit, recurenta a arătat că acesta se percepe pentru activități de punere la dispoziția clientului a creditului acordat, care cuprinde costurile băncii cu deschiderea contului de credit, punerea la dispoziția clientului în contul curent a sumei de bani provenind din credit, punerea la dispoziția clientului a graficului de rambursare, acest comision fiind perceput o singură dată, la momentul acordării creditului, pentru servicii necesare punerii sumei de bani la dispoziția clientului, iar perceperea acestuia nu poate fi contestată prin prisma lipsei contra prestației, pentru că banca a suportat aceste costuri la rândul său, sens în care nu se poate reține crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

De asemenea, recurenta a indicat acele prestații care justifică perceperea comisionului de administrare.

Relevante în reținerea caracterului fondat al criticii analizate sunt hotărârile CJUE pronunțate în cauza C-621/17 și cauzele conexate C-224/19 și C-259/19.

În prima hotărâre, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss) că "articolul 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză", precum și că "articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală precum cea în discuție în litigiul principal, referitoare la costuri de administrare a unui contract de împrumut, care nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează, în principiu, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract în detrimentul consumatorului, în contradicție cu cerința de bună-credință".

În cea de-a două hotărâre, Curtea Europeană a statut că "articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator și o instituție financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în pofida cerinței de bună-credință, atunci când instituția financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere".

În consecință, față de interpretările date de Curtea Europeană se impune ca instanța de apel să procedeze la analiza clauzelor contestate vizând comisionul de acordare și cel de administrare valorificând jurisprudența indicată.

Este fondată și critica recurentei referitoare la nelegalitatea deciziei de apel sub aspectul menținerii soluției de anulare a clauzei referitoare la dobânda variabilă, cu mențiunea că este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Se reține, astfel, că instanța de apel nu a analizat criticile din memoriul de apel care vizau acest petit, considerentele deciziei cuprinzând în esență aceleași concluzii ca și cele din sentința de fond.

De asemenea, deși prin memoriul de apel este vizat și aspectul referitor la obligația de restituire a sumelor reprezentând diferența de dobândă, instanța de apel nu analizează această critică în considerentele deciziei recurate, nefiind identificate argumentele pentru care s-a concluzionat asupra acesteia.

Din această perspectivă, analiza instanței de apel reținută în considerente, din care rezultă faptul că pârâta nu a arătat în ce ar consta contraprestația sa legată de perceperea acestor comisioane, astfel încât scopul și modalitatea perceperii acestora sunt de neînțeles, nu poate constitui un argument care să susțină soluția pronunțată în cauză.

În contextul relevat, Înalta Curte constată că instanța de apel, în cadrul controlului de legalitate nu a procedat, în mod efectiv, la analizarea apelului pârâtei, întrucât aceasta nu a arătat motivul pentru care clauzele contestate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care nu s-a făcut nicio dovadă a disproporțiilor dintre obligațiile părților la momentul semnării contractului, instanța apreciind în mod implicit îndeplinirea acestei condiții, iar acest aspect nu poate satisface exigențele unei analize a raportului juridic dedus judecății, din perspectiva aspectelor de nelegalitate evocate.

Astfel, cu ocazia rejudecării cauzei, instanța de apel se va preocupa să analizeze apelul pârâtei referitor la comisionul de acordare, comisionul e administrare și cu privire la dobânda de referință variabilă și să răspundă criticilor formulate de părți în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, în raport cu temeiurile de drept invocate.

Constatând că instanța de apel nu a intrat în cercetarea pretențiilor deduse judecății sub aspectul cererilor cu care a fost învestită, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (2) C. proc. civ., apreciază că se impune admiterea recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 573/2017 din 22 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă, cu consecința casării deciziei atacate și trimiterea cauzei aceleiași instanțe de apel spre rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 573/2017 din 22 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A. și B. și intimata-pârâtă S.C. D. S.R.L.

Casează decizia atacată și trimite cauza la aceeași instanță de apel spre rejudecare.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 octombrie 2020.