ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1353/2023

Ședința publică din data de 24 mai 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 19.11.2018, sub nr. x/2018, reclamanții: A., B., C., D., E., F. și G. au solicitat în contradictoriu cu pârâta H. S.R.L., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că în contractele de credit nr. x/09.11.2007, nr. y/17.12.2007 și nr. x/23.10.2008 încheiate între reclamanți și I. S.A., următoarele clauze sunt abuzive: clauza privind dobânda de referința variabilă (care se afișează la sediile I.); clauza privind comisionul de acordare credit (2,5% din valoarea creditului); clauza privind comisionul de administrare (0.05% din valoarea creditului); totodată, s-a solicitat obligarea pârâtului la suportarea cheltuielilor judiciare în valoare de 2.000 RON (onorariu avocat).

Prin sentința civilă nr. 2775 din 2 octombrie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea privind pe reclamanții A., B., C., D., E., F. și G. în contradictoriu cu pârâta H. S.R.L. și intervenienta I. S.A., a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor stipulate la art. 5 din Contractele de credit bancar pentru persoane fizice nr. 2901/09.11.2007 și nr. 2973/17.12.2007, în partea care prevede că dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile I., la care se adaugă 1 pct.; a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei stipulate la art. 5 din Contractul de credit bancar nr. x/23.10.2008, în partea care prevede că dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile I., la care se adaugă 1,50 pct. și a respins celelalte pretenții ca neîntemeiate. Totodată, a obligat pârâta și intervenienta să plătească reclamanților cheltuieli de judecată în cuantum de 500 RON, fiecare, reprezentând onorariul avocatului, a obligat reclamanții să plătească pârâtei cheltuieli de judecată în sumă de 855 RON, reprezentând onorariul avocatului, a obligat reclamanții să plătească intervenientei, I. S.A., cheltuieli de judecată în sumă de 1000 RON, reprezentând onorariul avocatului, redus, a compensat în parte cheltuielile de judecată până la concurența celei mai mici și a obligat reclamanții să plătească pârâtei, H., cheltuieli de judecată în sumă de 355 RON și intervenientei cheltuieli de judecată în sumă de 500 RON.

Împotriva acestei sentințe, intervenienta I. S.A. a formulat apel, prin care a solicitat modificarea în parte a sentinței civile nr. 2775 din 2 octombrie 2019 a Tribunalului București, în sensul înlăturării soluției de constatare a caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5 din Contractul de credit nr. x/09.11.2007, Contractul de credit nr. x/17.12.2007 și Contractul de credit nr. x/23.10.2008 (privitor la "dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile I.") și obligarea intimaților la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea apelului declarat în prezentul litigiu.

Împotriva sentinței mai sus menționate și pârâta H. S.R.L. a formulat apel, prin care a solicitat schimbarea în parte a sentinței și, în consecință, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, precum și obligarea intimaților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 471 A din 16 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de apelanta-pârâtă H. S.R.L. și de apelanta-intervenientă I. S.A., împotriva sentinței civile nr. 2775 din 2 octombrie 2019 pronunțate de Tribunalul București, secția a Vl-a Civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimații-reclamanți D., B., C., G., F. și E..

Împotriva deciziei civile nr. 471 A din 16 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a declarat recurs pârâta H. S.R.L., invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

După o scurtă prezentare a situației de fapt, critică decizia instanței de apel susținând, în esență, că întreaga motivare a instanței de apel are la bază o interpretare greșită a textelor de lege aplicabile în cauză, privind faptul că termenii folosiți în cuprinsul clauzelor atacate ca fiind abuzive nu ar fi clari, neechivoci și exprimați în mod inteligibil și, față de acest aspect, intimații - reclamanți nu au avut posibilitatea negocierii clauzelor contractuale, acest element conducând și la îndeplinirea celorlalte condiții, respectiv cu privire la reaua credință a profesionistului și la dezechilibrul creat între drepturile și obligațiile părților contractante.

De asemenea, mai arată recurenta, instanța a reținut că aceste clauze nu sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil, dând posibilitatea doar băncii de a revizui oricând rata dobânzii curente, creând astfel un dezechilibru contractual.

Prin urmare, toate condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 ar fi îndeplinite prin raportare la faptul aceste clauze nu ar fi fost exprimate în termeni clari și inteligibili.

Precizează că din interpretarea art. 4 din Legea nr. 193/2000 rezultă că în aprecierea unei clauze ca fiind abuzive, trebuie să se tină cont de următoarele condiții cumulative, care în cazul de față nu au fost îndeplinite: clauza să nu se refere la prețul contractului (în măsura în care clauza este exprimată într-un limbaj ușor inteligibil); clauza să nu fi fost negociată direct; clauza să fie contrară bunei credințe; clauza să fi creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Astfel, având în vedere prima dintre cele patru condiții amintite, apreciază că o intervenție din partea instanței de judecată asupra componentelor de preț ale contractului de credit ar reprezenta o imixtiune oprită atât de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, cât și de art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, care a făcut obiectul studiului CJUE în Cauza C484/2008 și C26/2013.

Rata dobânzii, alături de comisioane reprezintă prețul contractului, respectiv elementul cheie despre care banca își informează clienții de la primul contact referitor la încheierea unui contract de credit, fiind principalul criteriu al reglării concurenței între bănci.

Judecătorul nu poate interveni și aduce ingerințe nepermise unui element esențial al convențiilor, respectiv prețul contractelor de credit, pentru că s-ar produce un dezechilibru contractual în defavoarea sa, consecința fiind diminuarea semnificativă a DAE, cu care împrumutatul a fost de acord la momentul semnării Contractului de credit.

În consecință, subliniază recurenta-pârâtă, rata dobânzii sau cuantumul comisioanelor nu pot fi analizate din perspectiva clauzelor abuzive, în acest sens convergând atât dispozițiile din legislația națională, cât mai ales prevederile comunitare.

Din analiza graficului de rambursare, care reprezintă o parte integrantă a contractelor de credit, rezultă fără echivoc faptul că acel comision de administrare este prevăzut ca o parte importantă a prețului creditului ce intră în valoarea totală plătibilă cunoscută și asumată de contestator, prestație cuvenită recurentei în schimbul acordării serviciilor de administrare a creditului și care a fost avută în vedere de ambele părți la momentul încheierii contractului.

Cu privire la caracterul negociat al clauzelor, solicită a se observa faptul că instanța de apel reține că nu s-ar fi negociat clauzele denunțate ca abuzive însă, amintește recurenta, lipsa negocierii nu este suficientă pentru anularea unor clauze pretins abuzive, condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 trebuind îndeplinite cumulativ.

De altfel, în opinia recurentei, nici condiția privind negocierea clauzelor contractuale nu este îndeplinită.

Dobânda, comisioanele și scadența obligațiilor de plată sunt elementele esențiale ale contractului de credit în general, constituind pentru împrumutați prețul contractului și termenul de plată. Împrumutatul este direct interesat de astfel de elemente astfel încât ele ar trebui să fie primele care sunt luate în considerare la încheierea contractului și acceptarea condițiilor de creditare.

Mai mult, intimații-reclamanți au avut la dispoziție o gamă variată de produse de creditare, atât din partea I. - așa cum rezultă din art. 2.10 și urm. din condițiile generale de creditare, cât și din partea altor instituții de creditare, iar alegerea acestora le-a aparținut în totalitate.

Prin urmare, intimații au avut posibilitatea negocierii clauzelor contractuale în întregime și trebuiau să cunoască acest lucru de la încheierea contractului, necunoașterea drepturilor și obligațiilor ce le revin/incumbă neputând fi imputabilă Băncii.

In plus, intimații-reclamanți nu au făcut nici dovada relei credințe a băncii, care nu se prezumă ci trebuie dovedită, și nici dovada vreunui dezechilibru semnificativ care să fi alterat voința acestora și prin urmare să conducă la anularea clauzelor din contractul de credit.

Cu privire la cerința relei-credințe a comerciantului arată că la momentul încheierii contractului de credit, buna credință a comerciantului se putea raporta la dispozițiile art. 970 alin. (2) din C. civ., respectiv convențiile obligă la:

"toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea da obligației după natura sa".

Având în vedere că buna credință se prezumă, rezultă că pentru a interveni sancțiunea cea mai energică - a nulității - trebuie să se demonstreze incidența unor factori extrinseci contractului care au condus la vicierea consimțământului dat de către consumatori. O astfel de demonstrație nu se poate face, așa cum se încearcă în prezenta cauză, doar cu elemente intrinseci ale contractului sau cu speculații fără fundament.

Contrar celor reținute de instanța de apel, clauzele au fost exprimate în termeni simpli, obișnuiți, astfel încât o persoană cu un minim de pregătire și interes putea avea o reprezentare mentală a efectelor contractelor pe care și le asuma sub semnătură și despre care declară că i-au fost explicate și au fost înțelese, mai ales în contextul în care ar fi avut și opțiunea stabilirii unei dobânzi fixe pe întreaga perioadă de creditare sau a unei dobânzi variabile stabilite exclusiv în funcție de un alt indice de referință decât dobânda de referință a băncii.

De altfel, nu poate fi negat faptul că intimații-reclamanți au avut reprezentarea mentală a tuturor obligațiilor ce le incumbă pe toată perioada de nouă ani scursă până în momentul promovării prezentei acțiuni.

În contract, mai susține recurenta, nu s-a utilizat un limbaj greu de înțeles de natură să altereze consimțământul consumatorului, contestatorul neputând susține în mod serios că formularea clauzelor ar fi lipsită de claritate.

Noțiunea de dobânda de referință variabila proprie băncii este utilizată inclusiv în cuprinsul actelor normative privind protecția consumatorilor, respectiv O.G. nr. 21/1992, sens în care sub nicio formă nu se poate reține existența unor formulări neclare, neinteligibile în cuprinsul contractului.

Consumatorul, precizează recurenta, putea opta pentru mai multe tipuri de dobânzi, astfel cum rezultă din cuprinsul art. 2.10 și urm. din condițiile generale de creditare care reglementează atât dobânzi fixe cât și dobânzi variabile, stabilite în funcție de diferite elemente, respectiv dobânda variabilă de referință a băncii, indicii de tipul Euribor/Robor, dobânda de referință revizuibilă semestrial.

Restituirea creditului bancar împreună cu accesoriile agreate prin contract se circumscrie însuși scopului contractului, în considerarea căruia Banca a acordat acest împrumut. în funcție de situația personală a împrumutaților, de capacitatea financiară etc, poate diferi marja fixă sau dobânda promoțională din primul an contractual, însă dobânda de referință variabilă a Băncii nu suferă modificări în funcție de persoana împrumutatului, pentru a se putea susține o atitudine de rea credință a Băncii în raport de persoana reclamantului.

Altfel spus, dobânda reprezintă parte din prețul contractului.

În acest context, apreciază că se impune a fi menționat că declararea nulității pentru caracter abuziv al clauzelor nu reprezintă o adaptare a contractului, în funcție de necesitățile împrumutatului, ci o veritabilă sancțiune pentru comerciantul abuziv, care a indus în eroare consumatorul, ascunzându-i la momentul încheierii contractului, toate obligațiile pecuniare ce îi incumbă.

Solicită a se observa că în ceea ce privește înțelesul clauzelor defăimate ca abuzive, privind dobânda și comisioanele percepute de Bancă, acestea sunt extrem de limpezi în formulări, iar pe de altă parte intimatul - reclamant nu a probat că ar fi cerut explicații Băncii, iar aceasta din urmă a refuzat să i le ofere.

Rezumând, în condițiile în care nu s-a făcut dovada că Banca ar fi ascuns intimatului compunerea dobânzii anuale și celelalte costuri ale creditului percepute, recurenta-pârâtă consideră că nu se poate reține în sarcina Băncii reaua-credință, condiție esențială pentru denunțarea ca abuzivă a clauzei privind dobânda variabilă.

În privința condiției de a se fi creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, solicită instanței de recurs să observe că echilibrul contractual nu echivalează cu egalitatea perfectă între drepturile și obligațiile părților, o astfel de presupunere și interpretare a raporturilor juridice echivalând cu totala lipsire de efecte juridice a alin. (6) și a art. 4 din Legea nr. 193/2000 care, stabilește că natura abuzivă a unei clauze nu are legătură cu raportul calitate-preț.

Nu în ultimul rând, menționează că variațiile dobânzii în perioada scursă între data încheierii contractului de credit și data declarării exigibilității anticipate nu pot fi considerate împovărătoare, în condițiile în care numai dobânda legală stabilită de O.G. nr. 9/2000 în vigoare la acel moment, egală cu dobânda de referință comunicată de BNR, se situa la un nivel care a oscilat de la 6,87% până la 10,25%.

De asemenea, subliniază că intimații-reclamanți nu au ajuns în imposibilitatea de a achita ratele de credit din cauza modificărilor survenite cu privire la dobândă.

Intimații-reclamanți A., B., C., D., E., F. și G. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată; în argumentarea celor susținute, au anexat întâmpinării practică judiciară, respectiv decizia nr. 310 din 11 februarie 2016 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, secția a Ii-a Civilă.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil, în principiu.

Prin încheierea din 2 noiembrie 2022 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. niciuna dintre părți nu a înțeles să utilizeze de acest drept.

Prin încheierea din 22 martie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-civilă a admis, în principiu, recursul și a acordat termen la data de 24 mai 2023, pentru judecata recursului.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Prin cererea de recurs, recurenta a invocat nelegalitatea deciziei atacate în temeiul motivului prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Dintru început, Înalta Curte constată că, în speță, criticile formulate în etapa apelului au privit soluția primei instanțe de constatare a caracterului abuziv al art. 5 din Contractele de credit bancar nr. 2901/09.11.2007, nr. 2973/17.12.2007 precum și nr. x/23.10.2008 în partea care prevede că dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă care se afișează la sediile I. la care se adaugă 1 pct. respectiv 1,5 pct., iar dispoziția primei instanțe de respingere a celorlalte pretenții ale reclamanților nu a fost contestată de niciuna dintre părți intrând, astfel, în autoritate de lucru judecat.

Prin urmare, criticile recurentei cu referire la comisioane nu prezintă relevanță, în condițiile în care pretențiile reclamanților pe acest aspect au fost respinse, iar aceștia nu au formulat apel.

De asemenea, Înalta Curte constată că susținerile recurentei referitoare la caracterul negociat al clauzelor contestate și la faptul că intimații-reclamanți nu au făcut dovada relei credințe a băncii, nu pot fi analizate, întrucât reprezintă aspecte de fapt, iar nu de drept, excedând limitelor analizei instanței de recurs.

Având în vedere limitele examenului pe care instanța de recurs îl poate realiza, restrâns la analiza criticilor de nelegalitate, potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., criticile menționate anterior nu pot fi examinate, Înalta Curte nefiind în măsură să procedeze la verificarea modului în care instanța de apel a apreciat asupra elementului de fapt al negocierii, respectiv al relei credințe a băncii.

Prin criticile formulate în memoriul de recurs, pârâta susține, în esență, că, deși instanța de apel a reținut îndeplinirea tuturor condițiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, prin raportare la faptul că nu ar fi fost exprimate în termeni clari și inteligibili clauzele defăimate, în opinia sa, acestea au fost exprimate în termeni simpli, obișnuiți, astfel încât o persoană cu un minim de pregătire și interes putea avea o reprezentare mentală a efectelor contractelor pe care și le asumă sub semnătură și despre care declară că i-au fost explicate și au fost înțelese, mai ales în contextul în care ar fi avut și opțiunea stabilirii unei dobânzi fixe pe întreaga perioadă de creditare sau a unei dobânzi variabile stabilite exclusiv în funcție de un alt indice de referință decât dobânda de referință a băncii.

În contract, mai susține recurenta, nu s-a utilizat un limbaj greu de înțeles de natură să altereze consimțământul consumatorului, reclamantul neputând susține în mod serios că formularea clauzelor ar fi lipsită de claritate.

În privința condiției de a se fi creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, recurenta a solicitat instanței de recurs să observe că echilibrul contractual nu echivalează cu egalitatea perfectă între drepturile și obligațiile părților, o astfel de presupunere și interpretare a raporturilor juridice echivalând cu totala lipsire de efecte juridice a alin. (6) și a art. 4 din Legea nr. 193/2000 care, stabilește că natura abuzivă a unei clauze nu are legătură cu raportul calitate-preț.

Înalta Curte reține că aceste critici nu sunt fondate.

Se observă că ambele instanțe devolutive au analizat clauzele contestate, cuprinse în art. 5 din Contractele de credit nr. x/17.12.2007 și nr. y/09.11.2007, respectiv nr. x/23.10.2008, prin prisma condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, reținând, prioritar, în privința respectivei clauze contractuale cuprinse în acest din urmă contract (încheiat după intrarea în vigoare a Legii nr. 363/2007 de modificare a Legii nr. 193/2000, respectiv 31.12.2007) că nu întrunește cerințele privind caracterul clar și inteligibil prevăzut de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte reține, în primul rând, că dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prevăd că "orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate".

Textul de lege anterior evocat stabilește cerința ca în contractele încheiate între profesioniști și consumatori să fie stipulate clauze clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

Examenul caracterului abuziv al clauzei privind dobânda este posibil în cauză, întrucât clauza respectivă nu întrunește cerința ca aceasta să fie exprimată într-un limbaj ușor inteligibil.

Pentru a conchide astfel, Înalta Curte reține că exprimarea într-un limbaj ușor inteligibil nu poate fi limitată la o exprimare corectă din punct de vedere gramatical. Limbajul ușor inteligibil presupune ca, în cazul convențiilor, fiecare dintre părțile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii și întinderii propriilor drepturi convenite și obligații asumate și, în egală măsură, a drepturilor și contraprestațiilor părții adverse.

Prin clauza contestată banca își rezervă dreptul de a modifica unilateral dobânda menționând că dobânda curentă este formată din dobânda variabilă afișată la sediile I. la care se adaugă 1,5 pct., or o astfel de prevedere nu înseamnă stabilirea vreunui cuantum sau a vreunui caracter determinat al dobânzii, ci relevă o putere discreționară a băncii de modificare a cuantumului prețului contractului.

Înalta Curte reține că prevederea unui drept de modificare unilaterală a ratei dobânzii în contractul de credit înseamnă că banca își rezervă dreptul de a modifica unilateral prețul convenției. Această posibilitate nu este în sine abuzivă atât timp cât cauzele modificării sunt definite contractual în mod transparent.

Pentru a îndeplini criteriul transparenței se impune ca orice clauză inclusă într-un contract să fie redactată în mod clar și neechivoc, iar pentru înțelegerea acesteia să nu fie necesare cunoștințe de specialitate așa cum specifică chiar art. 1 din Legea nr. 193/2000.

Așa fiind, în mod corect a reținut instanța de apel că, în cauză, modalitatea de variație a dobânzii nu a fost explicată în cuprinsul contractului, clauza contestată nefiind de natură a respecta principiul transparenței. Din felul în care sunt redactate clauzele analizate, respectiv prin indicarea faptului că dobânda curentă este formată din dobânda variabilă afișată la sediile I. la care se adaugă 1,5 pct., s-a reținut că nu se poate deduce, în mod clar și inteligibil, care va fi evoluția în timp a dobânzii pe care consumatorul trebuie să o plătească băncii, nu se poate deduce care este mecanismul în funcție de care poate evolua dobânda, care ar fi formula matematică aplicabilă, care sunt factorii ce determină variația dobânzii, respectiv în ce ordine, în ce proporție și în ce limite se aplică acești factori de variație.

Prin urmare, clauza privind modificarea dobânzii nu respectă cerința de transparență impusă de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, creând în detrimentul consumatorului, contrar-bunei credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Înalta Curte reține că sistemul pus în aplicare de Legea nr. 193/2000 pornește de la premisa poziției de inferioritate în care se află consumatorul în raport cu furnizorul de produse și servicii, situație care face necesară reglementarea unor garanții adecvate pentru protecția acestuia, printre care deosebit de importante sunt posibilitatea de negociere, precum și informarea completă și precisă asupra condițiilor contractuale, pentru ca astfel consumatorul să prefigureze în mod real consecințele pe care obligațiile asumate le vor produce în patrimoniul său.

Legea nr. 193/2000 (în formele în vigoare la adoptarea fiecărui contract) a prevăzut caracterul abuziv al clauzelor cum sunt cele din speță care dau dreptul băncii de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv (întemeiat) care să fie precizat în contract, caracterul abuziv al acestor clauze fiind astfel recunoscut în mod expres de legiuitor.

În acest context, Înalta Curte reține că dispozițiile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 în forma în vigoare la data încheierii celor trei contracte, trebuie interpretate în lumina principiilor instituite prin art. 1 din Legea nr. 193/2000.

Așadar, pe de o parte "motivele întemeiate" nu pot consta decât în acele situații care sunt precis determinate în contract și au un caracter obiectiv, iar, pe de altă parte, modificarea obligațiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Astfel, motivul care să justifice dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale trebuie să respecte, la rândul său, cerințele de transparență impuse mecanismului de modificare a ratei dobânzii, ceea ce nu este cazul în speța de față, astfel cum în mod corect au reținut ambele instanțe devolutive, clauzele contestate de către intimați necuprinzând niciun criteriu în funcție de care să varieze dobânda contractuală.

Trebuie observat că, din interpretarea punctului 1 lit. j) din anexa la Directiva 93/13, care este asemănătoare cu forma punctului l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, rezultă foarte clar că "motivul întemeiat" care dă dreptul vânzătorului sau furnizorului de a modifica unilateral clauzele convenției trebuie precizat în contract.

Totodată, în cauza Bogdan Matei și Ioana Ofelia Matei împotriva S.C. VOLKSBANK ROMÂNIA S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, așa cum rezultă în special din articolele 3 și 5 din Directiva 93/13, precum și din cuprinsul punctului 1 lit. j) și l) și din cuprinsul punctului 2 lit. b) și d) din anexa la această directivă, prezintă o importanță esențială pentru respectarea cerinței privind transparența aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele și particularitățile mecanismului de modificare a ratei dobânzii și relația dintre această clauză și alte clauze referitoare la remunerația creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.

Înalta Curte constată că, deși potrivit legislației naționale și comunitare recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă exista un motiv întemeiat, precizat în contract, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă sunt încălcate normele de drept naționale și comunitare întrucât nu sunt indicate în contract motivele întemeiate care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută.

Clauzele contractuale, precum cele inserate la art. 5 din cele trei contracte de credit, care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, ridică problema previzibilității pentru consumator a majorării acestor costuri în funcție de criteriul neindicat în contract, așadar prevăzut în mod netransparent.

Contractele de împrumut ce fac obiectul cauzei, sunt unele de adeziune, clauzele cuprinse în acestea fiind prestabilite de către bancă, fără să se fi dat posibilitatea reclamanților de a modifica sau înlătura vreuna dintre clauze.

Înalta Curte reține că, deși pct. 1 lit. a) alin. (1) din Anexa la Legea nr. 193/2000 dă dreptul băncii de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, această modificare trebuie să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut în contract și sub condiția informării de îndată a clientului, care să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul.

Se reține că motivul specificat în contract este necesar să fie suficient de clar pentru a permite realizarea unui control adecvat și eficient și pentru a se stabili dacă majorarea dobânzii a fost justificată. Întrucât, potrivit art. 969 C. civ., convenția reprezintă legea părților, o clauză contractuală trebuie să fie formulată astfel încât consumatorul să poată anticipa că, în situația în care intervine o anumită situație, se produce o anumită consecință.

Motivul specificat în contract nu îndeplinește această condiție, exprimarea fiind una echivocă, fapt ce permite profesionistului să aplice această clauză conform interesului său și în detrimentul consumatorului.

Înalta Curte reține că modul de redactare a clauzei trebuie să permită consumatorului prefigurarea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, a consecințelor economice produse de aceasta în ceea ce îl privește, or contractele de credit nu oferă un indiciu clar, obiectiv cu privire la evoluția ulterioară a dobânzii, care să permită previzionarea cuantumului viitor al costului contractual.

Clauza prevăzută la art. 5 din cele trei contracte de credit nu respectă exigențele Legii nr. 193/2000, nefiind exprimată într-un limbaj clar și inteligibil și nepermițând consumatorului să determine mecanismul prin care banca urma să determine și să modifice dobânda.

Prin urmare, în mod corect, a reținut instanța de apel că dobânda trebuie să varieze în funcție de criterii transparente, banca trebuind să aibă un motiv prevăzut în contract pentru modificarea dobânzii, astfel încât nu se poate susține că o asemenea obligație nu îi incumba băncii.

De asemenea, corect s-a reținut că optarea consumatorului pentru o dobândă variabilă nu exclude obligația băncii de a insera în contract criterii clare în funcție de care dobânda să varieze față de prevederile exprese ale art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, respectiv ale lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000 (în ambele sale variante).

În consecință, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă a fost afectată situația juridică a reclamanților, întrucât au fost încălcate prevederile pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și cele referitoare la obligațiile legale de informare și transparență aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiția existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului.

Instanța de apel, în mod corect, a constatat caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în art. 5 din cele trei contracte din perspectiva posibilității modificării dobânzii, această constatare reliefând faptul că banca nu poate proceda la modificarea dobânzii în lipsa unor criterii clare de variație.

În aceste condiții, hotărârea instanței de apel, care a confirmat sentința tribunalului, privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind modificarea dobânzii este legală, criticile aduse acesteia fiind neîntemeiate.

Așadar, ambele instanțe devolutive au apreciat în mod corect că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, impunându-se înlăturarea criticii recurentei-pârâte prin care s-a susținut că în mod neîntemeiat s-a reținut caracterul abuziv al clauzelor privind modificarea dobânzii, întrucât aceste clauze nu au fost negociate direct cu consumatorii-reclamanți, fiind încălcate principiile bunei-credințe și creându-se astfel în detrimentul acestora un dezechilibru semnificativ, care nu poate fi înlăturat, decât prin anularea lor.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta H. S.R.L.

În considerarea art. 453 alin. (1) C. proc. civ., în raport de cererea formulată de intimata-intervenientă, urmează a se face aplicarea evocatelor dispoziții și a obliga recurenta-pârâtă H. S.R.L. la plata sumei de 18.832,08 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimata-intervenientă I. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă H. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 471 A din 16 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă H. S.R.L. la plata sumei de 18.832,08 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimata-intervenientă I. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 mai 2023.