ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2531/2023

Ședința publică din data de 23 noiembrie 2023

Asupra recursului de față, constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Civila la 15.02.2016, reclamanții A., B., C., D., E., F., G. au chemat-o în judecată pe pârâta H. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea care o va pronunța, să constate caracterul abuziv al clauzelor din Anexa 1 pct. 4, cu privire la comisionul de acordare, pct. 5, privind comisionul de administrare, pct. 6, referitor la revizuirea ratei dobânzii și la pct. 7, cu privire la rata dobânzii penalizatoare, eliminarea acestor clauze și restituirea sumelor achitate de reclamanți către pârâtă în baza lor; au mai solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar și eliminarea acesteia, stabilirea (înghețarea) cursului valutar la valoarea celui indicat în Anexa 2 pct. 5 și restituirea diferențelor încasate de către pârâtă peste cursul valutar de la momentul încheierii contractului, precum și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate pentru sumele ce urmează a fi restituite de la data plăților până la data achitării debitului, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 5229/12.09.2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor referitoare la comisionul de acordare și comisionul de administrare, inserate la art. 3.3 și art. 3.4 din contractele de credit nr. x/10.09.2008, nr. y/18.12.2007, nr. x/08.01.2008 și nr. x/08.09.2008, a dispus restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de acordare și comision de administrare de la data perceperii acestora și până la data restituirii; a respins în rest acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, atât reclamanții C., D., E., F. și G., cât și pârâta au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 2055A/15.11.2017, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul reclamanților, a admis apelul pârâtei și a schimbat sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii, reclamanții C., D. și G. au declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

La 19.11.2019, recurentul-reclamant G. a depus la dosar o cerere de renunțare la judecată, solicitând instanței de recurs să ia act de renunțarea la judecata acțiunii și să anuleze hotărârile pronunțate în cauză.

Prin încheierea din 26.11.2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului, până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene și a disjuns judecata recursului declarat de reclamantul G. și formarea unui alt dosar, înregistrat ulterior sub nr. x/2019.

Prin rezoluția din 09.02.2021, Înalta Curte a fixat termen la 09.03.2021 în vederea repunerii pe rol a cauzei.

Prin decizia nr. 532/09.03.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul reclamanților C. și D., a casat în parte decizia recurată numai în ceea ce privește apelul reclamanților și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel; a menținut soluția de admitere a apelului pârâtei.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2016*.

Prin decizia nr. 1892A/12.12.2022, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul reclamanților C. și D., a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea reclamanților C. și D. și a constatat caracterul abuziv și nulitatea art. 3.1 paragraful 3 din contractul de credit nr. x.21/18.12.2007, în ce privește dreptul băncii de a modifica marja în funcție de costurile operaționale, costurile de refinanțare de pe piața monetară/de capital, precum și în funcție de sursele de finanțare proprii; a obligat-o pe pârâtă să restituie reclamanților diferența dintre dobânda stabilită contractual și cea încasată după primele trei luni, începând cu 19.03.2008 și până la 18.03.2009.

Împotriva acestei decizii, reclamanții C. și D. au declarat recurs, solicitând casarea ei în parte.

În motivare, recurenții au susținut că instanța de apel a apreciat în mod nelegal că este abuziv doar paragraful 3 al art. 3.1 din contract.

Recurenții au redat clauza de la art. 3.1 din contract, a cărei constatare a caracterului abuziv au solicitat, în baza alin. (1) lit. a)-b) și g) din Anexa la Legea nr. 193/2000, și au evidențiat un paragraf din decizia de casare, context în care au invocat art. 3 și art. 9

3

lit. g) din O.G. nr. 21/1992, precum și art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, subliniind că legiuitorul a specificat clar că singura componentă variabilă a dobânzii trebuie să fie indicele de referință, stabilit în funcție de moneda creditului.

Pornind de la aceste aspecte, au solicitat instanței să aibă în vedere că, la momentul semnării contractului de credit, cuantumul marjei nu a fost stabilit prin contract, lăsându-se la aprecierea băncii să stabilească acest cuantum după cele trei luni în care dobânda era fixă. Sub acest aspect, apreciază că este abuzivă clauza de la art. 3.1 deoarece, pe de o parte, nu precizează cuantumul marjei în funcție de care urmează să fie calculată dobânda, iar pe de altă parte, nu indică un criteriu clar și verificabil pentru revizuirea marjei.

Totodată, recurenții au arătat că variația dobânzii este legată atât de voința Băncii, cât și de indicele de referință pentru francul elvețian - LIBOR, motiv pentru care consideră că variația dobânzii în funcție de politica băncii nu are suport legal, subliniind că dobânda ar trebui să varieze numai în funcție de indicele LIBOR. Prin urmare, clauza cuprinsă la art. 3.1 din contract este abuzivă, deoarece contravine art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000 și art. 1 lit. a) din Anexa la lege.

Au mai susținut că, instanța de apel nu a justificat cuantumul marjei băncii la momentul semnării convenției de credit și nici nu a indicat elementele în funcție de care se poate stabili acest cuantum.

Recurenții au argumentat că, astfel cum a reținut și instanța de recurs, exceptând rata dobânzii fixe de 3,5% pe an pentru primele 3 luni, contractul nu clarifică modul de calcul al dobânzii variabile, care include indicele LIBOR 3M și marja băncii; astfel, la semnarea contractului, cuantumul marjei nu era stabilit și nu existau criterii obiective pentru determinarea acesteia.

În acest context, au subliniat că analiza clauzei se referă la mecanismul netransparent și subiectiv de configurare a dobânzii variabile, nu la dobânda în sine. Conform cu cele statuate de C.J.U.E., contractul trebuie să indice clar și transparent metoda sau motivele variației costurilor, pentru ca respectivul consumator să poată prevedea modificările pe baza unor criterii clare și inteligibile.

Recurenții au concluzionat că instanța de apel a încălcat art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ., nerespectând cele statuate de către instanța supremă, astfel că este incidentă ipoteza de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În plus, instanța a interpretat greșit normele de drept material menționate anterior, considerând abuziv doar paragraful care permite băncii modificarea marjei în funcție de costurile operaționale, de refinanțare și de sursele de finanțare proprii, fiind incidentă ipoteza de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Următorul set de critici se referă la faptul că, instanța de apel a greșit interpretând că nu se impune aplicarea remediului indicat în cauza C-269/19 a C.J.U.E., referitor la negocierea modalității de calcul a dobânzii. În acest context, au prezentat ample argumente cu privire la jurisprudența C.J.U.E. în cauza C-26/13 Kasler și Kaslerne Rabai, cauza C-397/11 Erika Joros și cauza C-269/19 și la prevederile art. 6 și art. 7 din Legea nr. 193/2000, evidențiind că, în ciuda constatării caracterului abuziv al clauzei referitoare la criteriile de modificare a marjei băncii, instanța de apel nu a stabilit cuantumul marjei sau elementele care ar justifica modificarea dobânzii, lăsând această decizie exclusiv la discreția băncii, astfel că recurenții se află în aceeași poziție de inferioritate.

Totodată, au susținut că instanța de apel a apreciat eronat că acest contract de credit mai produce efecte întrucât "niciuna dintre părți nu a susținut că nu mai este posibilă derularea în continuare a contractului ca urmare a declarării ca abuzive a art. 3.1 paragraful 3", ignorând art. 3.1 din contract și jurisprudența C.J.U.E., cât și situația din cauză cu privire la dreptul băncii de a declara creditul scadent anticipat, cu consecințe deosebit de prejudiciabile pentru recurenți, în condițiile în care soldul este de 77.858,01 franci elvețieni.

Evidențiind omisiunea instanței de apel de a arăta modul în care contractul de împrumut poate continua fără un element esențial, respectiv prețul, recurenții au argumentat amplu în legătură cu importanța dobânzii în cadrul contractului, atât din perspectiva caracterului oneros al contractului, cât și a valabilității clauzei contractuale; referirile lor au inclus jurisprudența C.J.U.E. și art. 37 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 50/2010, subliniind că dobânda variabilă stabilită unilateral de bancă, fără transparență și predictibilitate, este abuzivă conform Legii nr. 193/2000 și jurisprudenței CJUE.

În acest context, recurenții au solicitat eliminarea integrală a mecanismului abuziv de modificare unilaterală a cuantumului dobânzii de către bancă și transformarea dobânzii în una fixă de 3.5%, pe care toate părțile au acceptat-o inițial.

În drept, au invocat art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

La 22.05.2023, intimata-pârâtă a depus la dosar întâmpinare, susținând că argumentele recurenților nu pot fi încadrate în motivele de recurs de la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., context în care a invocat art. 486 alin. (1) lit. d), art. 487 alin. (1) și art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ. pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților; nicio parte nu a prezentat punctul de vedere.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a luat în examinare excepția nulității recursului asupra căreia, în conformitate cu prevederile art. 248 coroborat cu art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., reține următoarele:

Intimata-pârâtă a susținut că memoriul de recurs nu prezintă critici veritabile de nelegalitate și nu demonstrează concret în ce constă nelegalitatea hotărârii, prin raportare la soluția dată în apel și considerentele reținute.

Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, în timp ce, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 din același act normativ.

În considerarea acestor dispoziții, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, dezvoltarea motivelor recursului trebuie să facă posibilă încadrarea lor în cazurile de casare prevăzute de lege.

Așadar, controlul judiciar în casație nu se poate realiza decât dacă recurenții aduc critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În cauză, autorii căii de atac și-au întemeiat demersul judiciar în această etapă procesuală pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Toate argumentele prezentate în cadrul criticilor din recurs urmăresc, de fapt, doar o reevaluare a materialului probator și a situației de fapt, ignorând considerentele reținute de instanța de apel și repunând în discuție chestiunea legată de îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 cu privire la clauza de la art. 3.1 din contract, în integralitatea sa.

Astfel, după ce au arătat că este greșit raționamentul instanței de apel, potrivit căruia a apreciat că este abuziv doar paragraful 3 al art. 3.1 din contract, referitor la criteriile de modificare a marjei, recurenții-reclamanți au reluat afirmațiile legate de caracterul abuziv al întregii clauze de la art. 3.1 din contract, apreciind că aceasta contravine art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000 și art. 1 lit. a) din Anexa la lege, motiv pentru care solicită stabilirea unei anumite formule de calcul a dobânzii variabile ori stabilirea unei dobânzi fixe.

Din perspectiva primei ipoteze de casare, recurenții au invocat încălcarea art. 501 alin. (1) C. proc. civ., susținând că instanța de apel a nerespectat statuările instanței supreme, fără a clarifica punctual modul în care acestea au fost ignorate; cu alte cuvinte, criticile recurenților prin care tind să dovedească că este abuziv dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda nu au aptitudinea de a declanșa un control de legalitate a hotărârii atacate în sensul solicitat de aceștia.

În realitate, instanța de apel a respectat cu rigurozitate cerințele impuse prin decizia de casare, subliniind încă de la începutul analizei îndrumările impuse de instanța de supremă în analiza condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 cu privire la clauza de la art. 3.1 din contract.

Din perspectiva celei de-a doua ipoteze de casare invocată, recurenții au susținut că instanța a interpretat eronat normele de drept material menționate în memoriul de recurs, limitând constatarea caracterului abuziv doar la paragraful care permite băncii modificarea marjei în funcție de costurile operaționale, de refinanțare și de sursele de finanțare proprii; în urma acestei argumentații, au solicitat instanței să impună o formulă de calcul a dobânzii variabile, care să includă o marjă fixă de 0,75 și indicele de referință pentru franci elvețieni la 3 luni (LIBOR 3M), fie să stabilească o dobândă fixă de 3,5% pe întreaga perioadă contractuală. De asemenea, au mai susținut că instanța de apel a apreciat în mod nelegal că nu se impune aplicarea remediului indicat în cauza C-269/19 a C.J.U.E., referitor la obligarea părților să negocieze modalitatea de calcul a dobânzii variabile, în raport cu jurisprudența comunitară.

Înalta Curte constată că motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este invocat formal, deoarece prin criticile expuse în memoriul de recurs, autorii acestuia nu prezintă un raționament care să invalideze aplicarea legii de instanța de prim control judiciar; în schimb, se aduc în discuție aspecte generale referitoare la necesitatea intervenției instanței în contractul părților, solicitându-se să statueze asupra caracterului fix al dobânzii sau algoritmului de calculare a dobânzii, în condițiile în care o astfel de prerogativă a instanței de judecată nu este prevăzută nici de legislația de protecție a consumatorilor, nici de C. civ. de la 1864.

În plus, aceste argumente prin care se solicită instanței de judecată să modifice clauzele contractului de credit au fost aduse în discuție pentru prima dată în recurs, așadar "omisso medio"; fapt pentru care nu vot fi avute în vedere, în considerarea dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Afirmațiile vizând nelegalitatea refuzului instanței de a aplica remediul indicat în cauza C-269/19 a C.J.U.E., în motivarea căreia s-a apreciat că nu se pune problema imposibilității continuării contractului, reprezintă, în realitate, dezacordul recurenților sub acest aspect; acestea ignoră considerentele reținute de instanța de apel și nu aduc argumente solide care să declanșeze controlul din perspectiva art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că niciuna dintre criticile expuse de recurenți nu pot fi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât excepția invocată de intimată este fondată, sancțiunea nulității recursului fiind aplicabilă nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în situația motivării necorespunzătoare, care încalcă, deopotrivă, exigențele legii de procedură referitoare la motivarea căii de atac.

Față de cele ce preced, reținând că recurenții nu s-au conformat obligației reglementată de art. 488 alin. (1) coroborat cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului.

Anulează recursul declarat de recurenții-reclamanți C. și D. împotriva deciziei civile nr. 1892 A/12.12.2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți F., E., B., A. și intimata-pârâtă H. S.A.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 noiembrie 2023.