ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1778/2023

Ședința publică din data de 26 septembrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, la 27 iunie 2018, sub nr. x/2018, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A. (în urma fuziunii cu D.) solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța:

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 194 și art. 196 din C. proc. civ., ale O.U.G. nr. 50/2010, ale Legii nr. 193/2000, ale Directivei nr. 93/13/CEE, ale O.U.G. nr. 21/1992, ale C. civ.

Pârâta a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 118/2019 din 25 ianuarie 2019, Tribunalul Specializat Cluj a calificat excepția lipsei de interes invocată de pârâta C. S.A. ca o apărare de fond.

A admis în parte acțiunea și, în consecință, a constatat ca fiind abuzivă clauza prevăzută la art. 5 lit. a) din convenția de credit nr. x/18.12.2007, referitoare la comisionul de risc în cuantum de 0,19% aplicabil la soldul creditului.

A constatat nulitatea absolută a clauzei abuzive menționate și a dispus repunerea părților în situația anterioară, în sensul că a obligat pârâta să restituie reclamanților suma încasată în temeiul clauzei constatate ca fiind abuzivă, la cursul B.N.R. din ziua plății și a dobânzii legale penalizatoare aferente acesteia de la data achitării și până la plata efectivă.

A respins ca neîntemeiată acțiunea cu privire la celelalte petite.

A obligat reclamanții, în solidar, la plata către pârâtă a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel atât reclamanții cât și pârâta.

Prin decizia nr. 160/2022 din 15 martie 2022, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a respins apelurile declarate de pârâta C. S.A., respectiv de reclamanții A. și B., împotriva sentinței civile nr. 118/15.01.2019 pronunțată în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Specializat Cluj, pe care a păstrat-o în întregime.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanții solicitând, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei din apel, în sensul admiterii apelului formulat împotriva sentinței de fond, iar în urma reanalizării capetelor de cerere, constatatarea caracterului abuziv al clauzelor privind riscul valutar, respectiv modul de calcul al dobânzii penalizatoare, cu consecința repunerii părților în situația anterioară și obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În considerarea motivului de casare invocat, recurenții-reclamanți au susținut că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile în materia protecției consumatorilor, respectiv a celor cuprinse în Legea nr. 193/2000 și Directiva 93/13/CEE, norme imperative ce ocrotesc un interes general, de protejare a consumatorilor împotriva clauzelor abuzive inserate în contractele comerciale și, în subsidiar de a asigura concurența între agenții economici.

Autorii recursului au susținut că, întrucât constatarea caracterului abuziv al clauzelor are același regim juridic cu privire la consecințele pe care le produce constatarea nulității absolute, se impune repunerea părților în situația anterioară semnării convenției de credit, prin restituirea tuturor sumelor plătite în mod nedatorat în temeiul clauzelor abuzive.

Printr-o primă critică, recurenții au susținut că nu fac parte din obiectul contractului clauzele referitoare la riscul valutar, respectiv cele referitoare la modalitatea de calcul a dobânzii, contrar celor reținute în decizia recurată.

În acest sens, au învederat că instanța de apel a făcut abstracție de faptul că acest comision de risc valutar nu este esențial pentru contract, nu face parte din obiectul principal al contractului, astfel încât trebuia analizat prin prisma Legii nr. 193/2000, respectiv că Directiva 93/13 pune în sarcina creditorului obligații de informare și de furnizare de explicații, pentru ca împrumutatul să poată efectua o alegere în cunoștință de cauză la contractarea unui credit.

Din punctul de vedere al recurenților-reclamanți obligația de informare a băncii subzistă atât cu privire la enumerarea comisioanelor pe care aceasta le percepe, cât și cu privire la scopul în vederea căruia sunt percepute costurile, alături de serviciile și prestațiile pe care instituția bancară le oferă la schimb.

Din perspectiva lipsei caracterului negociat al clauzelor contractuale, recurenții au arătat că nu au negociat contractul de credit, iar negocierea efectivă a clauzelor trebuia dovedită de bancă.

În ce privește dobânda penalizatoare prevăzută la art. 4 lit. b) din Convenția de credit, recurenții au susținut că instanța de apel s-a limitat la analizarea clauzei criticate doar prin raportare la una dintre condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/200, respectiv menționarea clauzei în mod clar și inteligibil, fără a analiza și restul condițiilor, caracterul nenegociat și producerea unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, împotriva acestora fiind începută procedura execuțională.

Totodată, au arătat că aceste clauze sunt, de fapt, veritabile clauze penale interzise de legea civilă în contractul de împrumut cu dobândă, înțelegând să facă trimitere la considerentele deciziei nr. XI din 24.10.2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, potrivit cărora "clauza penală prin care se stabilește obligația restituirii la scadență a sumei împrumutate sub sancțiunea penalităților de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, contravine legii.".

În plus, după evocarea dispozițiilor art. 2 și art. 3 din O.G. nr. 9/2000 și art. 1 din Legea nr. 313/1879, au susținut că nu există temei legal care să permită stabilirea, în cadrul raporturilor civile, a altor dobânzi decât cele convenite prin contract, al căror cuantum nu poate depăși dobânda legală decât cu cel mult 50% pe an sau a unor alte sancțiuni constând în penalități de întârziere.

A subliniat că acea clauza penală prin care se stabilește obligația restituirii la scadență a sumei împrumutate sub sancțiunea penalităților de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, având o cauză nelicită, în raport de dispozițiile C. civ., contravine prevederilor legale.

Față de cele menționate, recurenții-reclamanți au solicitat constatarea caracterului abuziv al acestei clauze și a oricăror clauze care permit intimatei-pârâte stabilirea nivelului dobânzii sau a celei penalizatoare în funcție de serviciul datoriei împrumutatului.

Învocând dispozițiile O.G. nr. 13/2011, potrivit căreia rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale, au subliniat că, în speță, pragul impus de lege privind stabilirea nivelului dobânzii penalizatoare a fost depășit.

Dintr-un alt punct de vedere, recurenții au evidențiat că nu se poate reține exprimarea în termeni clari și inteligibili a clauzelor, având în vedere că acestea nu identifică serviciile pe care le prestează banca pentru comisioanele încasate, ceea ce echivalează cu o lipsă de informare a consumatorilor.

Au mai precizat că au fost în imposibilitatea de a-și expune punctul de vedere cu privire la conținutul clauzelor, nefiind informați cu privire la consecințele juridice și economice pe care acestea le vor produce pe parcursul derulării contractului.

În opinia recurenților, instanța de apel în mod eronat a apreciat că respectiva clauză are un caracter legal îndeplinind condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2013 din prisma limbajului clar și inteligibil utilizat de profesionist, a unei componente fixe, fără posibilitate de modificare, a cărei valoare putea fi estimată de consumator încă de la momentul semnării actului.

În acest sens, a arătat că, potrivit jurisprudenței C.J.U.E. din Cauza C-241/98, instanțele au dreptul să examineze caracterul abuziv al clauzelor contractuale chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar și inteligibil, analiza sintagmei "redactarea clauzelor într-un limbaj clar și inteligibil" urmând a fi făcută, nu din perspectiva dreptului comun, ci din perspectiva legislației speciale, privind protecția consumatorului.

Prin urmare, chiar dacă respectivele clauze au fost exprimate corect din punct de vedere gramatical, au învederat că trebuia avut în vedere faptul că acestea nu au fost negociate, contractul fiind unul de adeziune, precum și faptul că banca nu a informat consumatorii despre consecințele ce decurg din curprinsul clauzelor contractului.

În ceea ce privește clauza de risc valutar și restituirea sumelor percepute din diferențele de curs valutar, recurenții au susținut că banca nu a respectat obligația de informare a clientului privind riscurile de indexare a cursului valutar, obligație reglementată de art. 6 din Legea nr. 289/2004, Legea nr. 296/2004, Regulamentul B.N.R. nr. 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice, precum și de Directiva nr. 2008/48/CE și de art. 18 din O.U.G. nr. 21/1992.

Autorii căii de atac au solicitat să se rețină că, între drepturile și obligațiile părților contractante există un dezechilibru semnificativ în defavoarea clientului, aceștia fiind singurii obligați să suporte riscul valutar, cu explicația concretă că deprecirea leului față de CHF a fost una extrem de ridicată; că banca, cu rea-credință, a format consumatorului o impresie falsă cu privire la faptul că un credit în CHF era net favorabil altor produse de creditare și nu ar fi prezentat dezavantajele acestui produs; faptul că dezechilibrul major constă în imposibilitatea consumatorului de a cunoaște și anticipa mărimea obligațiilor sale, respectiv că banca ar fi stipulat, în convenția cu împrumutații, obligația acestora de a suporta exclusiv diferențele de schimb valutar, fără vreo distincție și limitare a întinderii acestei obligații.

Cum, nu doar împrumutul, ci și dobânda și comisioanele percepute pentru credit sunt plătite cu CHF la cursul de schimb de la momentul plății, au arătat că se creează un dezechilibru major între drepturile și obligațiile asumate de părți, pe fondul dublării valorii de schimb a francului elvețian, beneficiile băncii crescând în mod nejustificat, în dauna consumatorului.

Au precizat că, potrivit art. 8 din Codul consumului, agenții economici sunt obligați să pună pe piață numai produse sau servicii sigure, care corespund caracteristicilor prescrise sau declarate, să se comporte în mod corect în relațiile cu consumatorii și să nu folosească practici comerciale abuzive.

În continuare, au punctat că, începând cu anul 2008 și apoi, anii 2011-2012, au suportat manifestările unui risc valutar masiv "încorporat" în contractul de credit prin clauza privind riscul valutar, au suportat povara riscului valutar din perspectiva cursului aplicabil ratelor lunare de rambursare a creditului. Ca urmare a aprecierii treptate, paritatea CHF/Leu a ajuns la un nivel de peste 4,5 Ron/1 CHF, ratele lunare în RON majorându-se cu 110% în comparație cu momentul semnării contractului de credit.

Au învederat că art. 970 C. civ. de la 1864 obligă, cumulativ, la respectarea unei îndatoriri substanțiale de bună-credință în executarea contractelor dar și la toate urmările pe care legea, echitatea sau obiceiul le dau obligației după natura sa. Această îndatorire tradițională din contractele de drept comun este întărită de Directiva nr. 93/13/CEE, de Legea nr. 193/2000 și de art. 78 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, care prevăd, ca o îndatorire de rezultat, existența unui echilibru între drepturile și obligațiile consumatorului și ale profesionitului în cazul contractelor de adeziune.

Recurenții au susținut, în esență, inexistența unei pierderi efective din partea Băncii în ipoteza în care s-ar declara ca fiind abuzivă clauza referitoare la plata creditului în raport de schimbul valutar actual, dat fiind că banca nu a plătit împrumutul în CHF către client, neasumându-și niciun risc valutar în legătură cu variația cursului CHF/Leu, suma împrumutată rămânând în contul acesteia; de asemenea, au menționat că banca a încasat sume nejustificate în raport de momentul împrumutului și creșterea cursului.

În conformitate cu prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, recurenții au evidențiat că prezumția relativă a caracterului nenegociat al clauzelor standard putea fi răsturnată de profesionist prin dovadă contrară. Or, în cauză, banca nu a probat faptul că a propus și alte oferte de creditare în altă valută decât CHF; prin urmare, aceasta, prin neprezentarea unor posibilități negative legate de eventualitatea unor probleme la rambursarea creditului, a influențat deciziile de însușire a acestuia în CHF.

Din punctul de vedere al autorilor recursului, această conduită reprezintă o practică comercială incorectă a operatorului economic în raport cu consumatorul, interzisă și sancționată prin Legea nr. 363/2007.

Au mai învederat că, în cauză, sunt incidente dezlegările C.J.U.E. din cauza C-186/16, Andriciuc și alții vs. Banca Românească, cu privire la obligația băncii de informare a consumatorului cu privire la toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale și care îi permit acestuia să evalueze costul total al împrumutului.

În ce privește posibilitatea ca instanțele să analizeze caracterul abuziv al clauzelor ce țin de caracterul adecvat al prețului, recurenții au susținut că există o practică constantă, atât a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și a C.J.U.E., cu privire la faptul că o instanță poate analiza o clauză ce se referă la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, cât timp aceasta nu a fost redactată în mod clar și inteligibil.

Astfel, a precizat că această problema a fost tranșată în jurisprudența C.J.U.E., obligatorie pentru instanțele din România, în cauzele C-484/08, C-241/98, C-26/13.

Or, instanța de apel nu a procedat în acest sens, nefăcând o analiză asupra caracterului clar și inteligibil al clauzei privind restituirea împrumutului în aceeași monedă în care a fost acordat, în ce privește consecințele economice ale acesteia, din punctul de vedere al producerii unui dezechilibru, vădit și semnificativ, între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorilor, situație ce pune în discuție buna-credință a băncii la încheierea contractului, în ce privește clauza respectivă.

Cu privire la înghețarea cursului de schimb valutar CHF/Leu la valoarea de la data încheierii și semnării convenției, având în vedere caracterul abuziv al clauzelor de suportare a riscului valutar exclusiv de către consumatori, recurenții au susținut că se impune înghețarea cursului de schimb valutar CHF/Leu, pentru efectuarea plăților în temeiul convenției încheiate, la valoarea de la data încheierii și semnării convenției, calcularea și plata ratelor de rambursare a creditului la această valoare pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului și restituirea sumelor plătite în plus de către reclamanți.

Dat fiind dezechilibrul contractual produs în detrimentul consumatorului ca urmare a clauzei de risc valutar, în opinia recurenților, se impunea restabilirea prestațiilor inerente contractului asumat prin minim istoric iar, ca urmare, a schimbărilor acestor condiții era necesar ca și contractul să fie adaptat la noile împrejurări economice.

Atât timp cât schimbarea condițiilor economice a fost imprevizibilă, recurenții neavând cunoștințe de specialitate în domeniul financiar-bancar, care să le permită anticiparea unei devalorizări vădite a leului față de francul elvețian, au considerat că revizuirea efectelor contractului corespunde acordului de voință al părților, întrucât hipervalorizarea CHF-ului deturnează contractul de la scopul în vederea căruia a fost încheiat, schimbând natura acestuia, astfel că executarea lui, în contextul actual, nu mai corespunde voinței concordante a părților.

Au mai învederat că, stipularea unei clauze de risc valutar, cu consecința strămutării în întregime asupra împrumutaților a riscului generat de hipervalorizarea CHF este contrară dispozițiilor legale, valorizarea accelerată a CHF constituind un eveniment imprevizibil, viitor și incert raportat la puterea de înțelegere a consumatorilor, întrucât aceștia nu au cunoștințe de specialitate care să le permită anticiparea unei creșteri accelerate a cursului de schimb și, în consecință, asumarea în cunoștință de cauză a riscului valutar.

Referitor la teoria impreviziunii și la Decizia nr. 623/2016 a Curții Constituționale, recurenții au menționat că impreviziunea se produce atunci când în executarea contractului a intervenit un eveniment excepțional ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de părți la data încheierii contractului, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligației debitorului. Totodată, au susținut că, întrucât impreviziunea nu operează în baza legii, instanța trebuia să verifice condițiile acesteia, a dezechilibrelor apărute după încheierea contractului.

În acest sens, au arătat că, determinarea împrejurărilor care justifică aplicarea impreviziunii, concept derivat din buna-credință care trebuie să caracterizeze executarea contractului, trebuia realizată ținându-se cont de ideea de risc al contractului. Acesta trebuia analizat dintr-un punct de vedere bivalent; astfel, contractul în sine presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părți ale contractului, în baza autonomiei lor de voință, principiu care caracterizează materia încheierii contractului, și unul supra-adăugat, care nu a putut face obiectul in concreto a unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanților și care ține de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo.

Au menționat că impreviziunea vizează numai riscul supra-adăugat și, în condițiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestațiile la care părțile s-au obligat în condițiile noii realități economice și juridice. Ea nu are drept scop revenirea la prestațiile de la momentul a quo al încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părți la același moment, fiind, așadar, străină acestora, dar oferă o bază legală pentru adaptarea sau încetarea contractului.

În continuare, au arătat că, instanța de contencios constituțional a propus ca variantă renegocierea contractului, însă, nu a interzis instanțelor de judecată, ce au sarcina să constate impreviziunea, să analizeze dacă și prin această devalorizare impreviziunea poate și trebuie aplicată.

În concret, recurenții au învederat că, deși, în temeiul principiului nominalismului, s-au obligat să restituie împrumutul în aceeași monedă în care a fost acordat, CHF, aceștia nu au putut să prevadă și, în mod rezonabil, să își asume, riscul apariției crizei mondiale, care a determinat o valorizare extremă a monedei elvețiene.

Prin urmare, au subliniat că s-au aflat în prezența unei schimbări importante a condițiilor în care părțile au contractat, generată de o criză economică mondială, schimbare care nu a fost previzibilă pentru niciuna dintre părți, obligația recurenților devenind extrem de împovărătoare, neputându-se reține vreo culpă în sarcina acestora.

Ca o consecință a caracterului abuziv al clauzelor menționate, recurenții au solicitat să se dispună repunerea părților în situația anterioară, cu privire la restituirea prestațiilor efectuate în baza clauzelor abuzive, în aplicarea principiului retroactivității și a principiului restabilirii situației anterioare, în temeiul dispozițiilor art. 992 și art. 1092 și urm. C. civ. de la 1864, care reglementează instituția plății nedatorate, învederând că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile acesteia, respectiv: existența unei plăți - sumele achitate de solvens, reclamanții, în temeiul clauzelor abuzive, și inexistența datoriei a cărei stingere a fost urmărită prin plată, prevederea contractuală anulată apărând ca și când nu ar fi existat.

Cu privire la acordarea dobânzii legale, au solicitat să se reține aplicabilitatea prevederilor art. 1082 C. civ. coroborate cu prevederile art. 1088 din același cod și să se constate că sunt îndeplinite condițiile cerute de lege pentru curgerea de drept a dobânzii penalizatoare, anume: obligația pârâtei constă în plata unei sume de bani, este lichidă și exigibilă, iar prin neplata la scadență a sumei datorate se prezumă că lipsa de folosință a acesteia a produs reclamanților un prejudiciu, ce se impune a fi reparat prin acordarea dobânzii legale penalizatoare calculate pe durata întârzierii în executare.

În fine, solicită obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Intimata-pârâtă C. S.A., în termen legal, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și obligarea, în solidar, a recurenților la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu avocațial.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, acesta fiind analizat în completul de filtru, iar prin încheierea din 07 martie 2023, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului părților cu mențiunea că au dreptul de a depune un punct de vedere în 10 zile de la comunicare; nicio parte nu a formulat punct de vedere.

Prin încheierea pronunțată la termenul din 09 mai 2023, instanța a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată la 26 septembrie 2023.

Analizând recursul formulat de recurenții-reclamanți, în baza motivelor de recurs și a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

În cauză, recurenții-reclamanți au formulat o acțiune întemeiată pe legislația privind protecția consumatorilor, solicitând constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de risc menționat la art. 5 lit. a) din Convenția de credit nr. x/18.12.2007, data ajustării dobânzii menționată la art. 3 lit. d), clauza privind rata dobânzii penalizatoare menționată la art. 4 lit. b), respectiv clauza de risc valutar menționată la art. 4.1., 4.2. și 4.3. S-a mai solicitat stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF/Leu la valoarea cursului de la momentul semnării convenției.

Ca o consecință a caracterului abuziv al clauzelor evocate, reclamanții au solicitat constatarea nulității absolute a acestora, eliminarea lor din contract și restituirea sumelor de bani percepute în plus, precum și plata dobânzii legale, calculată pentru sumele ce urmează a fi restituite, de la data plății și până la data achitării efective.

Instanța de fond a apreciat ca având caracter abuziv exclusiv clauza referitoare la comisionul de risc în cuantum de 0,19 % aplicabil la soldul creditului, dispunând restituirea sumei încasate în temeiul acesteia, la cursul B.N.R. din ziua plății și a dobânzii legale penalizatoare aferente, de la data achitării și până la plata efectivă, respingând ca neintemeiată actiunea cu privire la celelalte petite.

Instanța de prim control judiciar a considerat apelurile formulate de pârâtă, respectiv de reclamanți, neîntemeiate și a păstrat în întregime sentința instanțe de fond.

Obiectul analizei recursului este limitat la soluția instanței de apel cu privire la rata dobânzii penalizatoare, menționată la art. 4 lit. b) din Convenția de creditare nr. x/18.12.2007, respectiv la clauza de risc valutar, menționată la art. 4.1., 4.2. și 4.3. din Condițiile generale ale convenției.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora, în interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Prin memoriul de recurs, recurenții-reclamanți au învederat că instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu încălcarea normelor de drept material aplicabil în materia protecției consumatorilor, respectiv Legea nr. 193/2000 și Directiva nr. 93/13/CEE.

Critica privind soluția instanței de prim control judiciar asupra clauzei menționate la art. 4 lit. b) din convenție, referitoare la rata dobânzii penalizatoare, nu poate fi reținută pentru considerentele ce succedă.

Instanța supremă reține că, deși recurenții și-au subscris criticile motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în realitate, susținerile acestora nu reliefează motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci privesc reevaluarea situației de fapt reținută de către instanța de apel, cu privire la raportul dintre cuantumul dobânzii penalizatoare și cuantumul eventualului prejudiciu suferit de bancă, precum și cu privire la inexistența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credințe și în detrimentul consumatorilor.

Potrivit clauzei în discuție, "rata dobânzii penalizatoare este reprezentată de rata dobânzii curente + 5% p.a., calculată începând cu a 6-a zi de la data scadenței, corespunzător Secțiunii 3.2. din Condițiii Generale.", iar potrivit acestei din urmă clauze, "pentru sumele datorate (rata creditului/parte din aceasta/anuitate/dobândă curentă/parte din aceasta) și neplătite la scadențele stabilite în Condițile speciale, denumite generic sume restante, împrumutatul va plăti Băncii o dobândă penalizatoare, ce se acumulează zilnic și se calculează pentru un anumit număr de zile calendaristice (perioadă de calcul) începând cu data scadenței; în perioada de calcul a dobânzii se include data scadenței și se exclude ziua în care se acoperă suma restantă. Se calculează după formula: (valoarea sumei restante x rata dobânzii penalizatoare x perioada de calcul)/360.".

Este de necontestat că dobânda de la art. 4 lit. b) are o existență independentă, deoarece dobânda penalizatoare se aplică suplimentar la dobânda contractuală în cazul în care împrumutatul, în speță, recurenții-reclamanți, încalcă, la scadență, obligația de plată a ratelor de credit.

Astfel, în cazul înregistrării restanțelor la plata creditului, dobânda contractuală va fi majorată cu dobânda penalizatoare, în funcție de durata întârzierii la plată.

La momentul semnării convenției, reclamanții au acceptat propria obligație de a achita în termen ratele și dreptul corelativ al Băncii de a percepe penalități în caz de nerespectare a acestei obligații.

În raport cu prevederile Legii nr. 193/2000, Înalta Curte constată că acest tip de dobândă este datorat în caz de întârziere la plată, în acord cu dreptul instituției de credit de a prevedea în contract o clauză penală, prin care să fie acoperit prejudiciul în caz de neîndeplinire a obligației principale asumate de împrumutat, aceea de restituire a împrumutului la scadența convenită.

Este adevărat că, în sarcina instanței cade obligația de a verifica dacă, la data încheierii convenției, părțile au agreat dobânzi penalizatoare stabilite în mod clar, în situația neîndeplinirii culpabile a obligațiilor stabilite de către aceștia și dacă se creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

Procedând la verificarea considerentelor deciziei recurate, se constată că instanța de prim control judiciar a efectuat o analiză completă a tuturor condițiilor ce trebuie îndeplinite, atât din perspectiva transparenței acestei clauze contractuale, cât și din perspectiva art. 4 alin. (1) și alin. (6) din Legea nr. 193/2000, pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale.

Reținându-se că această clauză a fost redactată în termeni clari, inteligibili, fără a lăsa loc de echivoc, se deduce că reclamanții au fost în măsură să prevadă, la data încheierii convenției, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică perceperea unor penalități, valoarea penalităților, precum și condițiile în care pot fi aplicate, fiind stipulate foarte clar, respectiv în cazul întârzierii la plata a oricăror sume ce decurg din convenția încheiată, iar motivele perceperii acestor penalități rezultă cu ușurință din denumirea clauzei.

Se reține că Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori transpune în dreptul național cerințele Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Ca atare, din dispozițiile Legii nr. 193/2000, în consens cu dispozițiile Directivei 13/93, rezultă că pentru a reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiții, respectiv clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, prin ea însăși creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și să nu fie respectată cerința bunei-credințe. Totodată, cele trei condiții prevăzute de lege sunt distincte, astfel că îndeplinirea uneia dintre acestea nu poate conduce la concluzia că ar fi îndeplinite și celelalte condiții, fără să fie probat acest lucru.

Apelul, prin efectul său devolutiv, a permis instanței de control să conchidă că prin clauza referitoare la dobânda penalizatoare prevăzută la art. 4 lit. b) din convenție nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului, dat fiind că dobânda penalizatoare are natura juridică a unei clauze penale în care se evaluează anticipat prejudiciul suferit de creditor în cazul neachitării la scadență a ratelor de credit sau a dobânzii, clauza fiind incidentă exclusiv în cazul unei neexecutări culpabile de către debitor.

Este de necontestat că instanța nu are căderea să facă aprecieri cu privire la cuantumul unor astfel de penalități, la fel cum nu poate cenzura cuantumul dobânzii percepute de bancă sau costurile practicate de orice alt profesionist, acestea fiind elemente de oportunitate, lăsate la aprecierea agenților economici și care reglează piața sub aspectul ofertei de produse și servicii, contribuind la libera concurență.

Se impune precizarea faptului că Legea nr. 193/2000 a urmărit să sancționeze practicile abuzive utilizate de profesionist în raport cu consumatorul și nu deschiderea unei căi pentru acesta din urmă pentru modificarea costurilor contractului prin raportare la considerente străine de noțiunea de "clauză abuzivă", astfel cum este definită în art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În ce privește decizia nr. XI din 24.10.2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, asemenea instanței de apel, se reține că aceasta nu este incidentă în prezenta cauză, de vreme ce raportul juridic reprezentat de convenția încheiată este supus, sub aspectul aplicării legii în timp, Codului comercial în care nu se prevedea o interdicție de percepere a dobânzii penalizatoare, în art. 56 fiind reglementat că "Dacă un act este comercial numai pentru una din părți, toți contractanții sunt supuși, în cât privește acest act, legii comerciale, afară de dispozițiile privitoare la persoana chiar a comercianților și de cazurile în care legea ar dispune altfel.".

De vreme ce posibilitatea perceperii dobânzii penalizatoare într-o convenție de credit reprezintă o transpunere la nivelul acesteia a prevederilor art. 1066 și art. 1069 din C. civ. de la 1864, reprezentând sancțiunea contractuală pentru neexecutarea la termen a obligațiilor de plată ale împrumutatului, clauza prin care se reglementează incidența acesteia nu poate avea caracter abuziv.

De altfel, în raport de data încheierii convenției de creditare, dobânda penalizatoare era permisă de legislația în vigoare, O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești, stipulând în art. 1 că "Părțile sunt libere să stabilească, în convenții, rata dobânzii pentru întârzierea la plata unei obligații bănești.".

Față de aceste considerente, instanța de apel în mod judicios a reținut că intimata-pârâtă are dreptul de a stabili cuantumul dobânzii penalizatoare percepute peste cuantumul dobânzii legale prevăzute de lege, instanța neputând interveni în sensul modificării cuantumului în favoarea consumatorului, atâta timp cât nivelul dobânzii a fost stabilit în termeni clari și nu a fost supus puterii discreționare a instituției de creditare, în sensul unei modificări ulterioare unilaterale, ci valoarea sa a fost stabilită încă de la momentul semnării convenției.

Cât privește proba cu expertiză contabilă solicitată a fi încuviințată de instanță în cauza pendinte, Înalta Curte reține inadmisibilitatea acesteia, dispozițiile art. 492 alin. (1) C. proc. civ. reglementând probele ce se pot produce în fața instanței de recurs.

În concluzie, constatând caracterul clar, inteligibil, fără echivoc al clauzei contestate, împrejurarea că această clauză a fost acceptată în cunoștință de cauză de consumatori care au avut reprezentarea acestui cost și faptul că nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru a se dispune înlăturarea acestei clauze, apelul reclamanților fiind corect respins din această perspectivă.

Recurenții-reclamanți au criticat și soluția instanței de apel de respingere a capătului de cerere în constatarea caracterului abuziv al clauzei cuprinse în art. 4.1., 4.2. și 4.3. din convenția de credit. Potrivit acestei clauze, împrumutații s-au obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului, respectiv în CHF.

Criticile redate de recurenți pot fi calificate ca referindu-se la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, ce transpune art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, astfel cum au fost interpretate în jurisprudența C.J.U.E. (cauza Andriciuc, C-186/16), art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și art. 1578 C. civ. de la 1864, critici care pot fi integrate motivului de casare invocat.

Convenția de creditare în discuție, a cărui clauză referitoare la riscul valutar este supusă mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la 18 decembrie 2007, fiind guvernată, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 193/2000 și de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Clauza contestată reflectă regula generală aplicabilă în materia împrumutului de consumație înscrisă în art. 1584 C. civ. de la 1864. Conform acestei prevederi legale, principala obligație a împrumutatului este aceea de a restitui lucrurile împrumutate în aceeași calitate și cantitate.

Potrivit art. 1578 C. civ. de la 1864, obligația ce rezultă dintr-un împrumut este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică înscrisă în contract; în materia contractului de credit, această sumă este cea înscrisă în graficul de rambursare ce face parte din contract, date fiind prevederile convenționale privind restituirea principalului cu aplicarea unei dobânzi și a unor comisioane.

Așadar, această clauză contractuală reflectă o dispoziție de drept național cu caracter supletiv, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

Instanța de recurs reține că în convenția de creditare nu există nicio stipulație contractuală prin intermediul căreia părțile să fi convenit menținerea valorii obligațiilor la un anumit nivel și, pe cale de consecință, să înlăture incidența principiului nominalismului monetar consacrat prin art. 1578 C. civ. de la 1864. În absența unor clauze derogatorii devine incidentă norma de drept comun în această materie, prevăzută de art. 1578 C. civ. de la 1864, reflectată în clauzele contestate.

Articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condițiilor excluderii, Curtea a statuat că instanța națională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, pct. 29 și 30).

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, din însăși hotărârea invocată de autorii căii de atac, respectiv Hotărârea Andriciuc, rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudența sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva C., C-81/19, par. 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă este lipsită de relevanță în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Faptul că nu a făcut obiectul unei negocieri individuale clauza în litigiu, nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. În acest sens, C.J.U.E. a statuat că, potrivit art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

Rezultă din dezlegarea dată de C.J.U.E. acestei probleme că, o clauză care prevede restituirea împrumutului în valuta acordată, intră sub incidența prevederilor art. 1 alin. (2) din Directivă și, deci, este exclusă din domeniul de aplicare al acestei Directive, dacă reflectă o normă națională imperativă pentru părți și de la care acestea nu ar putea deroga sau dacă reflectă o normă națională supletivă, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord de voință contrar al părților.

Dispozițiile contestate, care prevăd obligația împrumutaților de a restitui creditul în moneda în care i-a fost acordat, reprezintă o reluare a dispozițiilor art. 1578 C. civ. de la 1864 privind nominalismul monetar.

Prin urmare, prevederea contractuală contestată reflectă o normă de drept național cu caracter supletiv și, întrucât părțile nu au înțeles să deroge de la aplicarea ei, convenția astfel încheiată are putere de lege între părțile contractante, potrivit art. 969 C. civ. de la 1864.

Așadar, criticile formulate de recurenții-reclamanți nu pot fi primite, întrucât prevederile art. 4.1., 4.2., respectiv 4.3., denumite de recurenți clauză de risc valutar, este exclusă de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, cum corect a reținut și instanța de apel, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeași lege.

Prin prisma acestor considerente, care pot susține, de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenții-reclamanți deciziei atacate, verificarea și, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credințe) și a caracterului clar și inteligibil al unor clauze stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști nu poate fi realizată decât dacă nu e incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, așa cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național (în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat).

Cu atât mai mult, recurenții-reclamanți nu pot invoca greșita aplicare, de către instanța de apel, a prevederilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, text de lege ce vizează consecințele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulității acesteia și că textul de lege pretins încălcat de instanța de prim control judiciar este inaplicabil raportului juridic dedus judecății.

Criticile recurenților-reclamanți privind nerespectarea de către intimata-pârâtă a obligației de informare, prevăzută de art. 18 din O.G. nr. 21/1992, respectiv de art. 44 din Legea nr. 296/2004, în faza precontractuală, nu pot fi primite. Publicitatea și informațiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului se analizează de către instanțele devolutive, în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente. Așadar, o atare analiză nu ar putea fi efectuată de instanța de recurs, limitată, în demersul său, doar la verificarea aspectelor de nelegalitate ale hotărârilor atacate, relevant în acest sens fiind art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, chiar dacă o atare obligație de informare ar fi fost încălcată, această încălcare nu conduce, de drept, la constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Este necesar, în plus, să se constate dacă clauza în discuție a provocat, în contradicție cu exigența de bună-credință, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Or, așa cum s-a arătat, o asemenea verificare nu poate fi făcută, de vreme ce clauza care instituie rambursarea împrumutului în moneda în care a fost acordat este prevăzută de o normă supletivă, fiind exclusă din domeniul de aplicare a regimului Directivei 93/13/CEE, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Cererea de stabilizare/înghețare a cursului de schimb CHF/Leu, așa cum se urmărește, nu ar putea fi primită, câtă vreme legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE, invocate de recurenții-reclamanți, ori reglementarea de drept comun (C. civ. de la 1864), nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica C.J.U.E., sens în care se amintește hotărârea pronunțată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., în care Curtea a hotărât că, "atunci când constată existența unei clauze abuzive instanțele au numai obligația de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu mai producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia.".

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noțiunea de obiect principal al contractului, la cerințele de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerințele de echilibru sau de bună-credință.

Cu alte cuvinte, instanța nu mai poate analiza criticile referitoare la analiza obiectului contractului, caracterul clar și inteligibil sau dezechilibru, lipsa informării, deoarece odată ce instanța națională a stabilit că o clauză contractuală supusă judecății transpune un act normativ obligatoriu, nu mai are posibilitatea de a verifica îndeplinirea celorlalte etape enunțate de C.J.U.E. în cauza Andriciuc.

Cât privește aducerea în discuție a teoriei impreviziunii, respectiv a Deciziei nr. 623/2016 a Curții Constituționale, pe lângă faptul că analiza îndeplinirii condițiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existența condiției riscului supra-adăugat, și că o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate, se constată și inexistența oricăror critici concrete.

Nu în ultimul rând, instanța constată că recurenții nu au învestit instanțele de fond, în principal, cu o acțiune vizând executarea contractului de credit și adaptarea acestuia, ci cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile legislației privind protecția consumatorului. Or, solicitându-se constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a unor clauze contractuale, au fost supuse analizei împrejurări anterioare și concomitente datei încheierii convenției de creditare, și nu ulterioare acestei date.

Mai mult, impreviziunea produce efecte doar pentru viitor, nu are drept scop revenirea la prestațiile ad-quo, astfel încât pe calea unei astfel de cereri, nu se pot dispune soluții de stabilizare a cursului de schimb CHF/Leu de la momentul acordării creditului, astfel cum au solicitat recurenții-reclamanți. Altfel spus, cererea reclamanților, de înghețare a cursului de schimb CHF/Leu la valoarea de la data încheierii convenției, nu se putea întemeia, ab initio, pe instituția juridică a impreviziunii.

În ce privește solicitarea de repunere a părților în situația anterioară și restituirea prestațiilor efectuate în temeiul clauzelor pretins abuzive, Înalta Curte reține că, nefiind constatat caracterul abuziv al clauzelor privind modalitatea de calcul a dobânzii penalizatoare, respectiv a riscului valutar, recurenții-reclamanți nu pot invoca greșita aplicare, de către instanța de apel, nici a prevederilor art. 6 din Legea 193/2000, text de lege ce vizează consecințele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale.

Prin urmare, câtă vreme nu s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor contestate, raportat la principiul accesorium sequitur principale, este lipsită de justificare solicitarea privind restituirea sumelor de bani încasate în temeiul clauzelor declarate nule.

Sub un alt aspect, Înalta Curte arată că invocarea de către recurenții-reclamanți a întrunirii, î