ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1666/2023

Ședința publică din data de 20 septembrie 2023

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 21 septembrie 2017 pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, reclamanții A. și B., au chemat în judecată pârâta C. S.A., solicitând următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3422 din 11 mai 2018, pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca, secția Civilă, s-a admis excepția necompetenței materiale a instanței, invocată de pârâta C. S.A. și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la data de 25 iunie 2018.

Prin sentința civilă nr. 2178 din 19 decembrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Specializat Cluj, s-a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C. S.A., excepție invocată de pârâtă.

S-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.

S-a constatat caracterul abuziv și, în consecință, nulitatea absolută a clauzelor prevăzute de art. 3 lit. d), art. 5 lit. a), referitor la comisionul de risc și art. 4 lit. a), referitor la comisionul de penalizare din contractul de credit bancar nr. x - Condiții Speciale.

Pârâta C. S.A. a fost obligată să restituie reclamanților sumele încasate de aceasta până la data cesiunii de creanță din 25.07.2014, respectiv: dobânda contractuală încasată peste limita de 3,99% p.a. prevăzută de art. 3 lit. a) din contract, în echivalent în RON, conform cursului de schimb RON/CHF de la data plății; suma de 125 CHF, în echivalent în RON, conform cursului de schimb RON/CHF de la data plății, precum și suma de 12.636,15 CHF, reprezentând comision de risc/administrare, în echivalent în RON, conform cursului de schimb RON/CHF de la data plății, toate sumele cu aplicarea dobânzii legale, pentru perioada în care contractul de credit a fost guvernat de O.G. nr. 9/2000, respectiv dobânda legală penalizatoare, pentru perioada în care contractul a fost guvernat de O.G. nr. 13/2011, începând cu momentul efectuării plății și până la momentul restituirii integrale.

S-au respins, ca neîntemeiate, cererea reclamanților de constatare a caracterului abuziv al clauzelor prevăzute de art. 4 lit. b) din Condițiile Speciale și art. 4.1 din Condițiile Generale ale contractului de credit bancar nr. x/12.03.2008, precum și cererea de stabilizare a cursului de schimb CHF/RON.

Prin decizia civilă nr. 638 din 18 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, a fost respins apelul declarat de C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2178 din 19 decembrie 2018, pronunțate în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Specializat Cluj; a fost respins apelul incident declarat de reclamanții A. și B. împotriva aceleiași sentințe.

Împotriva acestei decizii, pârâta C. S.A. a declarat recurs.

În susținerea recursului, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 4 alin. (2) și (3) din Legea nr. 193/2000.

În acest sens, recurenta-pârâtă arată că, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv, iar în raport de art. 4 alin. (3) teza a 2-a din Legea nr. 193/2000, dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Potrivit recurentei-pârâte, raportat la considerentele instanței de apel, a fost împiedicată să realizeze proba negocierilor clauzelor contractuale cu intimații, așa cum permite art. 4 alin. (3) teza a 2-a din Legea nr. 193/2000, instanța de prim control judiciar apreciind că există o discrepanță de natură economică între bancă și intimații-reclamanți.

Prin urmare, recurenta-pârâtă apreciază că, pe lângă faptul că instanța de apel a încălcat prevederile art. 4 alin. (3) teza a 2-a din Legea nr. 193/2000, care permit profesionistului să probeze existența negocierilor clauzelor contractuale cu consumatorii independent de situația economică a părților, a procedat la o diferențiere nejustificată între situația consumatorului care are o putere financiară asemănătoare cu cea a profesionistului și situația consumatorului care nu are o putere financiară asemănătoare.

Potrivit recurentei-pârâte, caracterul negociat al clauzelor rezultă din faptul că orice persoană care depune un minim de diligență pentru protejarea intereselor sale la încheierea unui contract care o angajează pentru o perioadă îndelungată de timp, va verifica în principal clauzele legate de prețul contractului, iar în măsura în care constată că prețul acestui contract nu este convenabil, este liberă să refuze încheierea contractului în condițiile propuse și să se orienteze către alte produse de creditare ale aceleiași bănci sau ale altor bănci.

Astfel, recurenta-pârâtă arată că instanța de apel nu a luat în considerare că piața bancară este una concurențială, în care băncile se străduiesc să atragă clienții, astfel că termenii și condițiile referitoare la dobândă și la comisioane, care se materializează în costul creditului, sunt elementele esențiale ale determinării opțiunii unui viitor împrumutat, acesta cunoscând foarte bine aceste condiții, înainte de alegerea unei bănci de la care să solicite împrumutul necesar.

Așadar, recurenta-pârâtă consideră că intimații nu pot invoca necunoașterea condițiilor referitoare la comisioane, deoarece, în realitate, tocmai aceste condiții sunt cele care i-au determinat să o aleagă ca furnizor de servicii financiare, având în vedere că avea condițiile cele mai avantajoase, atât în ceea ce privește dobânda, cât și în ceea ce privește gradul de îndatorare, iar produsele au fost văzute ca fiind mai avantajoase decât ale altor bănci.

Mai arată recurenta-pârâtă că, și dacă s-ar presupune prin absurd că acele clauze referitoare la preț nu au fost negociate, totuși, nici Directiva 93/13/CEE și nici legea internă nu înlătură obligația consumatorului de a da dovadă de o minimă diligență în momentul semnării contractului, întrucât protecția oferită nu poate fi absolută, iar convenirea prețului presupune și o apreciere subiectivă, în funcție de nevoia economică concretă a consumatorului, nevoie pe care numai acesta singur o poate determina.

Sub un ultim aspect, recurenta-pârâtă susține că lipsa oricărui demers de înțelegere/negociere a clauzelor referitoare la preț, în ciuda existenței unei astfel de posibilități, nu îi este imputabilă ei, ci împrumutatului, impunându-se constatarea caracterului negociat al clauzelor care fac obiectul prezentului litigiu, inclusiv ca urmare a aplicării principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

O altă critică invocată în susținerea recursului vizează faptul că instanța de apel a încălcat prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora, "Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

Potrivit recurentei-pârâte, condiția impusă de Directiva 93/13/CEE și de Legea nr. 193/2000 pentru ca o clauză asociată cu obiectul principal să fie exclusă de la analiza controlului judiciar, este ca aceasta să fie exprimată într-un limbaj ușor inteligibil.

Potrivit recurentei-pârâte, instanța de apel a ignorat dispozitivul obligatoriu din Cauza C-621/17 (KISS), din care se pot desprinde două concluzii: conform jurisprudenței C.J.U.E., un comision (cauza C-621/17 - de administrare/acordare) intră în noțiunea de obiect principal al contractului, având în vedere că se face trimitere în mod expres la art. 4.2 din Directiva 93/13; pentru a ajunge la concluzia că respectiva clauză este clară și inteligibilă, nu este este necesar ca banca să detalieze toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză, atât timp cât respectiva clauză stabilește cuantumul comisionului.

În consecință, recurenta-pârâtă apreciază că, prin încălcarea Cauzei C-621/17, instanța de apel a reținut în mod greșit inaplicabilitatea art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 cu privire la comisioane, stabilind că acestea nu fac parte din obiectul principal al contractelor.

Recurenta-pârâtă solicită că instanța de recurs să observe că toate stipulațiile contractuale supuse analizei (referitoare la dobândă și comisioanele contestate) sunt componente ale prețului contractului de credit, element pe care legiuitorul l-a înlăturat în mod expres de la aplicarea mecanismului reprimării clauzelor abuzive, atâta vreme acesta este exprimat în mod clar și inteligibil.

Conform susținerilor recurentei-pârâte, conținutul art. 4 al Directivei 93/13 CEE (pentru transpunerea căreia a fost adoptată Legea nr. 193/2000) a fost detaliat în Considerentul 19, astfel:

"[...] în sensul prezentei directive, aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra clauzelor care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate; [...] acestea pot fi însă luate în calcul la aprecierea caracterului abuziv al altor clauze".

Mai precizează recurenta-pârâtă că, în conformitate cu art. 3 lit. g) și i) din Directiva 2008/48, dobânda anuală efectivă - DAE - reprezintă costul total al creditului care este format din "toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de creditor".

Prin urmare, clauzele referitoare la dobândă, la comisioane sau la costuri, fie că acestea din urmă sunt percepute la termen sau anticipat, sunt elemente care formează costul total al creditului. Acest cost, împreună cu marja de profit a băncii, formează prețul contractului de credit, acesta din urmă reprezentând componenta esențială a obiectului contractului de credit de consum.

Concluzionează recurenta-pârâtă în sensul că rata dobânzii și data ajustării acesteia împreună cu comisioanele și celelalte costuri aferente sunt elemente ale obiectului principal al convenției de credit, motiv pentru care instanța de apel trebuia să aplice prevederile art. 4 alin. (6) al Legii nr. 193/2000, interpretat prin prisma art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, și să elimine din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv, acele clauze care se referă la componente sau caracteristici ale costului total al creditului.

În cauza de față, astfel cum precizează recurenta-pârâtă, redactarea clauzelor privind dobânda, comisionul de risc și comisionul de penalizare, din cuprinsul condițiilor speciale ale contractului de credit îndeplinește condițiile unor clauze clar și inteligibil exprimate, prin exprimarea în formulă procentuală la care se adaugă un scadențar, din care rezultă cu claritate atât suma lunară, cât și suma totală percepută.

O altă critică vizează faptul că instanța de apel a încălcat prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 cu privire la comisionul de risc prevăzut la art. 5 lit. a) din condițiile speciale din contractul de credit.

În acest sens, recurenta-pârâtă susține că argumentul principal pentru care instanța de apel a considerat drept abuziv comisionul de risc prevăzut de art. 5 lit. a) din Condițiile Speciale constă în faptul că nicăieri în cuprinsul contractului nu se regăsește o prevedere care să definească comisionul de risc și scopul acestuia.

Or, sub acest aspect, recurenta-pârâtă susține că C.J.U.E. a stabilit în Cauza C-621/17 (KISS) următoarele: articolul 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză.

Prin urmare, C.J.U.E. a stabilit cu titlu obligatoriu pentru instanțele naționale că o clauză precum cea de la art. 5 lit. a) din Condițiile speciale ale contractului de credit nu impune ca aceasta să detalieze metoda de calcul, exigibilitatea sau să detalieze serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză.

În consecință, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, adăugând o condiție suplimentară (de legalitate a clauzei), și anume descrierea serviciului furnizat în schimbul căruia se percepe comisionul de risc, cu toate că C.J.U.E. a stabilit deja cu titlu obligatoriu că aceasta nu este o condiție pe care trebuie să o îndeplinească o clauză care prevede un comision, pentru a nu intra sub incidența Directivei 93/13/CEE.

Potrivit recurentei-pârâte, comisionul de risc este un cost pentru bancă și este inclus în prețul contractului alături de dobândă și alte comisioane percepute, or, prețul unui contract este principalul element pe care un consumator trebuie să îl ia în calcul atunci când încheie un contract.

Clauza privind comisionul de risc nu se poate identifica cu riscul contractului de credit și nici nu poate acoperi un asemenea risc, recurenta-pârâtă susținând că trebuie sa urmărească riscurile ce vin dinspre piață, deci din afara relației contractuale cu împrumutatul, care îi pot afecta capacitatea de rambursare.

Recurenta-pârâtă mai arată și că, fiind o contraprestație pentru punerea la dispoziție a creditului, comisionul nu poate fi, în raport de rațiunea sa economică, calificat ca un factor generator al unui dezechilibru contractual.

În ceea ce privește comisionul de penalizare prevăzut la art. 4 lit. a) din condițiile speciale ale contractului de credit, recurenta-pârâtă invocă încălcarea art. 8 alin. (2) din O.G. nr. 9/2000, respectiv art. 1066 și art. 969 din vechiul C. civ.

Cu titlu preliminar, menționează că prevederile art. 4 lit. a) din Condițiile speciale ale contractului de credit nu reglementează un veritabil comision, ci stabilesc existența unei clauze penale, cu efect cominatoriu, pentru a determina intimații să achite orice sume de bani la termen.

În raport de dispozițiile art. 8 alin. (2) din O.G. nr. 9/2000, care dispun în sensul că:

"Cu toate acestea, dobânzile se pot capitaliza și pot produce dobânzi în temeiul unei convenții speciale încheiate în acest sens, după scadența lor, dar numai pentru dobânzi datorate pe cel puțin un an", recurenta-pârâtă arată că art. 4 lit. a) din Condițiile speciale ale contractului‚ reprezintă o astfel de convenție specială în vederea capitalizării dobânzilor, care să producă la rândul lor dobânzi.

Prin urmare, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a încălcat prevederile art. 8 alin. (2) din O.G. nr. 9/2000.

Recurenta-pârâtă arată că și argumentul instanței de apel în sensul că lipsește proporționalitatea între potențialul prejudiciu suferit de apelantă în cazul întârzierii de plată și sumele de bani pe care ar trebui să le plătească reclamanții este nelegal, câtă vreme inclusiv sub incidența vechiul C. civ., conform art. 1066 - 1072, care reglementau clauza penală, creditorul era scutit de la dovada prejudiciilor.

Rațiunea clauzei penale, astfel cum precizează recurenta-pârâtă, este scutirea creditorului de dovada prejudiciului, în caz contrar, orice utilitate a acesteia ar putea fi înlăturată de debitor prin reglementarea generală a răspunderii contractuale. Astfel, s-ar ajunge la eludarea dispozițiilor legale ale art. 969 din vechiul C. civ. care stabilesc că între părți, contractul are putere de lege.

În ceea ce privește clauza de la art. 3 lit. d) din condițiile speciale ale contractului de credit, potrivit căreia "Banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii; rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării", recurenta-pârâtă susține că, deși instanța de apel a arătat în mod corect că respectiva clauză intră în noțiunea de "obiect principal al contractului", a considerat în mod nelegal că nu a fost exprimată în mod clar și inteligibil, așa cum impune Directiva 93/13/CEE.

Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă susține că nu putea proceda în mod discreționar la această modificare, din moment ce a prevăzut, în mod expres, că doar în situația unor "schimbări semnificative pe piața monetară" putea recurge la această prevedere contractuală.

Recurenta-pârâtă susține că a înțeles să procedeze la o abstractizare a situațiilor în care putea proceda la revizuirea dobânzii, având în vedere termenul de 15 ani pe care a fost încheiat contractul de credit.

De asemenea, recurenta-pârâtă arată că și legiuitorul apelează la asemenea construcții juridice, având în vedere că legea nu poate reglementa în mod particular fiecare situație în parte și, de asemenea, trebuie să fie aplicată pentru zeci de ani, un exemplu în acest sens fiind art. 1.171 alin. (2) din C. civ., care reglementează în mod expres instituția impreviziunii.

Or, din această paralelă, rezultă, în opinia recurentei-pârâte, că și-a îndeplinit obligația de a formula clauza contractuală de o manieră clară și inteligibilă, din moment ce a procedat la o tehnică de redactare juridică permisă inclusiv legiuitorului național.

Prin urmare, recurenta-pârâtă apreciază că posibilitatea de revizuire a dobânzii curente în situația intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară nu reprezintă o practică abuzivă, ci un instrument prin care se urmărește menținerea procentului de câștig al băncii în raport de costurile de creditare, mai ales având în vedere că stabilirea nivelului dobânzii curente este un proces complex, determinat de o serie de factori economici și juridici, care pot suferi modificări ulterior perfectării contractelor de credit.

Astfel, recurenta-pârâtă concluzionează în sensul că posibilitatea de revizuire a ratei dobânzii curente în raport de anumiți factori obiectivi, ce nu pot fi influențați de către bancă, este prevăzută în mod clar și inteligibil în cuprinsul contractului de credit, mai ales având în vedere că banca nu poate avea cunoștință de evoluția ulterioară a factorilor în raport de care este determinat nivelul dobânzii curent.

Mai precizează recurenta-pârâtă că, ulterior analizei caracterului clar și inteligibil, instanța de apel a procedat la analiza condițiilor caracterului abuziv a clauzei prevăzute la art. 3 lit. d) din contractul de credit, fără a face nicio referire la motivele pentru care a înțeles să răstoarne prezumția de bună-credință de care se bucură orice subiect de drept, în temeiul art. 1899 alin. (2) din vechiul C. civ.

Or, astfel cum susține recurenta-pârâtă, pentru a fi în prezența unui comportament abuziv al comerciantului este necesar a se constata existența intenției acestuia de a crea un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar principiilor bunei-credințe, condiție neîndeplinită în cauză.

Potrivit recurentei-pârâte, din moment ce clauza arată în mod expres că devine aplicabilă (în sensul conferirii băncii a dreptului de a revizui dobânda) doar în situația unor schimbări semnificative pe piața monetară, rezultă în mod evident că limita în care putea opera revizuirea, era strict în vederea acoperirii acestor situații care au condus la respectivele schimbări.

Precizează recurenta-pârâtă și că, deoarece, de cele mai multe ori, depozitele unei bănci nu sunt suficiente pentru a acoperi cererea de credite, o bancă este nevoită să se împrumute, la rândul ei de la alte bănci, aceste împrumuturi generând, la rândul lor, costuri suplimentare.

Neputându-se anticipa la momentul acordării contractelor de credit care va fi nivelul dobânzii interbancare pentru perioada de timp pentru care este acordat contractul de credit, băncile stipulează o clauză privind ajustarea cuantumului dobânzii, astfel încât profitul băncii să rămână la un nivel constant pe întreaga perioadă a derulării contractului.

Sub un ultim aspect, recurenta-pârâtă arată că, potrivit art. 1 alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, o astfel de clauză nu este abuzivă, dispozițiile legale oferind furnizorilor de servicii financiare dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator, în cazul existenței unei motivații întemeiate.

Recurenta-pârâtă invocă și încălcarea de către instanța de apel a prevederile art. 1088 din vechiul C. civ., în raport de care rezultă că momentul de la care instanța de judecată poate acorda dobânda legală este cel al introducerii cererii de chemare în judecată, și nu de la momentul perceperii respectivelor sume de bani.

Recurenta-pârâtă susține că, în pofida clarității prevederilor legale, instanța de apel a stabilit legalitatea și temeinicia sentinței din fond prin care banca a fost obligată la plata dobânzii legale penalizatoare de la data perceperii sumelor de bani.

Principiul reparației integrale privește inclusiv recuperarea beneficiului nerealizat (lucrum cessans), or, acest beneficiu este reglementat tocmai de art. 1088 din vechiul C. civ., care prevede cu titlu imperativ că reclamantul poate solicita daune-interese doar de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, și nu de la momentul perceperii sumelor de către bancă, scopul urmărit de legiuitor fiind de a preîntâmpina un abuz procesual din partea reclamantului, care ar fi tentat să solicite instanței constatarea nulității absolute a unor clauze contractuale cât mai târziu, în vederea acumulării dobânzii legale, aspect confirmat și în prezentul litigiu.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă, ca nefondat.

Recurenta-pârâtă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din 1 martie 2023, comunicarea raportului părților, pentru a depune puncte de vedere.

Intimații-reclamanți au depus punct de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 3 mai 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în complet de filtru, a admis în principiu recursul și a fixat termen la data de 20 septembrie 2023, cu citarea părților.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă este fondat, pentru considerentele care urmează:

O primă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 4 alin. (2) și (3) din Legea nr. 193/2000, raportat la caracterul negociat al clauzelor contractuale.

Înalta Curte arată că argumentele expuse în cadrul acestei critici urmăresc doar o reevaluare a situației de fapt stabilite de instanțele devolutive prin prisma materialului probator în dovedirea caracterului negociat al contractului.

Or, aceste susțineri trimit la elemente atașate situației de fapt, care scapă cenzurii instanței de recurs, a cărei examinare este limitată, de însuși conținutul introductiv al art. 488 C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu și la cele de eventuală netemeinicie.

Nici critica ce vizează încălcarea de către instanța de apela a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nu poate fi reținută.

În susținerea acestei critici, recurenta-pârâtă arată că dispozițiile contractuale referitoare la comisioane fac parte din obiectul principal al contractului, fiind excluse de la analiza caracterului abuziv, atâta vreme cât acestea sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Contrar celor susținute de recurenta-pârâtă, clauzele privind comisioanele nu sunt excluse de la analiza caracterului abuziv potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, întrucât acestea nu se asociază cu noțiunea de obiect principal al creditului, pentru a fi excluse de la analiză.

În ceea ce privește clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii de "obiectul principal al contractului" în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în Hotărârea pronunțată în cauza Matei împotriva Volksbank România S.A., C143/13, că "trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii menționate de obiect principal al contractului. Revine instanței de trimitere sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului de împrumut vizat, precum și contextul juridic și factual în care se înscrie acesta, dacă respectiva clauză constituie un element esențial al prestației debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziția sa de împrumutător" - pct. 54.

Înalta Curte apreciază că sunt întemeiate susținerile recurentei-pârâte în sensul că instanța de apel a efectuat o examinare greșită a condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în ceea ce privește comisionul de risc prevăzut de art. 5 lit. a) și comisionul de penalizare prevăzut la art. 4 lit. a) din condițiile speciale ale contractului de credit.

Instanța supremă reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Astfel, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al clauzelor contestate din convenția de credit, referitoare la comisioane, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții).

În cauza menționată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea fiind menționate: indicarea efectivă a cuantumului comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. S-a mai statuat, totodată, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Observând că instanța de apel nu a efectuat analiza clauzei contractuale ce reglementează comisionul de risc și comisionul de penalizare în acord cu interpretarea realizată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții), Înalta Curte constată întemeiate criticile formulate de recurenta-pârâtă în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel, sub aspectul caracterului abuziv al clauzelor contractuale ce vizează cele două comisioane.

Fără a analiza în concret clauzele privind comisioanele disputate raportat la întreg contextul factual și la criteriile legale aplicabile, examenul realizat de instanța de apel s-a rezumat la constatarea faptului că serviciile furnizate de bancă, aferente acestor comisioane, nu sunt descrise în cuprinsul contractului, concluzionându-se astfel că nu sunt satifăcute cerințele de claritate și de transparență.

Înalta Curte urmează a înlătura critica recurentei-pârâte referitoare la dobânda revizuibilă - art. 3 lit. d) din condițiile speciale ale contractului de credit, potrivit căruia "Banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii; rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării".

Criticile recurentei-pârâte, în sensul că dispozițiile contractuale referitoare la revizuirea unilaterală a structurii ratei dobânzii sunt redactate în termeni clari și neechivoci, nefiind îndeplinită nici cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului și că în cauză sunt incidente prevederile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, nu pot fi reținute.

Conform prevederilor pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare la momentul încheierii contractului de credit - 12.03.2008):

"(1) Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care:

a) dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract".

În raport de aceste dispoziții legale, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că prevederile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 statuează posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există motiv specificat în contract.

Așadar, motivul trebuie să fie precis determinat în contract și să aibă un caracter obiectiv, iar, pe de altă parte, modificarea obligațiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Totodată, în cauza Bogdan Matei și Ioana Ofelia Matei împotriva S.C. VOLKSBANK ROMÂNIA S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, așa cum rezultă în special din articolele 3 și 5 din Directiva 93/13, precum și din cuprinsul punctului 1 lit. j) și l) și din cuprinsul punctului 2 lit. b) și d) din anexa la această directivă, prezintă o importanță esențială pentru respectarea cerinței privind transparența aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele și particularitățile mecanismului de modificare a ratei dobânzii și relația dintre această clauză și alte clauze referitoare la remunerația creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, deși potrivit legislației naționale și comunitare recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă exista un motiv întemeiat, precizat în contract, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă sunt încălcate normele de drept naționale și comunitare, întrucât nu sunt indicate motivele întemeiate care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută.

Clauzele contractuale, precum cele inserate la art. 3 lit. d), care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii lunare, ridică problema previzibilității pentru consumator a majorării acestor costuri în funcție de criteriul neindicat în contract, așadar prevăzut în mod netransparent.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte dezvoltate în recurs, aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și contrar exigențelor bunei-credințe, nefiind respectată cerința prevăzută de pct. 1 lit. a) din lista anexă la Legea nr. 193/2000, în condițiile în care în contract nu au fost definite în vreun fel criteriile ce urmau a fi avute în vedere de recurenta-pârâtă pentru modificarea dobânzii. În consecință, lipsa oricărui reper în contractul de credit a lăsat consumatorii-intimați într-o stare de echivocitate, lipsită de claritate, conferind băncii posibilitatea de a modifica unilateral contractul în raport de interesele sale financiare, în detrimentul consumatorilor.

În ceea ce privește caracterul clar și inteligibil al clauzelor contractuale, trebuie subliniat că nu este suficient ca o clauză să fie inteligibilă din punct de vedere gramatical, ci trebuie prezentată o formulă concretă în funcție de care poate varia rata dobânzii, astfel încât consumatorul să fie pe deplin informat și să poată anticipa, la momentul încheierii contractului, consecințele economice ale unei atare clauze.

Or, argumentele recurentei-pârâte în sensul că revizuirea dobânzii curente putea interveni numai în cazul unor schimbări semnificative pe piața monetară, în funcție și de costurile de creditare, clauza reprezentând o abstractizare a situațiilor în care putea interveni modificarea dobânzii, nu pot duce la concluzia că este îndeplinită cerința de transparență, în contractul de împrumut nefiind indicate motivele și particularitățile mecanismului de modificare a ratei dobânzii.

În consecință, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă a fost afectată situația juridică a reclamanților, întrucât au fost încălcate prevederile pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și cele referitoare la obligațiile legale de informare și transparență aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiția existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte reține că statuările curții de apel cu privire la caracterul abuziv al clauzei de la art. 3 lit. d) din contractul de credit sunt corecte.

O ultimă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 1088 C. civ. de la 1864, instanța de apel dispunând în mod nelegal cu privire la momentul de la care poate fi obligată să plătească dobânda legală.

Înalta Curte reține că aceste critici au făcut obiectul analizei instanței de apel.

Susținerile recurentei-pârâte, prezentate de aceasta drept motive de recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți, învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta-pârâtă tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, constatând că este incident motivul de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va casa în parte decizia recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel în ceea ce privește soluția dată comisionului de risc și comisionului de penalizare.

În rejudecare, instanța de apel va relua analiza caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisionul de risc și comisionul de penalizare conform criteriilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, prin raportare la interpretarea dată de C.J.U.E. în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții).

Totodată, cu privire la comisionul de penalizare, instanța de apel va stabili și dacă în cauză dispoziția contractuală reprezintă o clauză penală și dacă sunt incidente dispozițiile art. 8 alin. (2) din O.G. nr. 9/2000.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 638 din 18 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, va casa în parte decizia recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel în ceea ce privește soluția dată comisionului de risc și comisionului de penalizare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 638 din 18 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Casează în parte decizia civilă nr. 638 din 18 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel în ceea ce privește soluția dată comisionului de risc și comisionului de penalizare.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 septembrie 2023.