ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1782/2021

Ședința publică din data de 22 septembrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 11.02.2016, reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A. au solicitat instanței ca, prin sentința ce o va pronunța: I. să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a Contractului de Credit Bancar nr. 156/05.09.2007, în ceea ce privește clauza prevăzută de punctul 5 - ultima teză, respectiv: "dobânda curenta este formata din dobânda de referința variabila, care se afișează la sediile C."; II. să dispună înlăturarea acestei clauze din Contractul de Credit Bancar nr. 156/05.09.2007; III. urmare a anularii clauzei privind "dobânda curenta este formata din dobânda de referința variabila, care se afișează la sediile C.", să se constate ca din data de 05.09.2008 reclamanții datorează băncii o dobânda de 1,5 p.p. pe an pentru toata perioada de derulare a Contractul de Credit Bancar nr. 156/05.09.2007; IV. să oblige pârâta să le restituie suma de 20.000 EUR (valoare estimativă) percepută în mod nelegal și abuziv din 05.09.2008 pana la data introducerii acțiunii și în continuare până la rămânerea definitivă a sentinței ce o va pronunța, achitate peste marja fixa de 1,5 p.p. pe an; V. să constate caracterul abuziv și nulitatea absolută parțială a următoarele clauze: - pct. 9 teza I din Convenția de credit nr. x/05.09.2007 încheiata cu pârâta și pct. 3.7din condițiile generale ale convenție, referitoare la "perceperea comisioanelor variabile în funcție de evoluția pieței financiare valutare"; - pct. 9 lit. b) din Convenția de credit nr. x/05.09.2007 încheiată cu pârâta și pct. 3.1 din condițiile generale ale convenție in ceea ce privește comisionul de acordare credit de 1,8% flat (valoarea acestui capăt de cerere, precum si modul de clacul sunt indicate in capătul VIII al cererii de chemare in judecata);- pct. 9 lit. c) din Convenția de credit nr. x/05.09.2007 încheiată cu pârâta și pct. 3.9 din condițiile generale ale convenție în ceea ce privește comisionul de administrare de 32,25 eur lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului acordat la pct. 1; VI. să dispună înlăturarea din convenție a clauzelor privind perceperea comisioanelor variabile în funcție de evoluția pieței financiare, comisionul de rambursare anticipata, comisionul de administrare si comisionul de acordare credit; VII. să oblige pârâta să le restituie suma achitată cu titlu de comision de administrare, începând cu data semnării convenției pana la data introducerii acțiunii, în cuantum de 3.225 EURO, și în continuare până la rămânerea definitivă a sentinței ce o va pronunța; VIII. să oblige pârâta să le restituie suma achitată cu titlu de comision de acordare credit in cuantum de 1.125 Euro; IX. să oblige pârâta, ca în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sentinței ce o va pronunța, să le pună la dispoziție un act adițional la contract și un nou grafic de rambursare a creditului, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 4231 din 7 iulie 2016 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, s-a admis în parte cererea formulată. S-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei stipulate la art. 5 teza ultimă din condițiile speciale ale contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr. 156/05.09.2007, cât privește modificarea dobânzii contractuale în funcție de dobânda de referință variabilă.

Pârâta a fost obligată să restituie reclamanților diferența dintre sumele încasate cu titlu de dobândă calculată în funcție de dobânda de referință variabilă ulterior datei de 05.09.2008 și cele calculate în raport de o dobânda curentă de 7,4% pe an.

Au fost respinse ca neîntemeiate celelalte capete de cerere și a fost obligată pârâta să plătească reclamanților cheltuieli de judecată în cuantum de 1000 RON.

Împotriva acestei sentințe, atât reclamanții A. și B., cât și pârâta C. S.A. au formulat, apel.

Prin decizia civilă nr. 1198A2018 din 08 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a respins apelul reclamanților A. și B. împotriva sentinței civile nr. 4231 din 07.07.2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a Vi-a Civilă, ca ne fondat.

S-a admis apelul pârâtei C. S.A. împotriva aceleiași sentințe, s-a schimbat sentința în parte, în sensul că s-au respins ca nefondate și cererile privind constatarea caracterului abuziv al clauzei privind dobânda de la art. 5 ultima teză din contractul nr. x/05.09.2007, precum și cererea de restituire a sumei încasate în temeiul acesteia.

S-a respins cererea reclamanților privind obligarea pârâtei la cheltuielile de judecată ca nefondată.

S-au menținut în rest dispozițiile din sentința apelată.

S-a respins cererea apelanților-reclamanți privind cheltuielile de judecată din apel ca nefondată.

Au fost obligați apelanții-reclamanți să plătească apelantei-pârâte suma de 9.087,25 RON, cheltuieli de judecată (fond si apel).

La 03.09.2018, recurenții-reclamanți A. și B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1198A2018 din 08 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul cărora au solicitat admiterea recursului si casarea deciziei recurate, iar în principal, reținerea cauzei spre rejudecare si rejudecand cauza, admiterea apelului acestora și respingerea apelului pârâtei, cu consecința admiterii în integralitate a cererii de chemare în judecată. în subsidiar, au solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel București.

În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut, în esență, că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și, totodată, aceasta cuprinde motive contradictorii.

Astfel, au arătat recurenții că din analiza deciziei atacate, se constată că instanța nu a făcut nicio referire la caracterul clar/neclar al clauzei atacate potrivit dispozițiilor Legii nr. 193/2000 și a omis a expune motivele în baza cărora să rezulte că această clauză contestată ar fi una clară, situație în care să nu poată fi constatată abuzivă.

Au mai arătat recurenții că deși au expus în detaliu motivele pentru care este neclară clauza de la punctul 5 - ultima teză, respectiv "dobânda curenta este formata din dobânda de referința variabila, care se afișează la sediile C.", instanța nu a expus argumente care să înlăture apărările formulate.

Mai mult decât atât, cu referire la dezechilibrul contractual creat în sarcina reclamanților, instanța a omis să expună raționamentul logico-juridic din care să rezulte inexistența dezechilibrului.

În continuare, s-a susținut, din analiza deciziei recurate se poate observa că aceasta cuprinde o motivare abstractă, fără a se raporta, în concret, la speța dedusă judecății, la probele administrate în cauză și la argumentele expuse, care au fundamentat motivele constatării caracterului abuziv și nul al clauzelor contestate.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au susținut recurenții că, în opinia lor, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru a se constata caracterul abuziv și nulitatea clauzei de la punctul 5 ultima teză din Convenția de credit, iar ca urmare a admiterii capătului principal de cerere, consideră că se impuneau a fi admise și capetele de cerere accesorii.

Au mai arătat recurenții că în momentul în care au încheiat Contractul de credit bancar nr. 156/05.09.2007, aceștia au acționat de pe o poziție inegală în raport cu banca. Contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse de acesta fiind prestabilite de împrumutător, fără a le da posibilitatea de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze, fiind astfel îndeplinită condiția prevăzută la art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000.

Contrar opiniei instanței de apel, au arătat recurenții că dispozițiile art. 969 C. civ. care conferă putere de lege contractului se referă exclusiv la cele "legal făcute" iar potrivit art. 948 C. civ., cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrară bunelor moravuri și ordinii publice, or, clauzele din convenția de credit sunt ilicite și abuzive și pe cale de consecință au o cauză ilicită întrucât încalcă dispozițiile Legii nr. 193/2000.

Au mai arătat recurenții că, în speță, se impunea a fi făcută aplicarea art. 1 lit. a) din Anexa Legii 193/2000, potrivit căruia, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut și în contract și, totodată, cu condiția informării grabnice a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.

Calculul dobânzii în funcție de dobânda de referință afișată la sediile acesteia, precum și clauza care permite băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzii acordă un drept discreționar băncii de a modifica acordul de voință format la momentul semnării contractului de credit, clauză contractuală ce vine în contradicție nu numai cu dispozițiile legislației de protecție a consumatorilor, ci și cu prevederile art. 948 pct. 3 și art. 964 C. civ.

Totodată, au arătat recurenții că potrivit art. 93 lit. g) pct. 1 si 3 din O.G. nr. 21/1992, "variația ratei dobânzii trebuie sa fie independenta de voința furnizorului de servicii financiare, sa fie raportata la fluctuațiile unor indici de referința verificabili, menționați in contract", iar "formula după care se calculează variația dobânzii trebuie indicata in mod expres in contract cu precizarea periodicității si a condițiilor in care intervine modificarea ratei dobânzii, atât in sensul majorării cat si in sensul reducerii acesteia". In plus, pct. 3 al lit. g) din O.G. nr. 21/1992 impune necesitatea indicării in contract a unei formule in funcție de care se calculează cuantumul dobânzii.

Urmare a anulării clauzei privind "dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile C.", apreciază recurenții că se impunea ca instanța să constate că aceștia datorează doar o dobândă de 1,5 p.p. pe an, pentru toată perioada de derulare a contractului.

Au mai susținut recurenții că hotărârea a fost dată cu încălcarea disp. art. 1 alin. (2) din Legea 193/2000, potrivit cărora" in caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate in favoarea consumatorului.", iar, întrucât la data semnării convenției de credit, aceștia au cunoscut doar dobânda de 1,5 p.p., aplicabilă după primul an de creditare, dobânda de referință variabilă este o clauză neclară și depinde exclusiv de voința pârâtei.

Astfel, în baza principiului restitutio in integrum apreciază recurenții că se impunea obligarea pârâtei la restituirea sumelor pe care le-au achitat peste procentul de 1,5 p.p. pe an, începând cu data de 05.09.2008 până la data introducerii acțiunii și în continuare până la restituirea efectivă a acesteia.

Cu privire la capetele de cerere V-VIII, au arătat recurenții că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru a se constata caracterul abuziv și nulitatea clauzelor mai sus menționate, iar ca urmare a admiterii capetelor principale de cerere se impunea admiterea capetelor de cerere accesorii.

Ca o consecință a constatării caracterului abuziv și nelegal al clauzelor privind comisionul de administrare și comisionul de acordare, apreciază recurenții că se impune înlăturarea lor din convenția de credit, în aceste condiții, sumele pe care le-au achitat cu titlu de comision de administrare și comision se impun a fi restituite, în baza principiului restitutio in integrum.

Cu referire la cheltuielile de judecată, au arătat recurenții că prin decizia recurată, instanța de apel a respins cererea privind obligarea pârâtei intimate la plata cheltuielilor de judecată. Totodată, instanța de apel i-a obligat, în temeiul art. 453 C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată în cuantum total de 9.087,25 RON, compusă din: 3.830,55 RON reprezentând onorariu de avocat pentru apel; 4.831,7 RON repezentând onorariu de avocat pentru fond; 425 RON reprezentând taxa judiciara de timbru.

Apreciază recurenții că se impune exonerarea lor de la plata cheltuielilor de judecată și obligarea pârâtei intimate la plata cheltuielilor de judecată, în conformitate cu dispozițiile art. 453 C. proc. civ.

Totodată, apreciază recurenții că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că fiind în fața unei căi de atac cu efect devolutiv, instanța de apel, cu ocazia rejudecării fondului, avea posibilitatea să reducă cheltuielile de judecată chiar și din oficiu.

La 26.10.2018, recurenta-pârâtă C. S.A. a formulat recurs incident la considerentele deciziei civile nr. 1198A2018 din 08 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat modificarea considerentelor referitoare la caracterul de adeziune, nenegociat al contractului de credit și cele referitoare la excluderea comisioanelor din obiectul principal al contractului.

În argumentarea motivului de casare invocat, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material cu referire la considerentele referitoare la constatarea caracterului nenegociat, de adeziune al contractului de credit și considerentele referitoare la excluderea comisioanelor din obiectul principal al contractului.

A susținut recurenta-pârâtă că prin hotărârea recurată, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, și ale art. 4 alin. (1) din lege, având în vedere că dispozițiile contractuale privind comisioanele sunt exceptate, conform legii, de la examinarea caracterului abuziv iar convenția de creditare a avut un caracter negociabil.

A arătat recurenta că potrivit dispozițiilor legale menționate, sunt exceptate de la analiza caracterului abuziv clauzele contractuale care se asociază cu definirea obiectului principal al contractului, cu condiția ca ele să fie exprimate în mod clar și inteligibil.

În ceea ce privește condiția accesibilității și a caracterului inteligibil al limbajului în care sunt formulate clauzele atacate, recurenta a evocat decizia CJUE din data de 30 aprilie 2014, în cauza C-26/13 Kasler împotriva OTP Jelzalogbank Zrt prin care s-a reținut că această condiție trebuie interpretată extensiv, în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și ca respectiva clauză să permită consumatorului să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.

Or, însăși instanța de apel a reținut faptul că aceste clauze privind comisioanele creditului sunt clare și inteligibile.

Raportat la speță și la interpretarea pe care CJUE o conferă noțiunii de clauză clară și inteligibilă, a arătat recurenta că ambele aceste dimensiuni ale condiției accesibilității și caracterului inteligibil al limbajului în care sunt formulate clauzele atacate în prezenta cauză sunt îndeplinite.

În ceea ce privește claritatea necesară pentru a permite consumatorului să evalueze consecințele economice ale clauzelor contractuale, a susținut recurenta că și această cerință este întrunită. Astfel, din modul de redactare a acestor clauze rezultă cu claritate modul de calcul al sumelor pe care le instituie, periodicitatea achitării acestora, durata obligației de plată a acestor sume, modul de exprimare a acestora (ca procent), baza de calcul la care se aplică procentul de determinare a dobânzii etc.

În continuare, a susținut recurenta că obligația de transparență instituită de prevederile Legii nr. 193/2000 vizează reglementarea de clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, iar nu reglementarea unor clauze care să cuprindă explicații amănunțite cu privire la rațiunile economice pentru care sunt percepute anumite costuri.

Așadar, toate elementele ce influențează prețul contractelor de credit reprezintă chestiuni ce tin de educația economico-financiară a populației, fiind inexistentă, la momentul încheierii contractului de credit, o obligație de educare a clienților în sarcina Băncilor, impusă prin lege.

În ceea ce privește condiția referitoare la existența unui element care să facă parte din sfera obiectului contractului, a arătat recurenta că jurisprudența instanțelor naționale a reținut că "clauzele referitoare la dobândă si comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit a băncii formează prețul contractului, iar aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil, așa cum rezultă în cauză, în acest sens fiind și dispozițiile Legii nr. 193/2000 (art. 4 alin. (5) care au transpus Directiva 93/13/CEE.".

Pentru considerentele prezentate, recurenta a susținut că raționamentul urmat de instanța de apel este rezultatul greșitei aplicări a dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

În continuare, a susținut recurenta că instanța de apel a nesocotit apărările sale expuse anterior, fără a ține seama de normele și obligațiile specifice contractului de credit bancar iar raționamentul îmbrățișat de instanța de apel nu poate fi acceptat sub nicio formă, atât timp cât însăși instanța de apel a reținut că activitatea de creditare este una cu mult mai complexă decât cea aferentă unui simplu contract de împrumut, și cu atât mai mult cu cât este vorba despre un contract încheiat pentru o lungă perioadă de timp și care a suportat modificări la cererea clientului.

De asemenea, a arătat recurenta că din examinarea art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, precum și din jurisprudența constantă a instanțelor judecătorești (naționale și comunitare) rezultă că pe calea acțiunii în constatarea nulității absolute a clauzelor abuzive dintr-un contract de credit bancar nu se pot critica clauzele privind dobânda ori comisioanele, dacă acestea sunt exprimate în mod clar și inteligibil, având în vedere că acestea sunt parte a prețului contractului de credit și că sunt exceptate prin art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 de la controlul caracterului abuziv.

O altă critică formulată de recurenta-pârâtă vizează faptul că prin decizia recurată, Curtea de Apel a reținut că în cauză nu s-a făcut dovada negocierii, clauzele fiind incluse într-un contract de adeziune, or, câtă vreme Banca a formulat o ofertă de credit iar reclamanții au acceptat-o, fără a dovedi că au solicitat negocierea acesteia ori că au formulat propuneri de modificare a clauzelor contractuale sau obiecțiuni cu privire la acestea, nu poate fi primită soluția în sensul că aceasta nu are caracter negociabil.

În ceea ce privește condiția privind lipsa caracterului negociabil, aceasta trebuie analizată din perspectiva dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, din cuprinsul cărora rezultă că lipsa caracterului negociat al unei clauze contractuale nu presupune că aceasta nu a fost negociată în concret, ci presupune că nu a existat, obiectiv vorbind, posibilitatea unei astfel de negocieri, având în vedere specificul pe care negocierea îl presupune, prin ipoteză, în cazul contractelor preformulate.

A mai arătat recurenta că pe parcursul relației contractuale dintre recurenți și Bancă, cei dintâi au avut permanent posibilitatea de a solicita negocierea clauzelor contractuale, decizia de a uza sau nu de această posibilitate fiind esențialmente una personală, prin urmare, concluzia care se impune este aceea că recurenții au avut posibilitatea permanentă de a negocia cu C. clauzele contractuale.

Ca urmare a tuturor celor expuse anterior, recurenta a solicitat instanței de recurs să rețină argumentele de mai sus privind apartenența comisioanelor la obiectul principal al contractului și caracterul negociabil al contractului de credit și în consecință să modifice considerentele referitoare la aceste aspecte din cadrul deciziei recurate.

Prin întâmpinarea înregistrată la 29.10.2018, intimata-pârâtă C. S.A. a solicitat, în principal, respingerea cererii de recurs a reclamanților ca inadmisibilă, într-un prim subsidiar, anularea cererii de recurs iar într-un al doilea subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 17 mai 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, iar la data de 10 iunie 2019, recurenții-reclamanți au depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 22 noiembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția inadmisibilității recursului, excepția lipsei calității de reprezentant a semnatarului cererii de recurs și excepția nulității cererii de recurs formulată de recurenții-reclamanți A. și B., excepții invocate de recurenta-pârâtă C. S.A.; a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. și recursul incident declarat de recurenta-pârâtă C. S.A.

Prin încheierea din 31 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursurilor declarate de recurenții-reclamanți A. și B. și de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 1522 din 27 iunie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, până la soluționarea cauzei C-269/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Ulterior, prin încheierea din 24 martie 2021 cauza a fost repusă pe rol, pentru motivele reținute în cuprinsul acelei încheieri, acordându-se, totodată termen la 22 septembrie 2021.

La data de 16 septembrie 2021 (plic dosarul de recurs), recurenții-reclamanți B. și A., prin avocat D., au transmis la dosar cerere de renunțare la judecată.

În ședința publică din 22 septembrie 2021, avocatul recurenților-reclamanți a depus împuternicirea avocațială nr. 12/22.09.2021, prin care acesta este împuternicit să redacteze, să semneze și să susțină cererea de renunțare la judecată.

De asemenea, avocatul recurentei-pârâte a depus actul adițional de înțelegere amiabilă la contractul de credit pentru persoane fizice nr. 156/05.09.2007.

Examinând cererea de renunțare la judecată formulată de recurenții-reclamanți B. și A., Înalta Curte reține următoarele considerente:

Conform art. 406 alin. (1) C. proc. civ., reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în ședință de judecată, fie prin cerere scrisă, iar potrivit alin. (5) al aceluiași articol, când renunțarea la judecată se face în apel sau în căile extraordinare de atac instanța va lua act de renunțare și va dispune anularea, în tot sau în parte, a hotărârii sau, după caz, a hotărârilor pronunțate în cauză.

Din interpretarea dispozițiilor art. 406 C. proc. civ., rezultă că manifestarea de voință a recurenților-reclamanți, în sensul de a renunța la judecată reprezintă un act de dispoziție al acestora, care îndeplinește cerințele prevăzute de dispozițiile normei legale menționate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va lua act de poziția procesuală exprimată de recurenții-reclamanți B. și A. cu privire la renunțarea la judecată, va admite recursul și va anula decizia nr. 1198A2018 din 8 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și sentința civilă nr. 4231 din 7 iulie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

În ceea ce privește recursul incident declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. se rețin următoarele:

Față de renunțarea recurenților-reclamanți la judecată, urmează a se da eficiență dispozițiilor art. 472 alin. (2) C. proc. civ., aplicabile și în recurs, conform art. 491 alin. (1) din același act normativ, motiv pentru care va constata ca rămas fără efect recursul incident declarat de recurenta-pârâtă împotriva aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de renunțarea la judecata cererii de chemare în judecată formulată de reclamanții B. și A. în contradictoriu cu pârâta C. S.A., și în consecință:

Admite recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei nr. 1198A2018 din 8 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Anulează decizia nr. 1198A2018 din 8 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Anulează sentința civilă nr. 4231 din 7 iulie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Constată că recursul incident declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 1198A2018 din 8 iunie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a rămas fără efect.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 septembrie 2021.