ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2007/2020

Ședința publică din data de 20 octombrie 2020

Asupra recursului civil de față:

Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 2 martie 2016 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2016, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună: constatarea caracterului abuziv și implicit a nulității absolute, cu consecința eliminării din Contractul de credit pentru nevoi personale cu ipotecă nr. 104 din 16 noiembrie 2007 a clauzelor prevăzute la pct. 5 referitor la dobânda variabilă, la art. 2.10. a., art. 2.11. alin. (2) și art. 8.4 referitor la garanțiile suplimentare din Condițiile generale de creditare anexă la contractul evocat, la art. 9.a. referitor la comisionul de rambursare anticipată, la art. 9.b. referitor la comisionul de administrare; obligarea pârâtei la emiterea unor noi grafice de rambursare conforme noii forme valide a contractului de credit; obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în baza clauzelor ce urmează a fi declarate nule absolut, respectiv: restituirea sumelor plătite în plus, cu titlu de dobândă nedatorată, în perioada 15 decembrie 2008 - până la introducerea acțiunii, estimate la 161.388,48 Euro; restituirea sumei plătite cu titlu de comision de acordare credit, reprezentând 1,80% din valoare creditului, în sumă de 5.916,60 Euro; restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de administrare lunar, reprezentând 0,05 % din suma inițială, estimate la data introducerii cererii la 16.270,65 Euro.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 4 și 6 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, art. 78 din Legea nr. 296/2004 și art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992, coroborate cu dispozițiile C. civ. și dispozițiile O.U.G. nr. 50/2010.

Ulterior, reclamanții au depus cerere precizatoare, prin care au indicat valoarea obiectului fiecărui capăt de cerere dedus judecății și modul de calcul uzitat pentru cuantificarea pretențiilor.

Pârâta C. S.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților pentru lipsa calității de consumatori și, în subsidiar, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiate, cu obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 7973 din 15 decembrie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea și i-a obligat pe reclamanții A. și B. să plătească pârâtei C. S.A. suma de 9.204,52 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 2252A din 7 decembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 7973 din 15 decembrie 2016 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă și a obligat apelanții să plătească intimatei suma de 3.822,55 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii reclamanții A. și B. au declarat recurs, solicitând casarea hotărârilor de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

In memoriul de recurs depus la dosar, reclamanții au indicat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând, într-o primă critică, faptul că decizia atacată este pronunțată ca urmare a admiterii unei excepții de procedură, cea privind lipsa calității procesuale active, fără a se fi cercetat fondul cauzei.

Sub acest aspect, recurenții consideră că atât instanța de fond cât și cea de apel, pronunțându-se numai pe excepția lipsei calității procesuale active, în mod greșit nu au examinat fondul litigiului.

Cea de-a doua critică, subsumată aceluiași motiv de casare, vizează faptul că hotărârea recurată este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor legale ce reglementează modalitatea de calificare a consumatorilor și a profesioniștilor cuprinse în Legea nr. 193/2000, care transpune în legislația națională Directiva 93/13/CEE.

Din această perspectivă, recurenții apreciază că instanța de prim control judiciar a încălcat dispozițiile Legii nr. 193/2000, ce reglementează calitatea de consumator și i-a calificat ca acționând în calitate de profesioniști în contractul în litigiu prin raportare la criterii ce nu justifică în niciun fel această concluzie, respectiv: valoarea împrumutului, calitatea lor de asociați și administratori într-o societate comercială și garantarea parțială a creditului cu un imobil proprietatea persoanei juridice.

Recurenții invocă jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, respectiv Hotărârea din 3 septembrie 2015, pronunțată în cauza C-l10/14, Horațiu Ovidiu Costea vs. VOLKSBANK ROMÂNIA S.A.

Cea de-a treia critică, neîncadrată în drept, vizează faptul că decizia recurată este lapidar motivată, superfluă și lipsită de consistență, instanța de apel reținând în considerentele hotărârii numai faptul că apelanții-reclamanți sunt asociați într-o societate comercială, fapt care nu e de natură să le atribuie calitatea de profesioniști în raport cu scopul creditului.

În considerarea celor anterior expuse, recurenții-reclamanți solicită casarea deciziei atacate și a sentinței apelate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Recurenții au depus răspuns la întâmpinarea formulată de pârâtă, prin care au combătut apărările acesteia.

Prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 24 martie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului iar, prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 16 iunie 2020 a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B., împotriva deciziei civile nr. 2252 A din 7 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Cea de-a treia critică, ce privește pretinsa nemotivare a hotărârii pronunțate în cauză întrucât considerentele nu realizează o analiză circumstanțiată a susținerilor părților, deși nu este încadrată în drept, va fi analizată cu prioritate prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nemijlocit legat de această critică, Înalta Curte are în vedere că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Rezultă, așadar, din analiza acestor prevederi legale, că hotărârea poate fi considerată nemotivată atât atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază cât și atunci când este insuficient motivată. Nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În acest context, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat, totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu susținerile uneia dintre părți ori concluziile unei instanțe ce s-a pronunțat în cauză anterior.

Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Se consideră că motivarea hotărârii judecătorești reprezintă expunerea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

Or, în speță, se reține că decizia recurată corespunde exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Aceasta, deoarece instanța de control judiciar a expus, într-o manieră clară, precisă și concisă argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt și în drept concluzia adoptată, în sensul că nu sunt îndeplinite în speță condițiile legale pentru ca recurenții să poată valorifica protecția oferită de Legea nr. 193/2000.

În cauză nu este vorba de lipsa calității procesuale active a recurenților-reclamanți, câtă vreme au calitatea de părți în raportul juridic dedus judecății.

În ceea ce privește critica referitoare la pronunțarea instanțelor devolutive doar pe excepția lipsei calității procesuale active, fără a se fi analizat fondul cauzei, instanța de recurs reține că instanțele de fond au reținut că reclamanții nu au calitatea de consumator, în sensul prevăzut de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și că în absența acestei calități nu beneficiază de protecția oferită de legislația specială în materia protecției consumatorilor.

În acest cadru legal, analiza îndeplinirii condițiilor privind caracterul abuziv al clauzelor contestate ca fiind abuzive nu s-a mai impus a fi efectuată în condițiile în care lipsește situația premisă reprezentată de calitatea de consumatori a reclamanților.

Dat fiind faptul că instanța de apel, menținând hotărârea instanței de fond, a statuat asupra faptului că recurenții nu au calitatea de consumatori, neanalizarea criticilor ce vizează fondul cauzei, respectiv caracterul abuziv al unor clauze contractuale, se constituie într-o abordare corectă a examinării legalității și temeiniciei hotărârii recurate.

Nici cea de-a doua critică, circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi primită față de faptul că, în interpretarea și aplicarea corectă a art. 2 din Legea nr. 193/2000 și a Directivei 93/13/CEE, instanța de apel a apreciat că reclamanții nu se încadrează în categoria consumatorilor.

Directiva 93/13/CEE, transpusă în dreptul național prin Legea nr. 193/2000, are drept principal obiectiv asigurarea unei protecții adecvate a consumatorilor ca părți în contractele de credit. Preocuparea legiuitorului european și mai apoi a celui național de ocrotire a consumatorului se datorează poziției fragile pe care acesta o ocupă într-un contract de credit. Se pornește de la premisa că un contract de credit este unul de adeziune, la care împrumutătorul înțelege să adere sau nu, neavând posibilitatea de a-i influența conținutul, clauzele fiind standard, prestabilite.

Lipsa negocierii conținutului contractului creează un pericol de abuz de poziție dominantă din partea băncii, în special în cazul în care potențialul client face parte din categoria consumatorilor, așa cum sunt definiți aceștia de art. 2 din Legea nr. 193/2000:

"persoane fizice sau grup de persoane fizice constituite în asociații care (..) acționează în scopuri dinafara activității comerciale, industriale sau de producție, artizanale sau liberale". Se pornește de la premisa că un consumator este partea slabă din contractul de credit, datorită stării sale de inferioritate atât din punct de vedere a posibilității de negociere cât și de informare. Voința legiuitorului a fost aceea de a proteja consumatorul mediu, protecția consumatorului nefiind una absolută, care să îl scutească de orice responsabilitate la încheierea unui contract bancar.

În consecință, doar categoria consumatorilor este protejată de Legea nr. 193/2000.

În stabilirea situației premisă de aplicare a legii, respectiv calitatea de consumator a recurenților, instanța de apel s-a raportat la întregul material probatoriu administrat în cauză care a relevat faptul că recurenții fac parte din categoria profesioniștilor, astfel cum este definită de art. 3 alin. (2) și (3) C. civ. întrucât desfășoară activități cu scop lucrativ constând în închirierea a 25 de imobile, fiind singurii asociați ai S.C. D. S.R.L., societate care include în obiectul de activitate prestarea de activități hoteliere și de cazare; s-a avut în vedere că, potrivit declarațiilor recurenților, rambursarea creditului se făcea exclusiv din sumele obținute cu titlu de chirii din contractele de închiriere a celor 25 de imobile aflate în proprietate . S-a considerat relevant în analiză, așadar, finalitatea urmărită de recurenți la încheierea contractului de credit, în considerarea faptului că împrumutul a fost accesat în scopuri de investiții și pentru dezvoltarea activităților desfășurate de societatea comercială, câtă vreme sumele pentru restituirea creditului proveneau din veniturile obținute de societatea profesionistă.

S-a reținut astfel că împrumutul obținut de cei doi recurenți a avut ca scop învestirea de bani în activitatea economică derulată de aceștia, și anume de închiriere a imobilelor, împrejurare de natură a releva finalitatea economică specifică unui profesionist.

Potrivit art. 2 din Legea 193/2000 prin consumator se înțelege orice persoana fizica care acționează in scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale.

În cauze în care Curtea de Justiție a Uniunii Europene a fost chemată să se pronunțe cu privire la calitatea de consumator, aceasta a arătat ca numai contractele încheiate în afara și independent de orice activitate sau finalitate de natură profesională, în scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesități de consum privat ale unui individ, fac parte din regimul particular prevăzut de convenția menționată în materie de protecție a consumatorului, în timp ce o asemenea protecție nu se justifică în cazul unui contract care are ca scop o activitate profesională (Hotărârea din 16 martie 2013 Ceska Sporielna, C419/11, punctele 32 si 34; Hotărârea din 19 ianuarie 1993, Shearson Lehman Hutton, C89/91, punctele 20 și 22; Hotărârea din 3 iulie 1997, Benincasa, C269/95, punctul 15; Hotărârea din 20 ianuarie 2005, Gruber, C464/01, punctul 35).

Sistemul de protecție al Directivei 93/13/CEE se întemeiază pe ideea că, atât în ceea ce privește puterea de negociere, cât și nivelul de informare, consumatorul se afla într-o situație de inferioritate care îl determină să adere la condițiile redactate în prealabil de furnizor, fără a putea exercita o influența asupra lor (Hotărârea din 27 iunie 2000, Oceano Grupo Editorial), or, o astfel de protecție nu este justificată în cazul în care persoana fizică a acționat, evident, ca un profesionist.

Curtea Constituțională, învestită cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, din perspectiva persoanei juridice care nu este inclusă în noțiunea de "consumator" definită ca atare de textul ce face obiectul sesizării, prin Decizia nr. 455 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 755 din 21 septembrie 2017 și prin Decizia nr. 468/2019 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 877 din 31 octombrie 2019, a respins excepția ca neîntemeiată.

Curtea a constatat că, prin modificările survenite, mai întâi, prin art. I pct. 1 din Legea nr. 65/2002 pentru modificarea Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 25 ianuarie 2002, au fost excluse persoanele juridice din noțiunea de "consumator"

S-a avut în vedere că prin art. VI pct. 1 din Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 899 din 28 decembrie 2007, lege care transpune prevederile Directivei 2005/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de consumatori și de modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Directivelor 97/7/CE, 98/27/CE și 2002/65/CE ale Parlamentului European și ale Consiliului, și a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European și al Consiliului ("Directiva privind practicile comerciale neloiale"), publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOCE) nr. L 149 din 11 iunie 2005, prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 au fost modificate, dându-li-se forma avută în prezent.

Curtea a arătat că legiuitorul a fost determinat să adopte această soluție juridică pentru a respecta termenii unei directive a cărei transpunere era obligatorie, aspect constatat și prin Decizia nr. 245 din 19 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 546 din 20 iulie 2016, prin care a arătat că prevederile legale criticate din Legea nr. 193/2000 reprezintă transpunerea Directivei nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii; în art. 2 lit. b) din această directivă se prevede că prin "consumator" se înțelege orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de directivă, acționează în scopuri care se află în afara activității sale profesionale.

Curtea a reținut că prevederile Legii nr. 193/2000 sunt aplicabile contractelor de adeziune încheiate între profesioniști și consumatori, iar poziția de dezechilibru între consumator și profesionist este de natură să justifice prevederile legale criticate și că, în acord cu jurisprudența sa și cu cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, iar un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice în mod rațional și obiectiv.

Se constată, așadar, că, în acord cu jurisprudența europeană și cu cea a instanței de contencios constituțional, instanța de apel, menținând soluția pronunțată de instanța de fond, a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și implicit a art. 2 lit. b) din Directiva nr. 93/13/CEE.

Analiza modului în care instanțele devolutive au apreciat asupra probelor administrate în determinarea elementelor care au condus la concluzia că reclamanții nu au contractat creditul pentru nevoi personale și ca acesta este în strânsă legătură cu activitatea profesională a societății în cadrul căreia au cei doi reclamanți au calitatea de asociați și care este administrată de reclamantul A., reprezintă o evaluare care tine de stabilirea situației de fapt care nu concordă cu caracterul căii de atac a recursului, limitat la controlul legalității hotărârii atacate, cu excluderea aspectelor de netemeinicie.

Relevant, în acest sens, este art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform căruia, "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Prin urmare, criticile referitoare la interpretarea eronată a probatoriului de către instanțele de fond la denumirea contractului de credit și la documentele care au stat la baza încheierii contractului de credit se referă la aspecte ce țin de evaluarea probelor administrate în stabilirea situației de fapt, care scapă controlului judiciar ce poate fi realizat în calea extraordinară de atac a recursului.

Referitor la cererea intimatei C.. privind obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Intimata -pârâtă C.. a solicitat obligarea recurenților la plata sumei de 3879,78 RON cu titlu de onorariu avocațial, dovedite prin înscrisurilor existente la paginile 79-80 din dosar.

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil și în recurs, instanța supremă, constatând îndeplinite cerințele art. 452 și pe cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenții să plătească intimatei C. S.A. suma de 3879,78 RON constând în onorariu avocațial.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B., împotriva deciziei civile nr. 2252 A din 7 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și va obliga recurenții să plătească intimatei C. S.A. suma de 3879,78 RON constând în onorariu avocațial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B., împotriva deciziei civile nr. 2252 A din 7 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă recurenții să plătească intimatei C. S.A. suma de 3879,78 RON constând în onorariu avocațial.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 octombrie 2020.