ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1196/2021

Ședința publică din data de 18 mai 2021

Asupra recursurilor de față, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată inițial la 2 martie 2015 pe rolul Judecătoriei Botoșani, sub nr. x/2015, reclamanții A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele D. S.A. și D. S.A. - Sucursala Botoșani:

- constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la: art. 5 teza ultimă din condițiile speciale ale contractului de credit bancar nr. x/12.10.2007 în ceea ce privește formula de calcul a dobânzii variabile; art. 7 paragrafele 2 și 3 din condițiile speciale ale contractului de credit; art. 8 lit. a) și b), art. 9 lit. b) și c) din condițiile speciale ale contractului de credit bancar nr. x/12.10.2007; pct. 2.10 lit. a) din condițiile generale ale contractului de credit bancar nr. x/12.10.2007; pct. 2.11 lit. a) paragrafele 1 și 3 din condițiile generale ale contractului de credit bancar nr. x/12.10.2007; pct. 7.4 lit. g) și h) din condițiile generale ale contractului de credit bancar nr. x/12.10.2007; pct. 8.3 și 8.4; pct. 4.1. și 4.3. teza a II-a din condițiile generale ale contractului de credit bancar nr. x/12.10.2007; pct. 1 paragraful 1 din Actul adițional nr. x/14.07.2010 la contractul de credit bancar nr. x/12.10.2007;

- obligarea D. S.A. la revizuirea dobânzii prin aplicarea clauzei prevăzute la pct. 5 teza ultimă din condițiile speciale ale creditului după formula "dobânda de referință variabilă afișată la sediile D. la care se adaugă 1,50 p.p.", prin raportare la indicele EURIBOR pentru toată perioada derulării contractului, de la data încheierii până la restituirea integrală a creditului;

- obligarea D. S.A. la eliminarea din contractul de credit bancar nr. x/12.10.2007 a clauzelor constatate ca fiind abuzive (în afară de clauza prevăzută la art. 5 din contract);

- obligarea D. S.A. la emiterea unui nou grafic de rambursare în conformitate cu revizuirea dobânzii prevăzute la punctul anterior;

- obligarea D. S.A. la restituirea sumelor încasate abuziv cu titlu de dobândă în urma nerespectării cuantumului dobânzii calculate conform art. 5 din contract prin raportare la indicele EURIBOR, de la data aplicării dobânzii variabile și până la rămânerea irevocabilă a hotărârii pronunțate în prezenta cauză;

- obligarea D. S.A. la restituirea sumei de 630 euro constituind comisionul de acordare credit prevăzut la art. 9 lit. b) din contractul de credit;

- obligarea D. S.A., în principal, la restituirea sumei de 1.540 euro percepută cu titlu de comision de administrare pentru perioada 27.11.2007-27.02.2015 și, în continuare, până la eliminarea clauzei din contract;

În subsidiar, dacă nu se va constata clauza abuzivă, reclamanții au solicitat obligarea D. S.A. la modificarea clauzei prevăzute la art. 9 lit. c) din contractul de credit, în sensul calculării comisionului de administrare de 0,05% la soldul creditului, și nu la suma împrumutată;

- pentru situația în care instanța nu va dispune eliminarea clauzei prevăzute la art. 9 lit. c) din contract, reclamanții au solicitat restituirea diferenței de comision de administrare care ar rezulta din calcularea acestuia lunar la soldul creditului, și nu la suma împrumutată, începând de la data încheierii contractului și până la soluționarea definitivă a cauzei.

- obligarea D. S.A. la încasarea ratelor creditului la cursul valutar din data încheierii contractului - 12.10.2007; cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 30 C. proc. civ., art. 1179 și următoarele C. civ., pe dispozițiile Legii nr. 190/1999, Legii nr. 289/2004, Legii nr. 193/2000 și ale O.U.G. nr. 50/2010.

Pârâta a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția nulității primului capăt de cerere, excepția lipsei calității procesuale pasive a D. S.A. Sucursala Botoșani, excepția lipsei de obiect a primului capăt de cerere, excepția prescripției dreptului de a solicita anularea clauzelor și restituirea sumelor de bani menționate în primul și al doilea capăt de cerere, excepția lipsei de interes legitim al reclamanților la formularea capătului 10 din cererea introductivă, excepția inadmisibilității cererii de modificare a contractului cu exonerarea reclamanților de la restituirea sumei contractate și încasate, excepția inadmisibilității cererii pentru constatarea caracterului abuziv a unor clauze contractuale. Pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, cu obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta a formulat totodată și cerere reconvențională, prin care a solicitat instanței să adapteze contractul, în sensul reducerii valorii comisionului actual de administrare, de la 17,5 Euro lunar, la 8,75 Euro lunar.

La termenul de judecată din 30 aprilie 2015, reclamanții, prin apărător, au precizat că valoarea pretențiilor deduse judecății este de 202.802 RON, valoare față de care instanța, din oficiu, a invocat excepția necompetenței sale materiale, reținând cauza în pronunțare pe acest aspect.

Prin sentința civilă nr. 4632 din 11 mai 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Judecătoria Botoșani a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Botoșani.

Urmare a declinării, la 4 iunie 2015, litigiul a fost înregistrat sub același număr de dosar pe rolul Tribunalului Botoșani, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința nr. 941 din 29 decembrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Botoșani, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondate, cererea reconvențională și excepțiile invocate de D. S.A. București, respectiv: excepția lipsei calității procesuale pasive a D. - Sucursala Botoșani; excepția lipsei de interes; excepția prescrierii dreptului la acțiune - cu referire la capetele principale de cerere nr. x și nr. 2; excepția nulității capătului 1 de cerere privitor la anularea clauzei inclusă la art. 5; excepțiile lipsei calității procesuale pasive a D. S.A. - Sucursala Botoșani, lipsei de interes a reclamanților în promovarea acțiunii, prescripției dreptului la acțiune cu referire la capetele de cerere nr. x și nr. 2, și a constatat că excepțiile inadmisibilității cererii de modificare a contractului și de constatare a caracterului abuziv al unor clauze abuzive constituie apărări de fond.

A admis, în parte, acțiunea formulată de către reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții D. S.A. și D. S.A. - Sucursala Botoșani.

A constatat caracterul abuziv al următoarelor clauze cuprinse în contractul de credit x/12.10.2007:

- art. 5 teza ultimă - cuprinsă în condițiile speciale ale contractului de credit nr. x/12.10.2007, referitoare la formula de calcul a dobânzii variabile;

- art. 7 paragraful 2 și 3 - condițiile speciale, doar în ceea ce privește sintagma "se stabilește de bancă";

- art. 9, lit. b) și c) - condiții speciale ale contractului de credit nr. x/12.10.2007 referitoare la comisionul de administrare și comisionul de acordare credit;

- pct. 2.10 lit. a) - condiții generale ale contractului de credit x/12.10.2007, referitoare la posibilitatea băncii de a modifica dobânda, fără consimțământul împrumutatului, în funcție de costul resurselor de creditare, noul procent de dobândă aplicându-se de la data modificării acestuia la soldul creditului existent;

- pct. 2.10 lit. a) paragraful 1 și 3 - condiții generale ale contractului de credit x/12.10.2007;

- pct. 4.3 - condițiile generale ale contractului de credit nr. x/2007;

- pct. 7.4 lit. g) și lit. h) - condiții generale ale contractului de credit x/2007;

- pct. 8.3 și 8.4 - condiții generale, doar în ceea ce privește sintagma "în perioada de timp indicată de bancă, în notificare";

- pct. 1 paragraf 1 din actul adițional x/14.07.2010 la contractul de credit x/12.10.2007.

A constatat nulitatea absolută a clauzelor contractuale mai sus menționate, urmare a constatării caracterului abuziv și a dispus înlăturarea acestora din cuprinsul contractului de credit nr. x/12.10.2007, precum și refacerea graficului de rambursare în funcție de clauzele contractuale constatate a fi abuzive.

Totodată, a obligat pârâta D. să restituie reclamantului A.:

- suma de 630 euro în echivalent RON la cursul oficial B.N.R. din ziua plății, încasată cu titlu de comision acordare credit;

- suma de 1820 euro în echivalent RON la cursul oficial B.N.R. din ziua plății, încasată cu titlu de comision administrare începând cu data de 27.10.2007 și până la data de 27.05.2016, conform Anexei IV la raportul de expertiză contabilă, anexă ce face parte din prezenta hotărâre și, în continuare, până la eliminarea clauzei contractuale privind comisionul de administrare;

- suma de 4514,05 euro în echivalent RON la cursul oficial B.N.R. din ziua plății, încasată cu titlu de dobândă în plus față de dobânda datorată, calculată în funcție de dobânda de referință variabilă afișată la sediul D. la care se adaugă 1,5 p.p. prin raportare la indicele Euribor - suma fiind calculată conform Anexei V la raportul de expertiză contabilă, anexă ce face parte din prezenta hotărâre.

A respins, ca nefondate, capetele de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al următoarelor clauze contractuale: art. 8 lit. a) și lit. b) din condițiile speciale din contractul de credit nr. x/12.10.2007; art. 4.1 din condițiile generale din contractul de credit nr. x/12.10.2007.

A respins, ca nefondat, capătul de cerere având ca obiect obligarea D. S.A. să încaseze ratele lunare aferente împrumutului acordat conform contractului de credit x/12.10.2007 în funcție de cursul valutar - euro - stabilit pentru data de 12.10.2007.

A obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 2.000 RON cheltuieli de judecată (onorariu avocat și onorariu expert.

Împotriva sentinței primei instanțe a declarat apel pârâta D. S.A., solicitând admiterea apelului, în sensul schimbării sentinței civile nr. 941/29.12.2016, cu consecința admiterii excepțiilor invocate prin întâmpinarea depusă la prima instanță, schimbării sentinței civile nr. 941/29.12.2016, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv a art. 5, art. 7, art. 9 lit. b) și c), art. 2.10., art. 4.3., art. 7.4., art. 8.3. și 8.4. din Contractul de credit bancar nr. x/12.10.2007, respectiv, art. 1 din Actul adițional nr. x/14.07.2010, precum și în ceea ce privește obligarea sa la plata sumelor achitate cu acest titlu. De asemenea a solicitat obligarea intimaților A. și E. la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul litigiu (fond și apel).

Prin decizia nr. 402 din 27 octombrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de pârâta D. S.A. împotriva sentinței civile nr. 941 din 29 decembrie 2016 pronunțată de Tribunalul Botoșani, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal (dosar nr. x/2015), în contradictoriu cu intimații-reclamanți A., B. și C..

A schimbat în parte sentința atacată, în sensul că:

A respins, ca nefondat, capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei cuprinse la pct. 1 paragraful 1 din actul adițional nr. x/14.07.2010 la contractul de credit nr. x/12.10.2007.

A înlăturat dispoziția de obligare a pârâtei la plata sumei de 4.514,05 euro cu titlu de dobândă încasată în plus față de cea datorată.

A diminuat cheltuielile de judecată acordate de prima instanță, de la 2.000 RON la 1.000 RON, obligând intimații la plata sumei de 831,82 RON către apelantă cu titlu de cheltuieli de judecată din apel.

La 22 decembrie 2017, D. S.A. a formulat cerere de completare a dispozitivului deciziei pronunțate în apel (nr. 402 din 27 octombrie 2017), solicitând completarea deciziei în sensul analizării de către instanță și a solicitării de schimbare a soluției Tribunalului Botoșani referitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 7.4 lit. g) și h), susținând, astfel, că, prin decizia mai sus arătată, instanța de apel nu a analizat și motivul de apel referitor la clauzele prevăzute la art. 7.4 lit. g) și h), al căror caracter abuziv a fost constatat, în mod greșit, de Tribunalul Botoșani.

Prin decizia nr. 32 din 26 ianuarie 2018, pronunțată în dosarul asociat nr. x/2015, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă a respins, ca nefondată, cererea formulată de pârâta D. S.A., de completare a dispozitivului deciziei nr. 402 din 27 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, reținând că solicitarea formulată nu poate face decât obiectul căilor de atac prevăzute de lege.

Împotriva deciziei nr. 402 din 27 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, au declarat recurs atât reclamanții A., B. și C., cât și pârâta D. S.A.

În debutul cererii de recurs formulate, recurenții-reclamanți au expus parcursul litigiului în fața instanțelor anterioare, după care au dezvoltat două critici, pe care, însă, nu le-au structurat motivelor de casare indicate.

Prima dintre susținerile recurenților-reclamanți vizează concluzia instanței de apel potrivit căreia art. 1 din actul adițional nr. x din 14 iulie 2010 la contractul de credit nu poate fi analizată din perspectiva prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Sub acest aspect, autorii au susținut că, în speță, nu s-a făcut dovada caracterului negociat al clauzei evocate, în contextul în care art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000 inversează sarcina probei, obligându-1 pe profesionist să facă dovada negocierii directe cu consumatorul a unei clauze standard dintr-un contract preformulat, dacă aceasta a fost defăimată ca fiind abuzivă.

De asemenea, au arătat că nu poate fi primită susținerea instanței de prim control judiciar potrivit căreia actul adițional evocat ar conține toate elementele necesare pentru informarea corectă și deplină a împrumutaților, deoarece, în situația contractelor preformulate, așa cum este cazul în speță, nu există o negociere a clauzelor, iar informațiile referitoare la conținutul contractului nu echivalează cu negocierea acestora.

În final, au subliniat că, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, pentru ca o clauză să nu poată face obiectul verificării caracterului său abuziv, chiar atunci când vizează prețul unui serviciu prestat, aceasta trebuie să fie exprimată într-un limbaj clar și inteligibil și să nu fie expresia dezechilibrului contractual între drepturile și obligațiile părților, care să permită Băncii să interpreteze acest gen de clauze în detrimentul împrumutaților, cu consecința ca, la cea mai mică atingere a garanțiilor aduse Băncii ori a veniturilor reclamanților, Banca să declare împrumutul scadent, fără să se impună cu adevărat luarea unei asemenea măsuri, și fără ca împrumutații să poată ști de la început situațiile concrete care ar putea conduce la astfel de decizii din partea Băncii.

Următoarea critică formulată de recurenții-reclamanți privește soluția dată în apel capătului de cerere referitor la restituirea sumei de 4.514,05 Euro reprezentând dobândă achitată în plus față de dobânda datorată, sumă încasată de pârâtă în temeiul clauzei abuzive stipulate la art. 5 teza finală din Condițiile speciale ale contractului de credit nr. x din 12 octombrie 2007.

Detaliind, reclamanții au susținut că, în mod eronat curtea a schimbat soluția dată în primă instanță asupra acestui capăt de cerere, în contextul în care aceeași instanță de control a menținut soluția dată primului petit, respectiv celui având ca obiect constatarea caracterului abuziv și a nulității art. 5 teza finală, referitoare la dobânda variabilă din contractul de credit.

Or, în contextul în care suma a cărei restituire s-a solicitat reprezintă diferența dintre dobânda calculată potrivit clauzei constatate ca fiind abuzivă și suma datorată în mod corect, iar nulitatea clauzei a fost menținută, autorii acestui demers judiciar au susținut că soluția de respingere a cererii în restituire nu se justifică.

În continuare, au mai arătat că, prin constatarea caracterului abuziv al unor clauze, se atrage sancțiunea nulității acestora, consecința fiind lipsirea lor de efecte juridice în mod retroactiv, cu repunerea părților în situația anterioară încheierii actului lovit de nulitate și restituirea prestațiilor efectuate în temeiul clauzei nule.

De asemenea, recurenții-reclamanți au susținut că, prin soluția pronunțată, prima instanță nu a intervenit în mecanismul contractului de credit și nu l-a schimbat, așa cum a apreciat instanța de apel, iar prin acțiunea introductivă precizată, potrivit principiului disponibilității, au cerut mai puțin decât ar fi fost îndreptățiți.

Cu privire la mecanismul indicat de instanță privind ori negocierea clauzei referitoare la dobândă, ori cererea de reziliere a contractului, au arătat că nu este aplicabil în cauză, contractul și actul adițional nefiind susceptibile de a li se aplica o astfel de soluție, în condițiile în care, actualmente, derularea contractului se realizează în baza actului adițional nr. x, clauza constatată de instanțele de fond ca fiind abuzivă producându-și efecte doar până la data semnării actului adițional.

De asemenea, au susținut că Banca nu are niciun interes în modificarea clauzei privind dobânda de vreme ce a încasat sume avantajoase cu acest titlu, iar cererea reclamanților de încetare a contractului pentru imposibilitatea negocierii nu poate avea niciun efect de vreme ce clauza stipulată la art. 5 teza finală nu mai este valabilă din anul 2010. Totodată, au conchis în sensul că solicitarea de restituire a prestațiilor efectuate în baza clauzelor abuzive este admisibilă.

Pentru aceste argumente au solicitat admiterea recursului propriu, casarea în parte a deciziei atacate, în sensul respingerii în tot a apelului, cu consecința menținerii în tot a hotărârii primei instanțe, cu cheltuieli de judecată.

Din perspectiva primului motiv de nelegalitate indicat, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel i-a înlăturat în mod eronat susținerile invocate în apărare, fără să expună argumentele în considerarea cărora a procedat în această manieră, nesocotind, astfel, prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care statuează expres inclusiv referitor la indicarea motivelor pentru care au fost înlăturate cererile părților.

Asupra celor prezentate, recurenta-pârâtă D. S.A. a conchis că, în concret, instanța de apel a refuzat să analizeze detaliat situația de fapt dedusă judecății prin prisma probatoriului amplu administrat în cauză.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea demersului judiciar pendinte a arătat că decizia recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Detaliind, și-a argumentat susținerea prin aceea că instanța de apel a ignorat faptul că respectivele clauze contractuale erau exceptate expres de la verificarea eventualului lor caracter abuziv, chiar în baza normei mai sus evocate, având în vedere că, pe de o parte, acestea vizează obiectul principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului serviciilor furnizate, iar, pe de altă parte, pentru că respectivele clauze defăimate de reclamanți ca fiind pretins abuzive sunt clar și neechivoc formulate.

În același sens, recurenta-pârâtă a susținut că acele clauze contractuale privind dobânda și comisioanele se subsumează prețului contractului, asociindu-se, totodată, și caracterului adecvat al prețului serviciilor furnizate, în condițiile în care comisioanele reprezintă prețul unor servicii concrete și distincte, pe care le-a prestat în temeiul contractului de credit, sens în care a făcut o amplă analiză a acestora și din perspectiva neîndeplinirii tezei dezechilibrului semnificativ.

O altă critică dezvoltată de pârâtă vizează pronunțarea deciziei recurate cu încălcarea prevederilor art. 1 și 4 din Legea nr. 193/2000.

În acest sens, a subliniat că instanța de prim control judiciar a reținut în mod greșit că respectivele clauze analizate îndeplinesc condițiile prevăzute de lege pentru calificarea lor ca fiind abuzive.

Concretizând, recurenta-pârâtă a reiterat susținerile proprii formulate în fața instanțelor anterioare, arătând că niciuna din clauzele în litigiu nu are caracterul unei clauze nenegociate, nu a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților sau că ar fi fost introduse contrar cerinței bunei-credințe.

Cu privire la clauza care stipulează asupra dobânzii variabile, a evocat jurisprudența instanței supreme în materie, menționând decizia nr. 608 din 23 martie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2010 și a conchis că prețul creditului nu se poate forma niciodată prin negocierea individuală a băncii cu fiecare client al său.

Următoarea critică dezvoltată împotriva decizei recurate vizează păstrarea soluției primei instanțe asupra cererii de restituire a sumelor percepute în temeiul comisioanelor considerate abuzive.

Din această perspectivă, banca a invocat dispozițiile art. 6 și 7 din Legea nr. 193/2000, susținând că interpretarea sancțiunii ca fiind una sui-generis diferită de "nulitate", cu efecte "pentru viitor" este în acord cu dispozițiile de forță juridică superioară ale Directivei 93/13/CEE, art. 6 alin. (1) și art. 7 alin. (2), interpretate în lumina considerentelor 20 și 23 ale actului comunitar, potrivit cărora sancțiunea ce poate interveni în cazul constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale constă în încetarea producerii pentru viitor a efectelor acelor clauze.

În continuare, recurenta-pârâtă D. S.A. a evocat teoria generală a obligațiilor contractuale și a susținut că, sub imperiul C. civ. care guvernează contractul de credit în discuție, rezilierea contractului cu executare succesivă nu poate produce efecte retroactive, datorită imposibilității uneia dintre părți de a returna folosința asigurată de cealaltă parte.

Totodată, a subliniat că excepția mai sus arătată de la principiul restitutio in integrum ar fi pe deplin aplicabilă și în speță, sens în care a exemplificat că, așa cum un chiriaș nu poate restitui folosința bunului, tot astfel, nici debitorul nu poate restitui Băncii folosința sumelor de bani puse la dispoziția acestuia.

În finalul acestei critici, a conchis în sensul că restituirea sumelor încasate nu poate constitui consecința aplicării principiului "repunerii părților în situația anterioară", întrucât o astfel de repunere în situația anterioară ar presupune, pe de o parte, încetarea contractului, iar, pe de altă parte, restituirea prestațiilor reciproce.

Cu privire la clauzele stipulate la art. 4.3., art. 8.3. și art. 8.4 din Condițiile generale la contractul de credit dedus judecății, recurenta-pârâtă a arătat, în esență, că nu reprezintă clauze abuzive pentru că nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Detaliind, a susținut că, prin suplimentarea garanțiilor, nu s-a procedat decât la restaurarea echilibrului agreat inițial de părți și la menținerea învoielii contractuale, iar nu la producerea unui dezechilibru între contraprestațiile părților.

În ceea ce privește clauzele prevăzute la art. 7.4 lit. g) și h) din Condițiile generale anexă la contract, recurenta a susținut că rațiunea pentru care părțile au stipulat posibilitatea declarării scadenței anticipate a creditului rezidă în stabilirea încă de la încheierea creditului a obligațiilor considerate esențiale de fiecare dintre părți, dat fiind că, în doctrină, este unanim admis că rezilierea nu poate interveni decât în cazul în care obligația neexecutată a fost considerată esențială la încheierea contractului.

Pentru toate cele arătate, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului propriu, casarea sau modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului propriu, cu consecința respingerii în tot a acțiunii introductive, cu cheltuieli de judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În cauză, niciuna din părți nu a formulat întâmpinare.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursurilor, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru în ședința din 7 aprilie 2020, a fost comunicat părților, fără ca, ulterior, acestea să formuleze în scris punct de vedere.

Prin încheierea de ședință a completului de filtru din 14 iulie 2020, Înalta Curte a respins excepția tardivității recursului reclamanților, invocată prin raport și a admis în principiu ambele recursuri declarate de recurenții-reclamanți A., B. și C. și de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei nr. 402 din 27 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, stabilind termen de judecată la 6 octombrie 2020, în vederea soluționării recursurilor în ședință publică, cu citarea părților.

La 2 octombrie 2020, recurenta-pârâtă D. S.A., prin avocat, a depus la dosar o cerere de suspendare a judecării cauzei până la soluționarea de către C.J.U.E. a Cauzei C-269/19, motivată de faptul că, prin recurs, a criticat intervenția instanței de judecată asupra clauzei privind dobânda contractuală. În subsidiar, în măsura în care instanța nu va dispune suspendarea cauzei, recurenta-pârâtă a solicitat judecarea cauzei în lipsă, fomulând, totodată, și concluzii scrise în sensul admiterii recursului propriu, respingerea recursului reclamanților, cu obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers procesual, sens în care a depus și dovada cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat pentru faza procesuală a recursului.

Prin încheierea de ședință publică din 6 octombrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2015, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a suspendat judecata recursurilor declarate de recurenții-reclamanți A., B. și C. și de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei nr. 402 din 27 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, până la soluționarea cauzei C-269/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Ulterior, prin rezoluția din 9 februarie 2021, în cauză, s-a fixat termen la 18 mai 2021, în vederea repunerii pe rol, din oficiu, a cauzei și pentru continuarea judecății recursurilor, termen la care instanța de recurs a reținut cauza în pronunțare.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Recurenții-reclamanți au criticat decizia instanței de apel susținând, sub un prim aspect, faptul că, în ceea ce privește clauza de la art. 1 din Actul adițional nr. x din 14 iulie 2010 la contractul de credit, instanța de apel a concluzionat în sensul că respectiva clauză nu poate fi analizată din perspectiva dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Art. 1 din Actul adițional la contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 1 din 14.07.2010 reglementează dobânda curentă aplicabilă creditului în sold la data intrării în vigoare a actului adițional (16.08.2010, conform art. 11 din actul adițional). Potrivit acestui articol, dobânda curentă aplicabilă creditului în sold la data intrării în vigoare a actului adițional este de 9,9% pe an și este fixă primii 5 ani de la data intrării în vigoare a actului adițional, iar pe restul perioadei de creditare, dobânda curentă este variabilă și se calculează în funcție de cotația EURIBOR la 6 luni, la care se adaugă 7,5 puncte procentuale marjă fixă pe an.

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care asigură transpunerea în dreptul intern a dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Sub acest aspect și în urma jurisprudenței Kasler, creditorul va trebui să dovedeasacă atât caracterul inteligibil al clauzei defăimate ca fiind abuzivă pe plan formal și gramatical, dar și faptul că, în cadrul contractului, în alte clauze sau în aceeași clauză, se expune în mod transparent funcționarea concretă a obligației impuse prin clauza respectivă, astfel încât acest consumator să poată evalua, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice potențiale care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.

De altfel, în concluziile sale, avocatul general a subliniat că cerința de "claritate" pare a viza în principal aspectul redacțional al clauzei, iar "inteligibilitatea" clauzei vizează identificarea conținutului precis al termenilor folosiți. De aceea, contractul trebuie să conțină, în cadrul aceleiași clauze sau în cadrul altor clauze subsecvente, o expunere detaliată a drepturilor și obligațiilor la care conținutul unei clauze poate să dea naștere.

Instanța supremă apreciază că, în ceea ce privește clauzele inserate la art. 1 din Actul adițional nr. x din 14 iulie 2010 la contractul de credit, cu privire la dobânda curentă (fixă și variabilă), situația de excludere prevăzută de textul legal mai sus arătat este operantă.

O clauză referitoare la dobândă, inserată într-un contract de împrumut, este asociată obiectului principal al contractului, dobânda remuneratorie fiind de esența acestuia, reprezentând echivalentul folosinței banilor și una dintre rațiunile fundamentale pentru care se desfășoară activitatea bancară.

Observând clauza prin care se stabilește dobânda curentă, se constată că această dobândă este fixă (9,9%/an) pentru primii 5 ani de la data intrării în vigoare a actului adițional (16.08.2010), iar pentru restul perioadei de creditare, conține o componentă variabilă (cotația EURIBOR la 6 luni), la care se adaugă un element fix, sigur, reprezentat de 7,5 puncte procentuale, marjă fixă pe an.

De asemenea, în cuprinsul aceleiași clauze, este prezentat și algoritmul de stabilire a dobânzii de referință variabilă după finalizarea perioadei de dobândă fixă. Astfel, se prevede că se utilizează cotația EURIBOR la 6 luni stabilită în ultima zi lucrătoare a lunii precedente datei intrării în vigoare a actului adițional, cu data valutei în SPOT, adică a 2-a zi lucrătoare bancară de la data stabilirii; cotația EURIBOR se va modifica la fiecare 6 luni, întotdeauna în ziua corespunzătoare datei intrării în vigoare a actului adițional, fiind cea stabilită în ultima zi lucrătoare a lunii precedente datei în care se face modificarea cu data valutei în SPOT, adică a 2-a zi lucrătoare bancară de la data stabilirii. De asemenea, s-a prevăzut și că dobânda anuală efectivă (DAE), la data semnării Actului adițional, este de 11.14% pe an.

Așadar, având în vedere că elementul component variabil al dobânzii este clar, algoritmul de stabilire a dobânzii de referință variabilă este prezentat în detaliu, putând fi cunoscut mecanismul de formare și determinare a dobânzii curente după primii 5 ani de la data intrării în vigoare a actului adițional, perioadă în care dobânda este fixă (9,9% pe an), toate acestea fiind elemente clare, transparente, obiective, precise, pe baza cărora poate fi înțeleasă componenta variabilă a dobânzii curente, precum și mecanismul de determinare al acesteia, se poate considera că o atare clauză satisface exigența prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, aceea de a fi exprimată într-un limbaj ușor inteligibil.

Așa fiind, examenul caracterului abuziv al acestei clauze nu este posibil în speță, întrucât, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, clauza respectivă întrunește cerința impusă de teza finală a textului legal din cuprinsul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, clauza referitoare la dobânda de referință variabilă fiind exprimată într-un limbaj ușor inteligibil.

Având în vedere că, pentru argumentele mai sus arătate, este operantă excluderea prevăzută de art. 4 alin. (6) din lege, în speță, nu se mai impune verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeași lege: clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul și să creeze prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi, contrar cerinței bunei credințe, un dezechilibru vădit între drepturile și obligațiile părților.

Printr-o altă critică, recurenții-reclamanți au arătat că solicitarea de restituire a prestațiilor efectuate în baza clauzelor constatate ca fiind abuzive este admisibilă, motiv pentru care apreciază că în mod greșit instanța de apel a schimbat soluția dată în primă instanță asupra cererii de restituire a sumei încasate de pârâtă în temeiul clauzei abuzive stipulate la art. 5 teza finală din Condițiile speciale ale contractului de credit nr. x din 12 octombrie 2007.

Criticile recurenților-reclamanți vizează, așadar, înlăturarea obligației pârâtei de restituire către reclamanți a sumei de 4514,05 euro încasate de pârâtă în temeiul clauzei stipulate la art. 5 teza finală din Condițiile speciale ale contractului de credit nr. x din 12 octombrie 2007, constatate ca fiind abuzivă.

Chestiunea dedusă judecății vizează strict soluția instanței prin care s-a înlăturat dispoziția privind restituirea sumelor de bani achitate cu titlu de dobândă în contul clauzei constatate ca fiind abuzivă.

Deși recurentul-reclamant se prevalează de dreptul său de a redobândi prestația executată în baza clauzelor declarate nule, în privința clauzei privitoare la dobândă, instanța nu are posibilitatea de adaptare a contractului, în cauză fiind vorba despre un contract cu clauze lovite de nulitate.

Este de reținut că Legea nr. 193/2000 nu oferă instanței de judecată posibilitatea de a modifica dispoziții din contracte, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive și să dispună înlăturarea lor. Consecința este că, fie se derulează contractul în continuare, cu acordul consumatorului, dacă după eliminarea clauzei mai poate continua, fie, dacă contractul nu își mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptățit să ceară rezilierea contractului.

De altfel, principiile care guvernează consecințele juridice ale declarării caracterului abuziv al unei clauze inserate într-un contract încheiat între profesioniști și consumatori au fost enunțate și dezvoltate pe cale jurisprudențială.

Aceasta este și practica C.J.U.E.

Astfel, în Hotărârea Curții (Camera întâi) din data de 14.06.2012 în cauza C-618/10, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul art. 267 TFUE de Audiencia Provincial de Barcelona (Spania), prin decizia din 29.11.2010 primită de Curte la 29.12.2010 în procedura Banco Espanol de Credito S.A. împotriva Joaquin Calderón Camino, Curtea a hotărât că, atunci când constată existența unei clauze abuzive, instanțele au numai obligația de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu mai producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia. Astfel, contractul în care este inclusă clauza trebuie să continue să existe în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic.

Așadar, este de reținut că Legea nr. 193/2000 (art. 6 și 7) nu oferă instanței de judecată posibilitatea de a modifica dispoziții din contracte, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive și să dispună înlăturarea lor. Consecința este că, fie se derulează contractul în continuare, cu acordul consumatorului, dacă după eliminarea clauzei mai poate continua, fie, dacă contractul nu își mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptățit să ceară rezilierea contractului.

Înalta Curte reține că a înlocui clauza privitoare la dobândă înseamnă, contrar opiniei recurentului-reclamant intervenția instanței în contractele încheiate de părți, intervenție nepermisă de dispozițiile legale menționate.

Pe cale de consecință, sumele solicitate ca urmare a aplicării unei anumite formule de calcul fără temei contractual nu pot fi acordate, hotărârea fiind legală din acest punct de vedere.

Procedând în continuare la analiza recursului formulat de recurenta-pârâtă, se reține că, în cuprinsul motivului principal de nelegalitate invocat (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), recurenta-pârâtă arată că instanța de apel a înlăturat argumentele aduse prin apelul formulat, fără a analiza motivul înlăturării, în pofida prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) Cod procedură, care obligă inclusiv la indicarea motivelor pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Răspunzând criticii formulate, instanța de recurs reține că motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte, ci un răspuns al argumentelor fundamentale, al acelora care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Întrucât motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, Înalta Curte constată că instanța de apel și-a motivat soluția dată în urma analizării fiecărui motiv de apel formulat de apelanta-pârâtă, astfel încât simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată ori neînsușirea în totalitate de către instanță a argumentelor prezentate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul exigențelor art. 425 C. proc. civ.

În continuare, recurenta-pârâtă a arătat că decizia instanței de apel a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, susținând că acele clauze contractuale privind dobânda și comisioanele erau exceptate de la analiza caracterului abuziv, întrucât acestea vizează obiectul principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului serviciilor furnizate, iar, pe de altă parte, pentru că respectivele clauze defăimate de reclamanți ca fiind pretins abuzive sunt clar și neechivoc formulate.

În același sens, autoarea recursului a susținut că acele clauze contractuale privind dobânda și comisioanele se subsumează prețului contractului, asociindu-se, totodată, și caracterului adecvat al prețului serviciilor furnizate, în condițiile în care comisioanele reprezintă prețul unor servicii concrete și distincte, pe care le-a prestat în temeiul contractului de credit.

Critica privind încălcarea, de către instanța de apel, a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi primită.

Dispozițiile legale suscitate transpun în dreptul național prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, potrivit cărora aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Instanța reține, însă, că textul de lege pretins a fi fost greșit aplicat (art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000) nu este incident raportului juridic dedus judecății. Astfel, contractul de credit în litigiu a fost încheiat la data de 12 octombrie 2007, dată la care prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva CEE-93/13 nu fuseseră transpuse în legislația națională și, prin urmare, nu exista această cauză de excludere de la verificarea caracterului abuziv a acestui tip de clauze, alin. (6) al articolului 4 fiind introdus abia prin art. VI pct. 2 din Legea nr. 363/2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 899 din 28 decembrie 2007.

Așadar, critica formulată prin cererea de recurs, privind greșita aplicare a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, text de lege inaplicabil contractului de credit în litigiu, subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi primită.

Cu toate acestea, Legea nr. 193/2000 oferă două modalități de determinare a caracterului abuziv al clauzelor contractuale, una principală, conturată în criteriile generale prevăzute de art. 4 alin. (1), și una suplimentară, reprezentată prin lista indicativă (nu exhaustivă) a clauzelor abuzive din anexa la lege, revenind doctrinei și practicii judecătorești sarcina de a califica ca abuzive și alte tipuri de clauze, în măsura în care se constată îndeplinirea criteriilor de evaluare reglementate în lege.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța de apel a aplicat în mod corect dispozițiile Legii nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv a clauzei de la art. 5 teza finală (dobânda variabilă) și art. 9 lit. b) și c) (comisioanele de acordare credit și de administrare) din contractul de credit.

Pornind de la conținutul clauzelor supuse analizei, se constată că, potrivit art. 9 din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x din 12.10.2007, "pentru creditul pus la dispoziție banca percepe următoarele comisioane variabile în funcție de evoluția pieței financiar bancare: b) comision de acordare credit de 1,80% flat; c) comision de adminstrare de 17,50 EUR lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat prevăzută la pct. 1."

Totodată, se reține că, potrivit art. 5 teza a doua din contract "la data încheierii prezentului contract dobânda curentă este de 7,4% pe an și este fixă în primele 12 luni și variabilă ulterior. Dobânda fixă se menține constantă pe o perioadă de 12 luni, începând cu data primei trageri, cu excepțiile prevăzute la pct. 7 și 8. După această dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile D., la care se adaugă 1.50."

De asemenea, conform art. 2.10 lit. a) din Condițiile generale de creditare Anexă la contractul de credit bancar nr. x din 12.10.2007, s-a prevăzut că, pentru creditele cu dobândă variabilă, "pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica dobânda, fără consimțământul împrumutatului, în funcție de costul resurselor de creditare, noul procent de dobândă aplicându-se de la data modificării acestuia, la soldul creditului existent. Modificarea dobânzii curente (%) conduce la recalcularea dobânzii datorate."

Totodată, Înalta Curte reține că, potrivit pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare la momentul încheierii contractului de credit - 12.10.2007):

"(1) Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia".

Așadar, se constată că respectivele clauze pot fi considerate ca fiind abuzive, inclusiv prin raportare la alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, întrucât, în contractul calificat în mod corect ca fiind unul de adeziune, ale cărui clauze nu au fost negociate, nu a fost specificat un motiv în baza căruia își arogă/rezervă dreptul de a modifica dobânda/comisioanele (de acordare credit și de administrare).

Totodată, în considerarea forței obligatorii a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, căreia îi corespunde forța obligatorie a normelor interpretate, dat fiind faptul că principalul scop al procedurii prevăzute la art. 267 din T.F.U.E. este aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, este de relevat că, în cauza Bogdan Matei și Ioana Ofelia Matei împotriva Volksbank România S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, așa cum rezultă în special din articolele 3 și 5 din Directiva 93/13, precum și din cuprinsul punctului 1 lit. j) și l) și din cuprinsul punctului 2 lit. b) și d) din anexa la această directivă, prezintă o importanță esențială pentru respectarea cerinței privind transparența aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele și particularitățile mecanismului de modificare a ratei dobânzii și relația dintre această clauză și alte clauze referitoare la remunerația creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, deși potrivit legislației naționale și europene, recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă exista un motiv specificat în contract, în clauza constatată ca fiind abuzivă nu sunt indicate, în mod transparent și inteligibil, motivele care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută și nici mecanismul/algoritmul de formare a acesteia.

Clauzele contractuale, precum cele inserate la art. 9 lit. b) și c) și art. 5 teza finală din contractul de credit și la art. 2.10.a din Condițiile generale de creditare, care permit creditorului să revizuiască nivelul dobânzii curente/comisioanelor (de acordare și de administrare) ridică problema previzibilității pentru consumator a majorării acestor costuri în funcție de un motiv neindicat în contract, așadar netransparent.

În consecință, prin clauzele 5 teza a doua și 9 lit. b) și c) din contract și art. 2.10.a din Condițiile generale a fost afectată situația juridică a reclamanților, fiind încălcate prevederile pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 și cele referitoare la obligațiile legale de informare și transparență aflate în sarcina profesionistului.

De asemenea, în Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfalen eV, C.J.U.E. a reținut că, în ceea ce privește aprecierea care trebuie realizată în privința unei clauze care permite unui vânzător sau furnizor să modifice unilateral costurile serviciului care trebuie furnizat, prezintă o importanță esențială în acest scop aspectul dacă, pe de o parte, în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variații, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri, și, pe de altă parte, dacă acești consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate (par. 49). S-a reținut, de asemenea, că, în ceea ce privește, în primul rând, obligația de informare a consumatorului, este esențial ca persona fizică ce are calitatea de consumator să fie informată de către vânzător sau furnizor despre conținutul dispozițiilor în cauză (par. 50), precum și faptul că lipsa unei informări în acest sens înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informați despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil și despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare (par. 51).

Prin urmare, în lipsa informării efective cu privire la condițiile de exercitare a dreptului de modificare unilaterală a ratei dobânzii și a celor două comisioane mai sus amintite, clauzele analizate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul reclamanților.

Or, stipulându-se în favoarea Băncii dreptul de modificare a ratei dobânzii/a comisioanelor (de acordare credit și de administrare), fără a se insera în contract vreun criteriu transparent și obiectiv încă de la încheierea contractului în raport de care clauza devine operantă, dezechilibrul între drepturile și obligațiile părților este evident, precum și semnificativ.

Așadar, posibilitatea verificării condițiilor în care vor fi modificate costurile creditului reprezintă un aspect relevant în aprecierea existenței/inexistenței echilibrului contractual, transparența în ceea ce privește derularea raporturilor dintre părți pe întreaga perioadă contractuală fiind un element deosebit de important în cadrului raportului comerciant-consumator. Poziția de inegalitate de pe care acționează părțile în cadrul acestor raporturi juridice reclamă inserarea în contracte a unor clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, astfel cum dispune în mod expres art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Mai mult decât atât, jurisprudența recentă a C.J.U.E. a hotărât în sensul că art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut, precum cea în discuție, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în pofida cerinței de bună credință, atunci când instituția financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le-a efectuat (pct. 3 din Hotărârea C.J.U.E. din 16 iulie 2